Ciudăţeniile adeverinţei pe care CNSAS a dat-o dlui Gelu Voican Voiculescu

La data de 23 februarie 2010, Colegiul CNSAS a hotărât, răspunzând cererii Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, să acorde dlui Gelu Voican Voiculescu o adeverinţă de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică. Subiectul a atras atenţia presei, au apărut informaţii în „Puterea”, pe bloguri, dar cel mai reluat articol pe reţelele de ştiri pare să fi fost cel al dnei Mirela Corlăţan. Ampla prezentare făcută de ziaristă în „Evenimentul zilei” din 9 iunie 2010 a avut la bază atât adeverinţa CNSAS, cât şi un interviu cu fostul şef al UM 0215. Voi comenta în legătură cu tema trei chestiuni: mai întâi, „în trecere”, atitudinea dnei Corlăţan faţă de „cazul Voiculescu”; apoi una din declaraţiile fostului şef al UM 0215; în sfârşit, chestiunea de fond, a interpretării dosarului de la CNSAS.

Vânătoare răutăcioasă în cazul Marino, prudenţă în cazul Voiculescu

Mi s-a părut interesant să aşez felul în care dna Corlăţan a tratat cazul dlui Gelu Voican Voiculescu, în oglindă cu celălalt, care a făcut-o celebră: al lui Adrian Marino. Ne amintim titlurile şi subtitlurile cu care domnia sa l-a prezentat cititorilor pe cărturarul Marino: „Marino, turnătorul lui Eliade şi Lovinescu”, „Două decenii de spionaj”, ,,Întâlniri «fabulate» cu personalităţile exilului”, „A dăunat grav exilului”, „Resentimente”, „A obţinut rezultate bune şi foarte bune” etc. Şi o concluzie: „Vehemenţa cu care unii pun sub semnul întrebării sau chiar contestă trecutul de informator al lui Adrian Marino evidenţiază – mai mult decât o fac documentele – fariseismul personajului”.

Iată titluri şi subtitluri în al doilea caz: „Guru Bivolaru loveşte în Gelu Voican din dosarele Securităţii”, „Perdaful lui Voican pentru securişti”, „Din şoarece a devenit pisică” ş.a.m.d. În loc de vreo concluzie, un portret: „Fără teamă că ar putea avea el însuşi de suferit, «sursa Călugărul», cum este numit de ofiţeri autorul declaraţiilor, îşi permite să urecheze Securitatea pentru modul în care a acţionat la descinderea în timpul şedinţei de yoga, el având, reiese din declaraţie, acces la fotografiile realizate în timpul flagrantului”. Iată deci un erou!

Se pot remarca pofta de a-l învinovăţi pe Adrian Marino, dispreţul cuvintelor referitoare la acest deţinut anticomunist care a făcut opt ani temniţă grea apoi şi-a dedicat viaţa unei mari opere culturale; iar în opoziţie, precauţia, chiar pozitivitatea faţă de G.V.V., implicat, după toate informaţiile pe care le avem, în reprimarea protestanţilor anti-FSN de la începutul anilor ’90, în incitările sângeroase de la Târgu-Mureş şi în pregătirea brutalităţilor din 13-15 iunie 1990. Nu că dna Corlăţan ar trebui să se adreseze altfel decât politicos dlui Voiculescu. Dar felul în care se situează într-un caz şi în celălalt, prin comparaţie, mi se pare de-a dreptul monstruos. Cum să explici faptul că o tânără a anilor 2010, citită, trăind într-un mediu mustind de informaţii, arată mult mai mult respect unei persoane asupra căreia planează suspiciuni de genul celor enumerate, şi mult mai puţin, chiar violentă lipsă de consideraţie, faţă de o personalitate de excepţie a ultimilor 60 de ani?

Afirmaţia dlui Gelu Voican Voiculescu

Nu am de unde să cunosc care este adevărul multora dintre spusele pe care dl Gelu Voican Voiculescu le-a făcut în bucăţile de interviu – aşa par – reproduse în „Evenimentul zilei”. Una dintre ele nu corespunde sigur adevărului: cea referitoare la plecarea dlui Gregorian Bivolaru din spitalul psihiatric de tristă notorietate de la Poiana Mare, unde erau închişi şi opozanţi politici.

În fapt, în primele zile ale revoluţiei, Gregorian Bivolaru a refuzat sǎ pǎrǎseascǎ spitalul, deşi o putea face fără nici un fel de dificultate. A aşteptat totuşi o clarificare oficială a cazului sǎu. Cum abuzul psihiatric în care fuseseră implicaţi motiva în acele zile pe medicii Spitalului Poiana Mare să şteargă urmele, s-au adresat ei înşişi instanţelor judecǎtoreşti cerând înlocuirea măsurii de siguranţă care-l trimisese pe G.B. la spital. Argumentul lor: „În urma aplicării tratamentului medical s-a constatat că starea sănătăţii bolnavului s-a ameliorat”.

