Marea Britanie nu este prima care părăseşte un ansamblu mai vast

Într-un documentar publicat după Brexit, site-ul Slate.fr arată nu este pentru prima oară când un stat sau o regiune părăseşte un ansamblu mai vast. Cum se ştie, recent, britanicii au spus NU Europei şi s-au pronunţat pentru ieşirea din UE.

Puhoaie de lăcuste se vor abate asupra regiunii Kent, ciuma va face ravagii în Surrey, iar variola va reduce populaţia din Lancashire cu o treime? Puţin probabil. Trăim o perioadă în care avem sentimentul că inventăm totul, precum candidatura unei femei la preşedinţia Statelor Unite, scrie Antoine Bourguilleau în Slate. fr. Din această perspectivă, el face o trecere în revistă de-a lungul istoriei despre care precizează că nu este exhaustivă.

1. Separarea Imperiului Roman. Prea mare pentru a supravieţui

Data: 395 d. Hr.

Durata uniunii: patru secole.

Motivele. În secolul al III-lea, Imperiul Roman a fost împărţit în două de împăratul Diocleţian. La ora aceea el se întindea din Anglia până la Marea Roşie, pe întregul bazin mediteraneean. A fost vorba de o separare pur administrativă. Diocleţian a administrat partea răsăriteană a Imperiului, care se întindea de la Albania actuală până la Cirenaica, în Libia.Unul dintre companionii săi de arme, Maximian, a administrat partea vestică. Cu timpul, separarea devine din ce în ce mai mare, îndeosebi după fondarea de către împăratul Constantin I a oraşului Constantinopole pe locul vechiului oraş Bizanţ. Acest împărat a restabilit din punct de vedere militar unitatea Imperiului, dar ea nu a durat şi s-a încheiat în anul 395, odată cu moartea lui Teodosie: Constantinopole devine capitala Împeriului de Răsărit, iar Ravenna – cea a Imperiului de Vest.

Bilanţul. În anul 476, partea vestică a Imperiului a căzut sub loviturile barbarilor. Partea orientală va rezista până în anul 1453, când Constantinopole a căzut în mâinile otomanilor. Până la urmă, cei pe care istoricii îi numesc bizantini şi-au spus chiar ei „romani”.

2. Separarea Olandei şi Belgiei. După secole de sclavagie

Data: 1830.

Durata uniunii: Secole – a, nu, 15 ani.

Motivele. În 1815, după eşecul lui Napoleon la Waterloo, unde, între altele, el luptase împotriva trupelor olandezo-belgiene, Congresul de la Viena a recunoscut existenţa Regatului Unit al Ţărilor de Jos, având în fruntea sa pe regele Wilhelm – Frederic de Nassau, care domnea pe un teritoriu ce cuprindea Belgia şi Olanda de azi. Dar prinţul este olandez şi înţelege să unifice regatul său puţin cam brutal. Belgienii au preferat să obţină independenţa decât să participe la un război împotriva francezilor, seperând că aceştia le-o vor garanta. Nemulţumirea creşte mereu, până la explozia din 1830, care urmează zilelor din iulie acelaşi an, ce au provocat abdicarea regelui Carol al X-lea. Agitaţia a crescut atât de mult încât a dus la intervenţia militară a puterii împotriva Belgiei. Belgienii au cerut ajutorul Franţei, care, fără niciun fel de ranchiună, a mobilizat o armată pentru a-i ajuta – cu prietenie şi fără resentimente.

Bilanţul. În 1839, regele Olandei recunoaşte, în fine, independenţa Belgiei. Marea Britanie garantează neutralitatea ei. Cu efecte eficiente în mod special în 1914.

3. Războiul de Secesiune. Un război deloc civil.

Data. 1861.

Durata uniunii. În pofida unei întreruperi de patru ani, peste 200 de ani.

Motivele. Instituirea sclavagiei este un venin care otrăveşte viaţa politică americană. Aşa numita linie Mason-Dixon separa statele din Sud, sclavagiste, de cele din Nord. Marea problemă care divizează americanii, în plină expansiune spre vest, este să afle dacă această linie ar trebui să se întindă până la Pacific, când el va fi atins, ori trebuie să coboare spre Golful Mexic, plasând statele din sud într-un fel de menghină în care ele nu doreau să se lase prinse. Chestiunea transcende părţile (precum cea a Brexit-ului), iar ţara devine aproape neguvernabilă. După ce, în 1860, a fost ales preşedinte Lincoln, statele din Sud preconizează o secesiune care nu e prevăzută în Constituţie. Curând, 11 dintre ele formează Statele Confederate ale Americii. Urmează un teribil război civil, pe care aceste state nu-l pot câştiga (ele au 9 milioane de locuitori, dintre care 3 milioane de sclavi, faţă de 22 de milioane în Nord).

