Traian Băsescu nu vrea să piardă puterea nici când milioane de români spun clar, la urne, că nu îl mai vor. Traian Băsescu, atunci când nu are un guvern marionetă, vrea să guverneze cu ajutorul instituţiilor de forţă şi al celor de imagine. După un eşec din 2005, preşedintele şi-a securizat în permanenţă funcţia şi astăzi se poate spune că şi-a creat o gardă pretoriană mai eficientă decât a împăraţilor din Roma antică.
Un eşec major din care Traian Băsescu a tras învăţăminte
Între iunie 2000 şi iulie 2005, cariera politică a lui Traian Băsescu a cunoscut doar succese, atât pe linie de partid, cât şi în demnităţile de primar al Bucureştiului şi, din decembrie 2004, de preşedinte al României. În iulie 2005, Traian Băsescu are un plan de a creşte „acţiunile” PD, care la vreme respectivă reprezenta doar o treime din Alinţa D.A. (PNL-PD). Drept urmare, propune liberalilor forţarea organizării de alegeri anticipate, pentru a mai scădea din forţa parlamentară a PSD. Premierul Tăriceanu este iniţial de acord. Planul lui Băsescu avea şi o componentă secretă: după anticipate, preşedintele avea de gând să încalce protocolul ADA şi să numească un premier de la PD. Planul secret este divulgat de un ziarist, care l-a aflat de la… un Traian Băsescu aflat într-o stare de bună dispoziţie. Tăriceanu este avertizat şi refuză să mai demisioneze pentru a provoca anticipate. În plus, România se afla sub ape, iar bătălia cu inundaţiile nu putea fi coordonată de un guvern demisionar. Eşuarea planului lui Traian Băsescu a reprezentat prima sa mare înfrângere de pe scena politică. Din acest moment, Băsescu a decis să pună în aplicare o strategie care să-i conserve puterea personală. După ce guvernul Boc 2 cade pe 13 octombrie 2009 după o moţiune de cenzură, încep să se întrevadă şansele unei înfrângeri a binomului Băsescu – PDL. Dar strategia decisă la Palatul Cotroceni reprezintă prioritatea nr. 1 şi măsurile de prevenţie sunt luate cu şi mai mare atenţie, un rol important jucându-l şi guvernul Boc.
Strategia de care vorbim este structurată pe mai multe paliere pe are le prezentăm în continuare.
1. Numiri de executanţi docili în posturi la instituţile de forţă
11 august 2005: Daniel Morar, un procuror agreat de Traian Băsescu, este propus de ministrul (de atunci al Justiţiei) Monica Macovei pentru funcţia de şef al DNA, şi Traian Băsescu îl confirmă. De atunci, DNA-ul condus de Daniel Morar (un executant fără ezitare al ordinelor venite „de sus”) a devenit una dintre cele mai eficiente arme ale lui Traian Băsescu împotriva adversarilor politici.
7 decembrie 2005: generalul Marcel Opriş este numit director al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. STS a devenit un serviciu cvasi-personal al preşedintelui.
2 octombrie 2006: Laura Codruţa Kovesi, un procuror anonim, dar fostă colegă cu liderul (din acte) PD, Emil Boc, ajunge procuror general tot pe traseul Băsescu-Macovei-Băsescu. Ca şi Daniel Morar, Laura Codruţa Kovesi a devenit o armă letală a lui Traian Băsescu.
4 octombrie 2006: George Maior, senator PSD, este dislocat din gruparea social-democraţilor şi numit şef al SRI. Mişcarea a reprezentat o lovitură pentru PSD, iar de a doua zi, Maior nu a mai ieşit din „linia” Băsescu.
27 noiembrie 2007: proaspăt demis de premierul Tăriceanu din funcţia de ministru de Externe şi aflat într-o relativă distanţare de PNL, Mihai Răzvan Ungurenu este numit şef al SIE. Niciodată, ex-liberalul nu a ieşit din cuvântul lui Traian Băsescu.
1 iunie 2010: are loc un aveniment de o gravitate deosebită ale cărui consecinţe au fost vizibile mai ales în ultimele două luni. Valer Dorneanu (propus de PSD şi susţinut şi de PNL) câştigă în Camera Deputaţilor, cu 161 de voturi „pentru” – 123 „contra”, scrutinul pentru un post de judecător la CCR. Contrar pevederilor regulamentului Camerei Deputaţilor şi a Constituţiei, preşedinta Camerei, Roberta Anastase, refuză să valideze votul.