Judecătoria Băileşti, județul Olt, interesată la rândul ei să rezolve rapid cazul, a judecat cererea în regim de urgenţǎ, iar în ziua de 26 decembrie 1989 a hotărât eliberarea lui G.B. din spital. Pe această bază, şi nu prin cine ştie ce altă intervenţie, dl Gregorian Bivolaru a ieşit pe poarta sinistrului loc de schingiuire psihică. Cronologia evenimentelor se verifică din documentele produse atunci, pas cu pas, de medici şi, respectiv, de judecători. Nu e posibilă altă variantă! În concluzie, asumarea de către dl Voiculescu a rolului de eliberator al dlui Bivolaru este contrazisă prin documente oficiale.

Interpretarea dosarului dlui Gelu Voican Voiculescu

Nota de Constatare a CNSAS în cazul Voiculescu a avut la bază un dosar de fond penal şi dosarul de fond informativ acoperind perioada 1977-1985. Ce s-a întâmplat după anul 1985? Că dl Voican Voiculescu a rămas în continuare un obiectiv al Securităţii este atât de evident încât măcar în acest caz absenţa altor dosare ar fi trebuit să primească o explicaţie. Este ca şi cum ai întocmi raportul medical, la decesul cuiva, şi ai stabili concluziile pe baza bolilor avute cu ani de zile înainte de momentul fatal.

În Nota sa, Colegiul CNSAS a făcut, la început, câteva observaţii asupra detaliilor din arhivă: urmărirea lui G.V.V. de către Securitate, în anii ’70, datorită relaţiilor suspecte cu cetăţeni străini, intenţia de a fugi din ţară, comentarii duşmănoase la adresa regimului, chiar intenţia de a-şi da foc în timpul Conferinţei de la Belgrad – aşa susţin ofiţerii. Conform metodologiei sale, Colegiul se opreşte şi asupra unor piese din dosar a căror interpretare are importanţă pentru concluzia finală. Una, care se referă la G., rudă a soţiei, este comentată în cinci rânduri, declaraţia privitoare la un cetăţean bolivian se bucură de circa 10; tot de atâtea rânduri este nevoie pentru profesorul M.R.; impresiile mamei la călătoria în Occident iau circa 15; se fac referiri la A.T. într-o pagină, iar restul, peste 4 pagini, sunt declaraţiile referitoare la G.B., adică la dl Gregorian Bivolaru, de data aceasta necomentate, ci reproduse fidel.

Sunt şi paginile cele mai importante, de aceea mă voi opri la ele. Citez din documentul CNSAS: „Nota întocmită şi semnată de Voiculescu Gelu Voican, în antetul completat de ofiţerul de Securitate fiind atribuită sursei «Călugărul», şi care se referă la cazul G.B…” Nu este clar dacă G.V.V. se semnează cu numele real ori cu numele de cod. Apoi, din păcate, nu se spune dacă nota este olografă sau este bătută la maşină. Susţin şi în acest context faptul că prezentarea unei persoane care dădea o declaraţie, drept „sursă”, de către ofiţerii de Securitate, nu este deloc o dovadă că acea persoană era informator. Am văzut chiar cazuri în care ofiţerii contrafăcuseră semnăturile persoanelor interogate pe notele dactilografiate. În schimb, dacă nota este scrisă de mâna persoanei, şi aceasta se semnează cu numele de cod, atunci nu este vorba despre o atribuire, nici de o contrafacere. Probabilitatea să fie vorba despre o sursă reală a Securităţii creşte considerabil. Bine că am aflat între timp că dl Voican Voiculescu recunoaşte ce-i aparţine.

Nota invocată şi următoarele reprezintă, cum scrie şi autorul, „ample consideraţii asupra evoluţiei şi activităţii lui G.B. [Gregorian Bivolaru]”. Iată şi una în care, scrie dl Voiculescu, „datorită arestării sale [lui G.B.] în seara zilei de 17 aprilie 84 – o serie de preciziuni şi recomandări se impun cu necesitate”. În ea, G.V.V.: „…influenţa lui [G.B.] asupra celorlalţi este nocivă. Consecinţele ei pot fi grave…”. Şi ceva mai încolo: „Practic, ar fi greu recuperabil prin reeducare. Numai un stagiu militar … l-ar putea lecui, totodată avându-se grijă pentru a fi calificat într-o meserie. Dacă ar fi condamnat, detenţia trebuie asigurată în condiţii mai aparte. Într-un regim de muncă intensivă, dar nedistructivă … Pentru a nu crea un erou din el, vor trebui adunaţi toţi discipolii şi demascat în faţa lor”. Şi iată referirea la o altă vedetă a practicii yoga din acei ani: „M.S.V. [adică Mario Sorin Vasilescu] este un individ şi mai periculos. … Sub un pretext oarecare poate fi implicat în cazul G.B. Se pot găsi dovezi suficiente împotriva sa”.

