Despre etica intelectualilor

Cei care au dobândit o pregătire înaltă (informaţii, competenţe aparte, capacitatea de a explica şi concepe etc.) au jucat totdeauna un rol mai larg în societate. Dacă au dorit. Intelectualul (cel calificat la un nivel anume, care – aşa cum spunea Bronisław Gyeremek la Cluj – „se dedică celorlalţi”) a jucat un rol remarcabil în istorie şi îl joacă, mai ales în societatea modernă, în care activităţile se diferenţiază şi specializează. Societăţile avansate de astăzi, oricare dintre ele, îşi datorează avansul, în bună măsură, rolului jucat de intelectuali în modernizări tehnologice, în democratizări instituţionale şi în înnoiri culturale. Se observă bine, pe de altă parte, că doar rectitudinea intelectualilor duce la rezultate. Acolo unde intelectualii doar se adaptează la împrejurări şi la puterile politice trecătoare, ei înşişi se descompun, iar rolul lor este marginal, adesea negativ (susţinând, direct sau prin tăcere, regimuri resimţite drept calamităţi), iar unde intelectualii întreţin o argumentare în societate, orientată spre spunerea răspicată a adevărului şi angajare publică, ei contribuie la rezolvarea de probleme şi la propria profilare.
Reflecţii asupra eticii intelectualului stârneşte din plin splendida carte publicată de Lucian Boia, „Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950″ (Humanitas, Bucureşti, 2011, 358 p.). Chiar dacă, sub aspect etic, cartea pune adesea comportamentele în seama istoriei (în fapt, s-au succedat în România şapte regimuri politice într-un singur deceniu: democraţia relativă până în 1937, dictatura regală din 1938, statul naţional-legionar din 1940-1941, dictatura antonesciană din 1941-1944, scurta democratizare din 1944-1945, guvernarea comunizantă din 1945-1947, regimul comunist ulterior) – rămâne indiscutabilă răspunderea individuală a intelectualului. Lucian Boia însuşi este preocupat să „testeze comportamentele [tocmai] în asemenea cursă presărată cu obstacole” (p. 8). În definitiv, valoarea morală a persoanei se poate stabili când sunt alternative şi riscuri, nu când totul este rezolvat de alţii. De aceea, „fiecare intelectual are propriul profil şi propria poveste” (p. 342). Pentru perioada cercetată, Lucian Boia face această constatare generală: „Am întâlnit, de-a lungul periplului nostru, şi intelectuali consecvenţi în apărarea unor valori şi idealuri. Unii şi-au plătit scump consecvenţa. «Adaptabilii» sunt însă o specie mai numeroasă (s-a văzut şi sub Carol al II-lea, şi sub Antonescu, şi sub comunişti; sunt semne că s-ar fi văzut mai bine şi sub legionari, dacă timpul n-ar fi fost atât de scurt)” (p. 342). Reflexul cel mai răspândit printre intelectualii autohtoni din perioada analizată a fost, din nefericire, „adaptarea”. Prea puţini şi-au expus deschis opiniile; prea puţini au tematizat necazurile ţării (la sfârşitul anilor treizeci, analize britanice dădeau România drept cea mai coruptă ţară din Europa!); prea puţini s-au angajat pentru interesul public; prea mulţi au găsit „justificări” pentru oportunisme; prea puţini s-au uitat la intelectualii altor ţări; prea mulţi au rămas egoişti şi incapabili de solidarizare într-o cauză comună. Seton-Watson a observat, pătrunzător, în anii patruzeci, această situaţie.
Cartea lui Lucian Boia ne oferă tabloul viu al intelectualilor în căutarea descurcării în împrejurările cunoscute. Unii au rămas fideli convingerilor lor democratice. Grigore T. Popa, Emil Haţieganu, Anton Dumitriu, Liviu Rebreanu ies din paginile cărţii drept intelectualii cei mai consecvenţi cu ei înşişi. În schimb, Constantin Daicoviciu „a avut, ca nimeni altul, abilitatea de a trece dintr-un regim în altul” (p. 161), iar George Călinescu nu a economisit mijloacele pentru a-i ataca pe Iuliu Maniu şi pe alţi opozanţi la comunizare, când aceştia erau arestaţi (pp. 260-261). Constantin Rădulescu-Motru, la o vârstă venerabilă, în toamna lui 1944, observa, cu amărăciune, că adaptarea la politica zilei a devenit pavăză împotriva „nedreptăţilor de care puteam fi lovit” (p. 277). Florian Ştefănescu-Goangă l-a urmat pe Gheorghe Tătărăscu în toate tribulaţiile lui (cu dictatura carlistă şi emergenta comunizare de după 1945), pentru ca să sfârşească lovit.