2 iunie 2010: Traian Băsescu îi reînnoieşte mandatul de judecător la CCR lui Petre Lăzăroiu (Petre Ceauşescu înainte de 1989, când nu se ruşina cu gradul de rudenie cu şeful statului), un personaj care l-a sprijinit anteior pe „binefăcătorul” său.
14 iunie 2010: un al doilea eveniment cu consecinţe deosebite în ultimele luni. În urma surprinzătoarei trădări UDMR, care promisese susţinerea lui Teodor Meleşcanu (propunere PNL susţinută şi de PSD) pentru un post la CCR, Iulia Motoc (propunere a PDL, prietenă a Elenei Udrea şi soţia ambasadorului la UE numit de Traian Băsescu) câştigă în Senat, cu 71 voturi „pentru” – 65 „contra”, fotoliul de judecător la CCR. De menţionat că, la audierile din comisiile de specialitate, Iulia Motoc nu primise niciun vot favorabil, rezultând că şi reprezentanţii PDL votaseră „contra”. De altfel, când a avut loc scrutinul din plen, Iulia Motoc nici nu a venit să-şi susţină cauza, fiind sigură de înfrângere.
14-15 iunie 2010: PDL şi Roberta Anastase forţează şi obţin reluarea votului pentru judecătorul CCR numit de Camera Deputaţilor. După o şedinţă tensionată, în care s-a ajuns şi la agresiuni fizice, în jurul orei 1 noaptea, Ştefan Minea (propus de PDL şi fost coleg cu Emil Boc) este votat judecător. Începând cu această dată, Traian Băsescu şi PDL deţin controlul CCR, cu 5 voturi contra 4, dar, în foarte multe situaţii, Aspazia Cojocaru votează alături de colegii PDL-işti, atunci când „interesele o cer” sau când primeşte ordin.
17 iunie 2010: deşi are control asupra CCR, Traian Băsescu transmite oamenilor săi din CCR să-l aleagă pe ultra-docilul executant Augustin Zegrean în funcţia de preşedinte al instituţiei. Zegrean câştigă cu 5 voturi la 4.
28 februarie 2012: Teodor Meleşcanu, aflat într-o semi-disidenţă în PNL, este numit de Traian Băsescu şef al SIE, în locul lui MRU, desemnat premier.
2. Dislocări parlamentare de la adversarii politici
iunie – decembrie 2006: fidelii lui Traian Băsescu din PNL, în frunte cu Teodor Stolojan, Valeriu Stoica şi Gheorghe Flutur lansează o aşa-zisă platformă pentru reformă a partidului. Platforma cuprinde fruntaşi liberali de la toate nivelurile. 18 deputaţi şi 10 senatori părăsesc PNL şi se alătură sub masca „independenţilor” PD-ului. Ulterior, platformiştii formează PLD – Partidul Liberal Democrat, o grupare surogat care să producă confuzie în rândul electoratului liberal. După ce PD rămâne în afara guvernării, PLD şi PD formează o opoziţie agresivă la guvernul minoritar Tăriceanu, dar acţiunile distructive ale celor două grupări nu au succes, din cauză că, în Parlament, PSD sprijină Executivul. În toamna lui 2007, PLD fuzionează cu PD şi formează PDL.
noiembrie 2009 – martie 2010: pe modelul „platformei liberale” din 2006, sunt dislocaţi 18 deputaţi şi 8 senatori PSD, care ulterior formează UNPR. Cu ajutorul acestei gupări şi cu alţi 12 deputaţi şi 6 senatori PNL (împărţiti frăţeşte între PDL şi UNPR) se aigură majoritatea parlamentară a guvernului Boc în 2010 şi 2011, când Parlamentul devine un fel de Marea Adunare Naţională din timpul regimurilor Dej şi Ceauşescu.
3. Emiterea unor acte normative care să securizeze regimul
30 septembrie 2009: chiar în ziua în care PSD iese de la guvernare, Emil Boc emite OUG 103/2009 prin care modifică Legea referendumului, reintroducând cvorumul de participare la scrutinul pentru demiterea preşedintelui. O modificare mai mult decât decisivă în economia referendumului din 29 iulie 2012.