Bilanţul. În aprilie 1865, războiul se soldase cu eşecul Confederaţiei şi 600.000 de morţi. Pentru unii ar putea fi un detail, dar, pentru Statele Unite, acest lucru spune multe.

4. Secesiunea Panama. „Săraca Americă de Sud, atât de departe de Dumnezeu şi atât de aproape de Statele Unite!”

Data. Noiembrie 1903.

Durata uniunii. 1821-1903.

Motivele. Pe această parte din statul Columbia s-a decis să se realizeze canalul Panama, ce va lega Pacificul de Atlantic, traversând un istm foarte strâmt. Lucrările debutează, dar un enorm scandal de corupţie duce la întreruperea lor, înainte ca Statele Unite, care sunt de departe cele mai interesate de proiect, ce le-ar perermite să deplaseze rapid flota lor de război dintr-un ocean în altul, să decidă să investească masiv în acest canal, al cărei conducător vor deveni. Începând din 1900, locuitorii din regiunea Panama declanşează o rebeliune împotriva guvernului central. Va urma „La Guerra de los Mil Dias”, războiul celor o mie de zile, care a însângerat toată ţara şi va duce la înfruntarea dintre conservatori, partizanii unei puteri forte, şi liberali. Conflictul care va devasta Columbia duce, în noiembrie 1903, la declaraţia de independenţă a Panama, care, fapt surprinzător, recunoaşte imediat suveranitatea SUA asupra Canaluilui, ce va fi desăvârşită în 1914.

Bilanţul. Bolivia este privată de potenţialele drepturi de circulaţie pe Canalul Panama – o pierdere enormă. Dacă americanii nu au provocat tulburări în Bolivia, ei au ştiut în mod abil să le folosească în avantajul lor.

5. Independenţa Irlandei. De la Wolfe Tone la Undertones.

Data. Decembrie 1921.

Durata uniunii. Cinci secole.

Motivele. Regii Angliei au încercat, ani la rând, să cucerească insula vecină Irlanda, chiar când era scandinavă. În 1541, Henric al VIII-lea devine rege al Irlandei. Un secol mai târziu, în timp ce un război civil făcea ravagii în Anglia, Irlanda se agită, iar Cromwell intervine cu violenţă. Irlandezii, în majoritate catolici, sunt zdrobiţi, chiar dacă în Connemara nu se acceptă pacea galezilor şi cea a regilor Angliei. Asta pentru că Irlanda este o adevărată colonie, în care englezii domnesc ca stăpâni adevăraţi. În 1798, impulsionată de Revoluţia franceză, Irlanda se răscoală din nou, fiind condusă de un strălucit avocat patriot Wolfe Tone. Francezii îi promit ajutor militar, care nu va ajunge niciodată la nivelul aşteptat. Revolta a fost zdrobită. Trebuie să treacă peste un secol şi să înceapă Primul Război Mondial pentru ca, de Paştele din 1916, irlandezii să se răscoale iarăşi. Revolta este înăbuşită în sânge, dar mişcarea spre independenţă este inexorabilă şi, în 1921, coroana britanică recunoaşte independenţa Irlandei, mai puţin şase dintre comitatele din Ulster, în nord. Războiul civil va continua doi ani, iar tulburările vor dura până la finele secolului XX.

Bilanţul. Cu independenţa fracţionată a Irlandei, U2 nu este un grup britanic, în timp ce Undertones, din Derry, da. Aceşti englezi sunt puternici.

6. Separarea Cehoslovaciei. Dragostea înseamnă să priveşti în aceeaşi direcţie

Data. 31 decembrie 1992.

Durata uniunii. 1918-1992 (cu o întrerupere între 1938 şi 1945, în timpul ocupaţiei germane).

