În Uzbekistan, pe urmele lui Marco Polo

În epoca lui Marco Polo se vorbea despre Transoxiana, teritoriul aflat dincolo de Oxus, numele greco-latin al fluviului Amu-Daria, zonă botezată în secolul al XIV-lea Uzbekistan, în omagiul lui Uzbek Han (1282-1342), care i-a convertit pe localnici la Islam.

Rase de pe faţa pământului de Gingis Han în 1220, Buhara şi Samarkand, oraşele-far ale Drumului Mătăsii, au bântuit întotdeauna visurile lui Marco Polo. Cu atât mai mult cu cât nu a reuşit niciodată să ajungă la ele.

Poveştile lui despre acele locuri sunt pline de digresiuni uneori fanteziste, dar cu atât mai atrăgătoare din punct de vedere literar. A pus în ele toate miturile şi legendele care au hrănit Evul Mediu şi în care probabil credea, aşa cum credea cea mai mare parte a europenilor. Se perindă prin faţa ochilor cititorilor Arca lui Noe şi muntele Ararat, Alamut şi secta Asasinilor (păzitorii dogmelor Islamului), monarhia fantasmagorică a Preotului Ioan, situată în Orient, în al cărei ajutor sperau Cruciaţii, alături de creaturi fabuloase, cinocefalii antropofagi din Andaman, un şarpe gigantic cu labe, grifoni care puteau duce un elefant…

El evocă de mai multe ori cele două oraşe, imposibil de ocolit când este vorba despre Drumul Mătăsii, mai ales că tatăl şi unchiul lui locuiseră acolo perioade lungi de timp. Povesteşte că, venind dinspre Marea Caspică, aceştia au mers timp de 17 zile prin deşertul de nisipuri roşii, Kizilkum, care despart oaza Kiva de Buhara. De-a lungul acestui drum, care se parcurge astăzi cu maşina în 8 ore, se mai găsesc încă, la intervale regulate, cisternele numite „sardoba”, care păstrau apa necesară caravanelor.

Buhara, oraşul celor 365 de moschei

Intrarea în fortăreața Buhara

Potrivit povestirilor lui, urmaşii lui Gingis Han şi-au disputat multă vreme Uzbekistanul. Din cauza luptelor, cei doi călători au fost blocaţi la Buhara timp de trei ani, între 1262 şi 1264. Ei i-au povestit lui Marco Polo, în timpul serilor petrecute în bivuacuri, că Buhara, care în acel moment îşi pierduse strălucirea, fusese cea mai importantă cetate din întreaga Persie.

Desigur, dinastia sasanidă făcuse din ea un adevărat laborator intelectual şi cultural în secolul al IX-lea. Biblioteca cetăţii rivaliza cu cea din Şiraz. Aici se găsea toată floarea literelor arabe şi persane. Sistemul ei de iriganţii asigura viaţa a 300.000 de locuitori, număr considerabil în acea epocă.

Buhara are peste 2.000 de ani vechime. Este unul dintre cele mai complete modele de oraş medieval din Asia Centrală, cu monumente remarcabile cum ar fi Mormântul lui Ismail Samani, o capodoperă a arhitecturii musulmane din secolul al X-lea, minaretul Poi-Kalyan, adăugat în secolul al XI-lea, decorat cu cărămizi, ca şi Moscheea Magoki, mai multe madras (şcoli coranice) din secolul al XVII-lea. Partea veche a oraşului este de fapt un muzeu în aer liber care uneşte într-un singur ansamblu lunga istorie a cetăţii.

Buhara a devenit un centru cultural major în timpul Califatului din Bagdad, în 709. În această perioadă se întindea pe 35 de hectare, era înconjurată de fortificaţii, cu şapte porţi de acces, iar străzile, orientate după punctele cardinale, formau o tablă de şah.

În 892 a fost capitala Regatului Samanid independent. Aspectul s-a modificat, au fost create 11 porţi de acces, au apărut cartierele locuite în funcţie de meşteşuguri, s-au construit numeroase mausolee şi moschei. În secolul al X-lea au locuit aici marele medic şi filosof Avicenna (Abu Ali Ibn Sînâ), care şi-a redactat la Buhara „Canonul”, savantul enciclopedist al-Biruni, matematician, fizician, astronom, istoric, iar poetul Rudaki şi-a compus tot aici elegiile. Oraşul a fost şi leagănul lui al-Bukhari, un important compilator al culegerilor de profeţii atribuite lui Mahomed.

Dezvoltarea oraşului a încetat odată cu cucerirea lui, în 1220, de către către Gingis Han.