Cele scrise de dl Voican Voiculescu lasă o impresie complexă. Nici un moment rândurile aşternute pe hârtie nu arată teamă ori obedienţă. Este şi motivul pentru care ziarista Mirela Corlăţan pune subtitlul „Perdaful lui Voican pentru securişti” peste pasaje precum: „Părerea mea personală este că efectul de surpriză a fost ratat, descinderea având loc prea devreme, grupul fiind găsit luând notiţe sub dictarea lui Gregorian, şi nu în posturile concrete de yoga. Aceasta se poate verifica şi din fotografiile instantanee care s-au făcut pe loc în momentul intrării. Îmi exprim părerea că nici percheziţia nu s-a făcut cu maximum de rigoare. (…) Nervozitatea cu care s-a lucrat a permis unele neglijenţe, în acelaşi timp unii lucrători făcând mici confuzii din ignoranţă”. Şi: „Aş fi fost mai plăcut impresionat de mai multă detaşare în atitudine şi comportare în exerciţiul funcţiunii, precum şi dacă s-ar fi respectat mai riguros prevederile legale”.

În plus, cele scrise în note lasă şi o puternică impresie de sinceritate. Nu există nimic care să sugereze contrariul. Domnul Voiculescu îşi exprimă antipatia faţă de G.B., dar adaugă citirii sale negative şi observaţii cu privire la buna-credinţă a acestuia, la performanţele sale practice etc. Să se explice situaţia doar prin psihologia autorului, cu siguranţă, neconvenţional, curajos şi aventuros? Poate fi vorba şi despre natura acestor note. Ansamblul şi detaliile mă fac să cred că documentele citate reprezentau un fel de „expertize” cerute de ofiţeri. Au patina materialelor solicitate de Securitate dlui Mario Sorin Vasilescu, la începutul anilor ’80, cu privire la Meditaţia Transcendentală şi la alte aspecte ale mişcării yoga din acea vreme.¹ Faptul că Securitatea i-a pus dlui Voiculescu la dispoziţie un număr de fotografii sprijină puternic această ipoteză.

Ciudăţeniile adeverinţei

Adeverinţa Colegiului CNSAS are mai multe ciudăţenii. Una este formula de introducere: „În baza procesului-verbal al şedinţei Colegiului CNSAS din data de 23.02.2010: Adeverim..”.

Or, în deciziile mai vechi ale Colegiului CNSAS formularea era diferită: „Pe baza materialului probator avut la dispoziţie până la data de…”. Avantajul celui de-al doilea enunţ este punerea clară în faţa cititorului a faptului că nu e vorba despre o susţinere atemporală referitoare la necolaborare. Ci că cele afirmate prin documentul CNSAS reflectă o concluzie rezultând strict din materialele de arhivă puse de serviciile de informaţii la dispoziţia Consiliului în acel moment.

Apoi, cu totul neobişnuită este lunga prezentare a pieselor ce îl portretizează pe dl Gregorian Bivolaru. Nu cunosc nici un caz, din cel puţin vreo 20 citite, în care Colegiul să fi făcut ceva asemănător: să fi reprodus pe larg pasaje pline de invective, de calificări şi interpretări degradante la adresa unei terţe persoane care apare în dosarele consultate. Stilul şi conţinutul a ceea ce a fost adus la cunoştinţa opiniei publice sugerează intenţia ca documentul CNSAS să fie folosit în campania dusă împotriva dlui Bivolaru şi a colegilor săi din MISA.

În sfârşit, însăşi decizia de necolaborare ridică probleme. Deşi nu dl Voiculescu cere arestarea lui G.B., totuşi el face referiri la caracterul lui periculos, sugerează folosirea unui regim de detenţie dur, invită la căutarea de dovezi „împotriva” dlui Mario Sorin Vasilescu şi folosirea lui. Iar dacă notele semnate „Călugărul” sunt olografe, trimiterea Notei de constatare la Curtea de Apel pentru judecarea statutului de colaborator la organelor de represiune îmi pare indispensabilă.

Rămâne celălalt aspect, ascunderea de către SRI a dosarelor pe numele dlui Voiculescu, perioada 1985-1989. Văzând însă gradul de implicare a serviciilor de informaţii în controlul istoriei, ştiind ce însemna în 1990 să dai pe mâna unuia dintre pionii revoluţiei Securitatea Municipiului Bucureşti, ar fi fost chiar ciudat să se fi întâmplat altfel.

1. Numai că dosarele lui M.S.V. confirmă indubitabil că acesta a fost informator – chiar plătit (vezi Gabriel Andreescu, Reprimarea mişcării yoga în anii ’80, Polirom, Iaşi, 2008).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.