Sunt multe comportamente evocate, în cartea lui Lucian Boia, care stârnesc reflecţia. Pentru cititor este, însă, irepresibilă întrebarea: cum stă intelectualitatea de astăzi? În ce societate ne aflăm? Oricum s-ar suci indicatorii şi oricât de sofisticată ar fi formularea întrebării, nu se va putea ocoli adevărul că – odată cu eronata politică economică din 2009 încoace, cu desfigurarea democraţiei abia renăscute, cu intrarea în incapacitate administrativă – România a intrat în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne: o criză eminamente indigenă, multiplă, adică financiară, economică, de calificare a liderilor, de capacitate administrativă, de motivaţie. Cum se comportă intelectualii în faţa noii curse presărate cu obstacole? Să rămânem la reperele excelentei cărţi a lui Lucian Boia, dar să privim lucid ceea ce se petrece în jurul nostru.
În „Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950″, Lucian Boia aduce la un moment dat informaţia stupefiantă că obligarea universitarilor la pensionare la 65 de ani nu este inovaţia Legii educaţiei adoptate în România în 2011: este chiar legea adoptată de legionari în 1940 şi aplicată astfel încât, „dintr-o lovitură, universitatea românească s-a «eliberat» de cei mai celebri reprezentanţi ai săi” (p. 170). Au fost scoşi atunci din universităţi Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Dimitrie Pompeiu, Emil Racoviţă şi mulţi alţii. În 2011, câţiva psihopaţi au pus în mişcare mecanismul, atunci, în 1940, o mână de exaltaţi – şi unii şi alţii voind să ia locul celor eliminaţi, fără să reprezinte vreo valoare. La timpul său, Mussolini a lovit şi el universitarii de prim-plan, Hitler a adus un veterinar în fruntea universităţii din Berlin pentru a elimina universitarii de valoare, legionarii români s-au grăbit să dea o lege. Trupeţii guvernării actuale a României vor bate recordul legionarilor eliminând câteva mii de universitari, mulţi dintre ei de prim plan.
Lucian Boia observă cum intelectualii au „abilitatea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a se justifica” (p. 342). Pentru trecut este valabil, doar că, între timp, odată cu judecarea postbelică a crimelor comise sub dictaturi, unele argumente şi-au pierdut eficacitatea. De pildă, dacă discuţi cu parlamentari din arcul guvernamental sau cu universitari de astăzi eşti uimit cât de răspândite sunt, pe de o parte, considerarea drept „tâmpenii” a deciziilor guvernării actuale şi, pe de altă parte, votarea, respectiv executarea docilă a „tâmpeniilor”. „Argumentul”? Acela că „partidul ne obligă” sau „aşa s-a decis” sau „asta-i situaţia”. Este oportună o replică aici: anonimizarea răspunderii, delegarea ei spre altcineva decât cel care votează sau execută „tâmpeniile” – un astfel de „argument”, aşadar, a fost infirmat explicit de completul de judecată de la Nürnberg (1946) şi de completele internaţionale ulterioare. Simplu spus: fiecare persoană trebuie să răspundă până la urmă în faţa justiţiei, a propriei conştiinţe, pentru ceea ce a făcut sau n-a făcut la timp. Altfel, succesorii lui Bormann (cunoscutul executant hitlerist) şi alţi servanţi funeşti ai regimurilor de tristă amintire vor inunda această ţară cu docilitatea lor interesată şi gata de orice lovire.
