Mineriada salvatoare

Cu trei zile înainte am plecat din ţară, lăsând casa în grija unei cumnate. Serviciul acesta nevinovat avea să-i schimbe viaţa. Nu ieşiserăm încă din fosta Iugoslavie, pe atunci întreagă, când, la primul telefon de rutină am aflat că sunt probleme. Cineva umblă noaptea prin curte. Şi câinele? L-au furat! Primul lucru la care m-a dus mintea a fost spaima de domnişoară rămasă singură. Am încurajat-o din răsputeri şi ne-am văzut de drum. A doua zi din Italia am sunat din nou. Studenta în ultimul an la farmacie era ceva mai bucuroasă. Găsise câinele prin cartier. În schimb, ne-a confirmat încă o dată că şi în noaptea dintre telefoane cineva ne călcase curtea şi privise pe geam. Am încurajat-o din nou, am sfătuit-o să ia câinele cu ea în interiorul casei iar în caz de pericol să sune la un coleg din redacţia “Expres”. Trebuie spus că în acele luni conduceam săptămânalul “Expres”, poate cea mai severă revistă a anilor ‘90. Împreună cu “România liberă” dădeam tonul într-o campanie aproape isterică de despărţire de comunism. Ion Iliescu şi FSN-ul voiau o societate cu idealuri mai puţin ”întinate”, un soi de comunism pudrat şi ferchezuit. Noi şi din ce în ce mai mulţi bucureşteni pe stradă ne băteam pentru o despărţire categorică de trecut.

A treia zi când am sunat acasă am aflat de dezastru. Începuse evacuarea Pieţei Universităţii. Farmacista noastră de acasă ştia doar de ciocniri cu forţele de poliţie, de morţi şi de ciocniri de stradă. Primele imagini de la mineriada din România le-am văzut într-o benzinărie. Fum, poliţie, cocteiluri Molotov şi vocea crainicului care comenta îngrozit evenimentele din România. Abia cu presa din 14 iunie am aflat ce se petrecea în ţară. În acelaşi timp, telefonul redacţiei amuţise. Am sunat la un coleg. Abia bunica unui reporter ne-a putut spune câte ceva. Colegul meu nu mai venea acasă şi se ascundea pe cine ştie unde pe la rude. Ştia doar că revista “Expres” nu mai apare. Tipografii de la Alexandria au hotărât că în cazul în care redacţia decide să o imprime va fi arsă în mijlocul oraşului Alexandria (acolo fusesem alungaţi să tipărim).

Am găsit-o în cele din urmă şi pe farmacistă. Plângea şi ne anunţa că pleacă din Bucureşti: noaptea văzuse iar nişte umbre prin curte şi câinele dispăruse de acasă. Am dat şi de un jurnalist mai curajos, care era hotărât să doarmă acasă. El ştia mai multe. Trecuse prin faţa redacţiei pe post de gură-cască, prefăcându-se că nu ştie nimic. Redacţie, redacţie… ce glumă. Erau patru cămăruţe în fosta casă de cultură a prieteniei româno-sovietice, pe Strada Batiştei, vizavi de Ambasada SUA. Şi ce era pe la redacţie, am întrebat eu? Nimic, totul era pustiu. Uşile închise iar directorul speriat. Tocmai povestea cum ne căutaseră nişte indivizi cărora le-a spus că redacţia “Expresului” s-a mutat. Au plecat mormăind şi în timp ce vorbea cu aşa-zisul director, grupul s-a întors furios, însoţit de un ins mai ferchezuit, care le spunea că redacţia “Expres” nu s-a mutat nicăieri, că este tot acolo şi noi cu siguranţă ne ascundem prin subsoluri. Jurnalistul a plecat şi spre seară când a revenit a găsit birourile sparte, maşinile de scris trântite pe jos, cu carul sărit de pe glisiere. Odată cu ”oaspeţii” nepoftiţi dispăruse şi singura noastră urmă de tehnologie. Era un fax din Hong Kong, primit cadou de la unchiul lui Mihai Cârciog. Aşa că să nu mă supăr, el a vorbit şi cu ceilalţi reporteri şi o zi sau două stau pe acasă, trec prin Piaţă, dar pe la redacţie nu mai calcă.