Femei în bazar la Samarkand

Devenind parte a Imperiului lui Timur, şi-a revenit treptat, dar, în secolul al XV-lea, a fost ocupat de triburile nomade uzbece, conduse de Sheibani Han şi a fost declarat capitala hanatului Buhara. A urmat o perioadă de scurte dinastii succesive care a luat sfârşit în 1920, când Uzbekistanul a fost încorporat Uniunii Sovietice. Perioada timuridă este reprezentată numai de „Madras Ulugbek”, monumentele cele mai vizitate datând din epoca Shebibanid.

La Buhara există 140 de monumente protejate de UNESCO, un patrimoniu de rară bogăţie. Să amintim numai Moscheea Kalon, una dintre cele mai vechi şi mai mari din Asia Centrală, ruinată de două ori, o dată de mongoli în 1219, refăcută în secolul al XVI-lea, incendiată în 1608, şi din nou refăcută pe structura din 1514. Curtea ei este înconjurată de o imensă galerie cu 208 coloane, suportând 288 de cupole. Un dom albastru surmontează mihrabul. Inscripţia care înconjoară cupola aminteşte că „Nemurirea îi aparţine lui Dumnezeu”. Remarcabile sunt şi şcolile coranice, aşa-numitele madras, între care se disting „Madrasa Mir-i-Arab”, construită între 1535 şi 1536, care a servit de model celorlalte construcţii de acest tip din oraş. Curtea centrală este înconjurată pe două niveluri de 111 chilii.

Dar cea mai veche madrasa din Asia Centrală este „Ulugbek”, a cărei faţadă prezintă o caracteristică ce va fi reluată în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. De o parte şi de alta a portalului de la intrare se află porticuri cu ogive, pe două niveluri.

În 1220, faimosul cuceritor Gingis Han a ajuns la porţile oraşului. Cei 30.000 de soldaţi turci din garnizoana cetăţii au fost exterminaţi, iar oraşul, jefuit şi dărâmat. Ecourile jafului, urmat la scurt timp şi de cel al cetăţii Samarkand, au ajuns până în Occident. Mongolii, numiţi în limba farsi tătari, au intrat sub această denumire în istorie, termenul fiind asociat şi cu Tartarul, zona cea mai adâncă a Infernului anticilor greci.

La un secol după trecerea lor, un călător celebru, geograful arab Ibn Battuta, scria că „numai câteva moschei şi bazare nu sunt în ruină”.

Madrasa Kukeldash

Actualul Buhara, oraşul cu 365 de moschei, câte una pentru fiecare zi a anului, a fost reconstruit în secolele XV şi XVI. Din perioada premongolă au rămas numai patru monumente: Mausoleele lui Ismail Samani şi Tchachma Ayub, moscheea Nomozghok şi minaretul Kalân, înalt de 47 de metri, terminat în 1127, mândria oraşului. Chiar Gingis Han, impresioant de majestatea lui, hotărâse să-l cruţe. Minaretul nu servea numai muezinului. Din înălţimea lui erau aruncaţi condamnaţii la moarte, închişi în prealabil într-un sac de iută cu o pisică sălbatică, pedeapsă aplicată mai ales femeilor adultere. Obicei care a durat până în secolul al XIX-lea. Cupolele atelierelor din Buhara, stăpânite de diferite bresle, cum ar fi pălărierii sau bijutierii, sunt şi astăzi la fel de somptuoase.

La bazarul pălărierilor lucrează şi expune Davron Toshev, celebru miniaturist al Uzbekistanului, un perfecţionist care foloseşte o pensulă cu un singur fir de păr de pisică pentru a trasa genele femeilor pictate de el.

La Buhara, vis-à-vis de „Art Café”, se află magazinul „Silk Road Spices”, care oferă întreaga gamă de mirodenii ce făceau odinioară reputaţia vechilor drumuri comerciale. Aceeaşi atmosferă se regăseşte la „Sovga”, atelier-magazin care produce încă broderii lucrate de mână incrustate cu fir de aur, cele mai spectaculoase fiind mantourile, caftanele şi rochiile.

Samarkand, „Nestemata Răsăritului”

Grup de muzicieni din Samarkand

Al doilea oraş al Uzbekistanului şi cea mai faimoasă citadelă din inima Asiei Centrale, Samarkandul sau „marea cetate Samartan”, cum o numeşte Marco Polo, era încă mai strălucitor decât Buhara. Străzile lui pavate, palatele şi grădinile erau vestite. Gingis Han l-a atacat tot în 1220, astupând canalele care alimentau cu apă potabilă cetatea, asediind-o, dărâmându-i apoi fortificaţiile şi jefuind-o. Cei care au încercat să fugă au fost închişi într-o moschee şi arşi de vii. Supravieţuitorii, luaţi ca sclavi, au fost deportaţi în Mongolia.