12 octombrie 2009: cu o zi înainte de moţiunea care îl va doborî, guvernul Boc II emite OUG 112/2009 prin care modifică ordonanţa de urgenţă – se dublează beneficiarii şi se măresc plafoanele financiare – prin care se acordau fonduri primăriilor din mediul rural pentru infrastructură şi construirea de baze sportive. Această ordonanţă a constituit de fapt un prilej pentru mituirea primarilor puterii şi un instrument pentru ca sume importnte de bani să ajungă la firmele conduse de clientela politică a PDL. Fără această ordonanţă, dezastrul de la locale ar fi fost şi mai mare în 2012 şi nu ar fi fost exclus ca numărul alegătorilor prezenţi la urne la referendum să fi fost mai mare.
februarie – octombrie 2010: prin mai multe modificări ale regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, se legalizează UNPR în Parlament, şi se aigură astfel majoritatea în Birourile Permanente şi în comisiile de specialitate.
27 aprilie 2012: deputaţii PDL modifică şi mai restrictiv Legea referendumului (art.10), demiterea preşedintelui fiind posibilă doar dacă este votată de jumătate plus unu din numărul total al alegătorilor. (Re)Modificarea de către USL a acestui articol a stârnit furtuna internă şi (mai ales) externă la adresa Cabinetului Ponta.
6 iulie 2012: înainte de suspendare, Traian Băsescu trimite Parlamentului spre reexaminare o lege (culmea, a PDL) defavorabilă anumitor ONG-uri. Prin acest gest, Băsescu şi-a fidelizat şi unele ONG-uri care din când în când îl mai şi criticau.
10 iulie 2012: plenul CSM emite Hotărârea nr. 610, prin care se prelungesc de la 15 la 90 de zile procedurile de numire a procurorului general, a procurorului şef al DNA etc. O măsură care a avut menirea evitării numirii unui nou şef la DNA în perioada suspendării lui Traian Băsescu şi mai are menirea de a stabili noi şefi ai Parchetului General şi DNA după alegerile parlamentare, în speranţa unui eşec surprinzător al USL.
4. Acapararea spaţiului mediatic
Traian Băsescu şi PDL au înţeles ce înseamnă puterea presei în menţinerea propriei puteri. Între 2001 şi 2004, fostul premier Adrian Năstase şi-a „subordonat” o mare parte din presă prin „cumpărare” cu publicitate de la stat, dar în „fişa postului” nu figura şi desfiinţarea adversarilor politici. În epoca „Băsescu”, în presa care i-a devenit fvorabilă, atacurile la adresa adversarilor politici au devenit „religie”, iar intoxicările, dezinformările şi manipulările au devenit o banalitate. Din media scrisă, Traian Băsescu a beneficiat şi beneficiază de serviciile EVZ, „România Liberă”, „Adevărul” (începând cu 2011), „Gândul” (din februarie 2012), „Cotidianul” (75% din redacţie între iunie 2006 şi iunie 2009), săptămânalul „22” şi multe altele din provincie.
În ceea ce priveşte media audio-vizuală avem: B1TV este de 6 ani televiziune prezidenţială, Realitatea TV (cu „pauze” între august 2009 şi decembrie 2010), Digi 24, 10 TV (în puţinele luni în care a funcţionat), RTV (mai rar, doar când este neapărată nevoie). RFI – sucursala România serveşte des interesele regimului Băsescu, iar site-ul Deutsche Welle – secţiunea română (redactorii români din Germania). Nu în ultimul rând, site-ul HotNews este unul dintre pilonii media din serviciul lui Traian Băsescu şi un canal de legătură cu aliaţii din străinătate ai preşedintelui.
5. ONG-uri loialiste, corespondenţi interni şi ziarişti străini, bursieri ICR
Pentru a-şi crea imagine în afara graniţelor şi pentru a transmite doar mesajele sale în exterior sunt utilizaţi corepondenţi români din presa străină, câţiva ziarişti influenţi din medii de informare din Occident şi nu în ultimă instanţă bursieri şi angjaţi ai ICR. ONG-urile loialiste au dublă misiune: de a lansa apeluri, scrisori deschise, petiţii, proteste în ţară împotriva adversarilor politici; de a „informa” (a se traduce dezinforma) organismele internaţionale privind „derapajele” guvernanţilor şi ale USL. Toate acestea „se întorc” în ţară sub forma presiunilor liderilor CE şi ale liderilor PPE.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.