Revista “Expres” funcţiona ca un soi de organ tipărit al Pieţei Universităţii. Câteva numere la rând publicam între 4 şi 6 pagini de revistă despre Piaţă: interviuri, portrete, mesaje din ţară, opinii, revista presei străine despre mişcarea din Bucureşti, tot ce se aduna de peste zi. Mai veneau grupuri din provincie, veşti din străinătate, copii după articole şi scrisori, fotografii cu membri FSN în anii comunismului. Ne învârteam printre oamenii locului, de dimineaţa până seara târziu, şi mai ales la mitingurile de pe la ora 18.00, când se adunau şi cei care ieşeau de la birouri. Până pe la 21.00 era o adevărată demonstraţie sărbătorească, plină de speranţă, de vise de libertate, de sentimente năvalnice împotriva comunismului şi a celor care îl slujiseră. Tot noi trimiteam corespondenţe pentru ziarele din Belgia şi Olanda, unde aveam câţiva prieteni. Şi mai erau multe alte motive pentru care SRI-ul lui Virgil Măgureanu să stea cu ochii pe noi. Am râs cu hohote când am aflat că la a doua vizită la redacţie, când minerii au revenit însoţiţi şi au făcut prăpăd, au coborât şi în pivniţa casei de cultură de pe Batiştei şi au bătut cu cazmaua în duşumea încercând să afle cam pe unde s-ar putea afla îngropată maşina noastră de tipărit bani.

Când ne-am întors în ţară, farmacista noastră ne-a spus adio. Şi-a făcut bagajele în mare viteză şi ne-a anunţat că pleacă din ţară. Mâine-poimâine va fi acuzată că ne-a păzit casa şi se trezeşte că îi vor face dosar. A fost în primul val de români plecaţi din România de frica minerilor. Până la urmă, nopţile sale de spaimă în care n-am crezut niciodată aveau să-i fie răsplătite cu vârf şi îndesat. S-a stabilit în Franţa, a terminat un doctorat şi a avut parte de o carieră strălucită. Dar în fantomele care îi tulburau noaptea tot n-am crezut până când, undeva prin anul 2005, am fost chemat la Parchetul Militar să dau o declaraţie. Se găsiseră rapoarte ale ofiţerilor SRI care aveau sarcina să mă caute şi să dea relaţii despre revista “Expres”.

Legat de mineriadă am tot scris şi am tot văzut documente. Dar această scurtă poveste de viaţă m-a ajutat cel mai mult să înţeleg povestea mineriadei. Iliescu şi ai săi hotărâseră să termine cu Piaţa Universităţii, mai ales că prin 5-6 iunie fenomenul era pe sfârşite. În Piaţă mai rămăseseră doar vreo câteva corturi şi lumea nu se mai aduna decât spre seară. De ce au recurs la violenţă rămâne un mister. Emanaţii se temeau de răbufnirile străzii şi voiau să se aşeze mai bine la putere. Minerii nu reprezentau decât ”sprijinul popular”, ”susţinerea maselor”. Nu asigurau decât fundalul de voinţă popular, în spatele căruia ofiţeri de interne şi de SRI controlau şi coordonau lucrurile.

Mineriada a fost începutul unei mari operaţiuni care continuă şi în ziua de azi. Serviciile secrete au asigurat supravieţuirea noii puteri emanate ”din valurile revoluţiei”. Şi pentru că lumea politică era naivă, pestriţă, de toate soiurile, tulbure şi buimacă, ele s-au aşezat ca o armătură de siguranţă a unei forme politice crude, gata să se prăbuşească. Şi de atunci au rămas în toate mecanismele societăţii româneşti pe care le şi conduc, inclusiv pe cele democratice, sau aşa zise.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.