Din ruinele lăsate, un alt mongol, Timur Lenk (1336-1405) sau Tamerlan, în versiune franceză, la fel de războinic, dar mai constructiv decât înaintaşul său, şi-a făcut capitală. La Samarkand, necropola „Chaki Zinda”, destinată familiei lui Timur Lenk, Timurizii, este un caleidoscop de faianţă, majolică şi mozaicuri. Necropola, situată în apropierea monumentului lui Afrasiab, conţine 44 de morminte în 20 de mausolee. El poartă numele vărului profetului Mahomed.

Oraşul a renăscut din cenuşă ca pasărea Phoenix, devenind treptat o bijuterie de culoare turcoaz, înveşmântat în faianţă, majolică şi mozaicuri păstrate până astăzi. El a fost înscris în Patrimoniul UNESCO în 2001.

Pe Timur Lenk, uzbecii l-au venerat ca pe un semizeu, numindu-l Amir Timur (Timur cel Şchiop). Dovadă stă grandiosul său mausoleu, „Gur-Emir”, la care vin să se reculeagă localnicii, în decorul de marmură, jad, onix şi aur. 70 de ani de comunism n-au putut desfiinţa acest cult.

Vreme de secole a fost o capitală a Islamului luminat şi moderat, un centru al dervişilor şi sufiţilor, al savanţilor, filozofilor, astronomilor, matematicienilor şi medicilor din această parte de lume. Astăzi, farmecul său a rămas, rezonanţa cu vremurile de glorie regăsindu-se în fiecare colţ de stradă şi în orice clădire sau edificiu istoric splendid conservat.

Mausoleul Shakhi-Zinda, loc de pelerinaj

Vechile manuscrise arabe se refereau la el în termeni laudativi ca „Nestemata Răsăritului”, iar europenii din Evul Mediu îl numeau respectuos şi umil „Tărâmul Scolasticilor”.

Când a intrat pentru prima dată în Samarkand, Alexandru Macedon a exclamat: „Auzisem că oraşul este frumos, dar nu mi-am închipuit niciodată că este atât de încântător şi maiestuos”.

A fost fondat încă din perioada pre-ahemenidă, între anii 650 şi 550 î.Ch. Cucerit în anul 329 î.Ch. de către Alexandru cel Mare, a primit numele de Maracanda. Oraşul a trecut prin două faze succesive ale cuceririi elenistice. Prima, prin Alexandru Macedon, a doua, prin recucerirea întreprinsă de regele greco-bactrian Eucratides. Ceramica descoperită la faţa locului face diferenţa dintre cele două faze. În secolul al VIII-lea d.Ch. este cucerit de arabi şi devine un important centru la culturii şi civilizaţiei musulmane.

Declinul imperiului din secolul al XV-lea a dus la creşterea puterii triburilor uzbece nomade aparţinând clanurilor shaibanide, care au cucerit oraşul în anul 1500. Bucuria uzbecilor a durat până în 1784, când puternicul emirat de Buhara şi-a extins stăpânirea asupra cetăţii. Viaţa a continuat netulburată până la sosirea ruşilor în zonă, al căror imperiu ţarist se afla pe atunci în plină cucerire a spaţiului central-asiatic, viitor loc pentru republicile sovietice de mai târziu.

„Rege viu”, văr cu Mahomed

Magazin de carpete de mătase în Samarkand

Simbolul cel mai percutant al Samarkandului Timurizilor este Registan. La intersecţia a şase drumuri ale unui imperiu care se întindea până la Moscova şi la Delhi sunt ridicate trei madrasa care simbolizau puterea cetăţii: Ulugbek, cu o cupolă turcoaz, Shir Dor, minaretele maiestuoase, şi Tillya-Kari, cu picturi aurite.

Registan a devenit piaţa centrală a oraşului odată cu moartea regelui persan Afrasiab. De atunci până în zilele noastre a fost reconstruit în numeroase rânduri.