Motivele. Cehoslovacia s-a născut după explozia Imperiului Austro-Ungar, nu neapărat voluntară, ci impusă de învingătorii din Primul Război Mondial. Cehoslovacia reunea în fapt mai multe regiuni, Boemia şi capitala ei, Praga, Moravia şi câmpul ei de luptă de la Austerlitz, şi Slovacia (capitala Brno). Se vorbeşte ceha în primele două regiuni şi slovaca în ultima, două limbi atât de apropiate, dar există şi minorităţi germanice, polonofone şi maghiarofone. Acordurile de la Munchen au dezmembrat tânărul stat, privat de regiunea germanofonă a sudeţilor, Boemia-Moravia devenind protectorat, în vreme ce Slovacia devine un stat satelit al Reichului. Ţara renaşte din propria cenuşă în 1948 şi ajunge în blocul Estic, dar căderea Zidului Berlinului antrenează o separare dorită de slovaci şi acceptată de cehi. Dintotdeauna, cehii privesc spre vest şi vor schimburi cu Austria şi Germania vecine. În ce-i priveşte, slovacii privesc mai curând spre est.

Bilanţul. Mariajul din interes se soldează cu un divorţ amiabil, pe care, după cum se pare, nimeni nu l-a regretat niciodată.

7. Explozia Iugoslaviei. Există lume în Balcani

Data. 1992.

Durata uniunii. 1918-1992.

Motivele. Născută, ca şi Cehoslovacia, în urma acordurilor care au pus capăt Primului Război Mondial, Iugoslavia, regat, la început, reunea sârbi şi muntenegreni, deja independenţi înainte de 1914, croaţi, bosniaci şi sloveni, altădată sub jug austro-ungar. Acest regat al „Slavilor din Sud” este un amestec de popoare cu identităţi puternice şi limbi diferite, dar care este foarte greu guvernabil. În anii ‘30, regatul devine autoritar şi nu se va schimba până în 1941, la invazia germană. În cei patru ani care au urmat ţara se împarte între croaţii faşcişti ai lui Ante Pavelici şi sârbii regalişti ai lui Mihailovici – fără a vorbi despre comuniştii lui Iosip Broz, zis Tito. În 1945, acesta din urmă preia frâiele ţării, graţie susţinerii Armatei Roşii victorioase. Sub mâna sa de fier, diversele naţionalităţi au rămas sub control strict, dar nu au dispărut. Moartea lui, în 1980, a dus la o revoltă progresivă. Chiar înainte de căderea Zidului Berlinului, sârbii şi croaţii s-au certat în timp ce naţionalistul sârb Slobodan Miloşevici se afla la putere, având neta intenţie de a favoriza sârbii. În iulie 1991, Slovenia şi Croaţia îşi declară independenţa, iar ţara intră într-un climat haotic şi un război civil care va dura aproape 20 de ani.

Bilanţul. Implozia Iugoslaviei se va solda cu 300.000 de morţi şi 4 milioane de persoane deplasate, fără ca problemele să fie rezolvate, populaţiile fiind atât de amestecate între ele, încât nicio frontieră nu ar fi putut ţine seama de aşa ceva.

8. Sfârşitul Regatului Unit

Data. 2020.

Durata uniunii. Trei secole.

Motivele. Ca urmare a ieşirii din Uniunea Europeană votată de britanici la finele lunii iunie 2016, fără niciun plan din partea principalilor ei avocaţi – Boris Johnson, Michaael Gove şi Nigel Farrage – Scoţia şi Irlanda de Nord, care s-au pronunţat în majoritatea lor în favoarea menţinerii în Uniune, au decis, la rândul lor, să organizeze un referendum privind rămânerea lor în Regatul Unit. Odată cu plecarea din UE, aceste două regiuni periferice şi-au văzut reduse toate subvenţiile acordate de Europa, acoperind astfel deficitul de investiţii ale puterii centrale britanice, incapabilă să facă acest lucru sau nu prea dornic să-l facă. Scoţienii se pronunţă pentru ieşirea din regat, aderând la Uniune în delir, iar Teenage Fanclub câştigă Eurovizionul. Irlandezii de Nord votează şi ei pentru ieşirea din regat şi unificarea cu Republica Irlanda. Robert McLiam Wilson îşi strigă fericirea la televiziune şi noi alături de el.

Bilanţul. Boris, Michael şi Nigel nu vă vor spune mersi când trebuie să prezinte paşaportul când vor trebui să treacă Zidul lui Hadrian.

Cum se constată, în cazul primelor şapte cazuri evocate mai sus, autorul constată ce s-a întâmplat de-a lungul veacurilor, dar, în cel al Regatului Unit al Marii Britanii, Antoine Bourguilleau porneşte de la Brexit şi prezice ce urmează să aibă loc până în anul 2020. Vom trăi şi vom vedea!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.