Ceea ce în mod evident a lipsit „adaptabililor” numeroşi dintre intelectualii epocii cercetată cu succes de Lucian Boia este convingerea că există valori (libertate personală, justiţie, dreptate socială etc.). Intelectualii cunoşteau, poate, aceste valori, dar, în sinea lor, le credeau bune pentru alţii sau pentru alte vremuri. S-au putut observa consecinţele: România n-a mai putut reveni la democraţie, iar ceea ce s-a cucerit în 1989 şi în anii care au urmat se distruge cu sârg din 2009 încoace. Cum se va putea crea în România, printre intelectuali în primul rând, cultura valorilor şi devoţiunea pentru adevărul că „intelectual este cel ce se dedică celorlalţi”? Această întrebare a redevenit acută şi dificilă. Acută pentru că România nu poate ieşi din crizele ei multiple fără acţiuni pe faţă ale intelectualilor. Dificilă pentru că – dincoace de mănunchiul intelectualilor ce rămân consecvenţi cu valori şi cu ei înşişi – este lăţită cohorta tinerilor senili, atrofiaţi de incultură şi gata să fie instrumente pentru orice, a celor ce fac fenomenologia caracteristicilor conducătorului, fără să vadă suferinţele conduşilor, a căutătorilor de job-uri administrative indiferent în slujba căror interese.
În multe ţări s-a constatat că cei mai tineri şi mai aşezaţi la marginea spectrului politico-cultural au pretenţii mai radicale. În condiţii interne şi externe normale (adică fără conflicte majore deschise), tinerii intelectuali înclină spre etici de stânga. Cele mai multe biografii intelectuale din Franţa, Germania, SUA confirmă constatarea. Lucian Boia face, la rândul său, pe cazul României perioadei amintite, aceeaşi observaţie: „Nu sunt mai puţini tineri intelectuali – dintre cei cu oarecare vizibilitate publică – tentaţi de comunism decât de legionarism” (p. 86). Cum se stă astăzi, la noi? Prima impresie este aceea de epigonism. Gândirea proprie şi efortul de autoformare culturală nu mai atrag, iar preocuparea de aranjare, într-o confuzie a valorilor cultivată chiar de instituţiile statului, prevalează. Cei mai iuţi la minte se conformează repede amestecului de neoliberalism miltonfriedmanian, Mussolini şi Nae Ionescu (cineva, de pildă, justifica recent analfabetismul, iar reducerea efectivului de locuri de studii în universităţi pare legitimă multora, precum odinioară lui Nae Ionescu) şi se bat cu pumnul în piept cât de „la dreapta” sunt. Neodarwinismul, prost înţeles şi de această dată, domină scena ocupată de agramaţii cu cultură precară. Altădată, un „căpitan” atrăgea, cu aura lui fals mesianică, apoi Carol al II-lea prin cultură, Antonescu prin virtutea militară, iar succesorii prin forţa consecinţelor războiului mondial. Acum lideri improvizaţi, plăţi grase peşin, păcălirea Europei pentru a-i lua banii sunt noii „zei”, iar tropismul spre aceşti zei se justifică prin apel la „dreapta” – o dreaptă doar carpatică şi, la drept vorbind, ridicolă. Printre scriitori, noii trupeţi au acuzat acum câţiva ani „epuizarea generaţiei anterioare”, dar nici unul dintre aceşti „noi” nu a dat vreo operă. Printre universitari, se pretinde publicarea în format fix (instrumentându-se, prin neînţelegere şi lipsă de cultură ştiinţifică, sistemul ISI), dar nici un nou trupet nu a dat vreo descoperire ştiinţifică sau creaţie intelectuală. Se vrea, cu voracitate, ocuparea funcţiilor, fără ca vreunul să fi probat că ştie să construiască sau să gestioneze, pe proprie răspundere, vreo instituţie. Tinereţea înseamnă, desigur, în mod normal, disponibilitate la efort, iniţiativă, preocupare pentru ceilalţi şi răspundere. Se ştie dintotdeauna că tinerii vin pe scenă, ineluctabil, faptul fiind în firea lucrurilor. N-ar trebui văzut, însă, dacă vin cu adevărat pe scenă tineri merituoşi, cu performanţe la activ şi capabili să-şi asume răspunderi, şi nu cei sfertocalificaţi şi fără virtuţi, pe care oricare generaţie i-a lăsat până la urmă pe drum, la locul ce li se cuvine?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.