Un alt monument impozant este „Mausoleul Gur Emir”. Emirul care şi-a împrumutat numele mausoleului a fost un tiran pe potriva lui Timur Lenk. El a construit macabre piramide alcătuite din capetele retezate ale învinşilor. Contemporanii şi urmaşii săi i-au construit în schimb un fabulos loc de veci…

Moscheea „Bibi Khanum”, numită după soţia favorită a lui Timur Lenk, este una dintre capodoperele arhitecturale din Asia Centrală. A fost ridicată de Timur Lenk pentru a marca raidurile sale victorioase terminate cu distrugerea oraşului Delhi. Monumentul impozant al vechii arhitecturi este moscheea Bibi Kanum. Pereţii strălucitori, înaltele minarete, portalul larg, din marmură, sunt menite să glorifice numele lui Timur şi al soţiei sale. Construcţia a început în 1399 şi au fost folosiţi pentru ea chiar elefanţi aduşi din India. A fost aproape terminată în 1404. Curtea ei este înconjurată de galerii ale căror arce unesc peste 300 de coloane de marmură. Dar, după moartea lui Sahibkiran, în 1405, construcţia nu a mai fost continuată. Lângă ea pot fi văzute căruţe trase de măgari alături de maşini elegante, pe care fermierii din satele învecinate îşi expun pepenii galbeni şi verzi în minunatul bazar din Samarkand.

Madrasa Shin Dor din Samarkand

Nimeni nu s-ar aştepta să găsească aici locul de veci al Profetului Daniel, cel aruncat în groapa cu lei flămânzi şi apărat de Dumnezeu de colţii fiarelor. Este numit „Mazar Hodja Doniyor”, adică „Mormântul Sfântului Daniel”, onorat atât de musulmani, cât şi de creştini şi evrei. Este situat pe malul râului Suab. Potrivit legendei, apa care izvorăşte primăvara de lângă mormânt are puteri sacre.

Interesant este şi primul observator astronomic din lume, construit de bunicul lui Timur, Ulug-beg, cunoscut de posteritate sub numele de „savantul de pe tron”.

Se spunea că atunci când pleci din Samarkand trebuie să iei cu tine o pâine rotundă specifică locului, cea mai bună din lume, care se dovedea folositoare în călătoria de-a lungul Drumului Mătăsii.

Defileuri cu broderii şi caftane

Piața Registan din Samarkand

În zilele noastre, vizitatorilor le este oferit un program special în care un loc aparte îl ocupă meşteşugurile şi artele aplicate. Pot fi admirate şi eventual cumpărate catifele de mătase, brocarturi, mătăsuri, covoare, piese din metal şi piele, bijuterii, faimoasa hârtie de Samarkand, dar şi minunate veşminte create de meşterii oraşului, expuse toate mai ales pe celebra stradă Taşkent.

Uzbecii sunt ospitalieri şi turiştii pot chiar vizita o locuinţă particulară. Mergând pe bulevardul Universităţii, ajungi în Mukimi Street, plină de vii. Dacă baţi la orice uşă, eşti un oaspete bine venit, eşti tratat cu struguri, cu o ceaşcă de ceai sau cu „pesty” cald, un desert al locului.

Elegantelor hoteluri „Afrosiab”, „Central Samarkand”, „Samarkand”, „Zeravshan”, „Malika” li se adaugă o serie de pensiuni particulare în case plăcute, situate în umbra grădinilor sau în podgorii.

Nu rataţi ansamblul „Shah-i-Zindaf”, format din mai multe monumente plasate ca un colier albastru, lângă hotelul „Afrosiab”. Strălucitoare în veşmântul lor colorat, mausoleele familiei lui Timur flanchează drumul care duce către locul central al complexului, situat în vârful colinei, la „mazar”, mormântul lui Kussam-ibn-Abbas, un văr al Profetului Mahomed, sosit în Samarkand în secolul al VII-lea pentru a predica islamismul şi ucis pentru credinţa sa. Legenda spune că Kussam-ibn-Zinda continuă să trăiască. De aici şi numele complexului, „Shah-i-Zinda”, care înseamnă „Regele viu”. Cea mai mare parte a construcţiei a fost realizată în secolele XIV şi XV sub domnia lui Timur cel Şchiop. Atunci s-au ridicat mausoleele celor doi emiri, Burunduk şi Emir Zade, dar şi cele ale femeilor din clanul Sahibkiran. Marele decor al clădirilor combină cărămida smălţuită cu majolica şi mozaicul.

Complexul de monumente atrage nu numai turiştii, dar şi localnicii prin specificitatea lor. De la arcul intrării, o scară lungă duce în munte. Trebuie numărate cu grijă treptele pe care calci, pentru că se spune numărul lor coincide cu absenţa păcatelor.

Mormântul lui Kussam-ibn-Abbas atrage la Samarkand un mare număr de credincioşi, care, la un moment dat, îl egala pe cel de la Mecca.

La Samarkand pot fi văzute în zilele noastre şi uimitoarele defileuri ale Casei „Aiesha”, în care stilista rusoaică Valentina Nikolaevna prezintă veşminte inspirate de stilurile şi tehnicile folosite în regiunile de pe Drumul Mătăsii.

Marco Polo, autor de bestseller

Magazin de covoare la Samarkand

Céline afirma că „a călători este foarte util pentru că obligă imaginaţia să lucreze. Restul nu este decât decepţie şi oboseală”. Formula i-ar putea aparţine şi lui Marco Polo. Transcrierea faimosului săi memorial de călătorie, din ultimii ani ai secolului al XIII-lea, a înflăcărat imaginaţia occidentalilor şi a hrănit imaginarul colectiv timp de secole. Cartea este cunoscută sub mai multe titluri: „Descrierea lumii”, „Cartea minunilor” sau, în variantă toscană, „Il Milione”. Ea s-a impus ca un bestseller al Evului Mediu şi se ştie că în cea de a treia călătorie a sa Cristofor Columb a luat-o cu el şi a adnotat-o cu grijă.

Dar Marco Polo nu este primul european care a călătorit şi a descris Extremul Orient. Înaintea lui, franciscanii Jean du Plan Carpin şi Guillaume de Rubrouck s-au întors din Mongolia cu o poveste fascinantă a călătoriei lor. Dar scrierea, în limba latină, era adresată elitelor. Marco Polo a avut geniala inspiraţie de a folosi limba franceză.

„Descrierea lumii” este, de fapt, o carte scrisă la patru mâini, rodul unei improbabile întâlniri într-o închisoare din Genova. În 1298, Marco Polo a împărţit celula cu Rustichiello din Pisa, scriitor profesionist francofon, autor al compilaţiilor arthuriene. Marco Polo povestea şi Rustichiello redacta. Textul era adresat „vouă tuturor celor care doriţi să cunoaşteţi diferitele rase de oameni şi varietatea regiunilor lumii şi să fiţi informaţi de obiceiurile lor”.

Marco Polo era, înainte de orice, un negustor internaţional, un VIP al comerţului de lux, a cărui familie deţinea monopolul negoţului cu pietre preţioase şi alte produse rare. Spre Asia îl atrăgeau mirodeniile, ţesăturile, diamantele… Dar datorită temperamentului său a fost şi un extraordinar ambasador. Când a plecat cu tatăl şi cu unchiul său, în 1271, într-o asemenea călătorie, ei aveau o misiune precisă: să-i ducă marelui Kubilay Han, împăratul mongolilor, ulei de la Sfântul Mormânt. În China, Marco Polo a petrecut 17 ani în serviciul Hanului, ca om de încredere şi administrator itinerant.

Minaretul Po-i-Kalyan

„Drmul Mătăsii” este o expresie recentă, inventată în 1877 de geologul şi geograful german Ferdinand von Richthofen. Ea desemnează reţeaua de comunicaţii între Orient şi Occident prin care erau aduse mătasea, ţesăturile orientale, mirodeniile şi porţelanul în Europa, dar şi religii, idei şi tehnici. Avantajul călătoriei în familie este explicat de Francesco Balducci Pegolotti, negustor florentin care a semnat în 1340 un manual destinat negustorilor care porneau spre Orient. Dacă un negustor murea pe drum, fie la dus, fie la întors, toate bunurile lui deveneau proprietatea seniorului provinciei în care murea. Dar dacă era însoţit de fratele său, bunurile îi erau date acestuia. Istoricii apreciază că în timpul campaniilor lui Gingis Han au murit aproximativ cinci milioane de oameni, număr ce va fi depăşit, cu 100 de ani mai târziu, de Timur Lenk, ale cărui cuceriri s-au soldat cu 15-20 de milioane de morţi.

Samarkand, unul dintre punctele cele mai importante de pe Drumul Mătăsii, se numea atunci Afrasiab. La Muzeul de Istorie al oraşului picturi murale din secolul al V-lea dovedesc gradul de dezvoltare şi măreţia cetăţii înaintea distrugerii ei de către mongoli.

Mergând pe urmele lui Marco Polo, după 7 secole, noi nu trebuie nici să navigăm cu o galeră, nici să străbatem deşertul sau Pamirul cu piciorul, nici să suferim de foame sau de sete.

E drept că Marco Polo n-a fost la Buhara şi la Samarkand, dar a povestit despre ele pentru că erau o legătură importantă cu Drumul Mătăsii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.