„Proiectul de la Roşia Montană este de un primitivism înfiorător, lacunar şi nemaiîntâlnit nicăieri în lume”

La Roşia Montană, luna august aduce festivalul fânului, FânFest. Mii de tineri din toată ţara ocupă munţii auriferi, atrăgând atenţia lumii că mineritul nu este calea cea mai bună de dezvoltare durabilă într-un spaţiu atât de bogat în patrimoniu cultural şi istoric. Chiar şi un specialist al cifrelor şi geologiei, cum este fostul director al Institutului Geologic al României, ştefan Marincea, destituit ilegal în 2010, recomandă Roşia Montană pentru vestigiile ei antice, nu pentru mina „primitivă” propusă de o corporaţie străină de interesele naţionale. Cuvântul său ar trebui să atârne extrem de greu în orice decizie ar lua guvernanţii cu privire la aurul Apusenilor, iar funcţia de director al IGR ar trebui să-i fie redată imediat, ca urmare a deciziei finale a Curţii de Apel Bucureşti.

„Institutul Geologic al României nu a fost consultat de autorităţile statului în privinţa proiectului de la Roşia Montană”

În ce măsură a fost consultat Institutul Geologic al României privind proiectul Roşia Montană?

Practic, Institutul Geologic al României (IGR), înfiinţat de regele Carol I în anul 1906, nu a fost consultat deloc de autorităţile statului în privinţa proiectului de la Roşia Montană, până de curând (în anul 2010), când directorul general al IGR a fost cooptat în Comisia de Analiză Tehnică (CAT) a proiectului, în vederea obţinerii avizului de mediu. Pentru mine, care îndeplineam în acea vreme funcţia de director general, a fost o surpriză plăcută, întrucât cunoşteam conţinutul proiectului şi îl evaluasem critic la cererea mai multor prieteni din societatea civilă. Deşi la realizarea acestuia s-au folosit materiale ale IGR, iar experţii noştri au participat la elaborarea unor foi de hartă, nu au fost consultaţi nici de stat, nici de compania RMGC.

Câte zăcăminte de aur are România, domnule geolog?

România are 69 de perimetre aurifere! O parte dintre acestea au fost concesionate, în vederea efectuării prospecţiunii de detaliu sau explorării, unor companii străine specializate (Samax, Carpathian Gold, Transylvanian Gold, Valhalla Resources). Însă în România sunt, la ora actuală, solicitate doar două licenţe de exploatare: faimoasa licenţă de la Roşia Montană şi mai puţin mediatizata licenţă de la Certej.

Mulţi cititori au observat, pe forumuri, că geologii români au ajuns să lucreze în slujba străinilor, deoarece descoperirile lor ajung de regulă pe mâna corporaţiilor de peste Ocean. Cât adevăr este în aceste opinii?

Aceste opinii sunt, din nefericire, adevărate. Dacă ne referim strict la datele obţinute anterior, nefericitele, în opinia mea, Norme de Aplicare a Legii Minelor (HG 1208/2003) le permit companiilor miniere şi petroliere, în anumite condiţii, achiziţia directă de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a unor date primare, contra unui cost pe care eu îl consider modic sau, mai corect spus, nesemnificativ în raport cu investiţia de obţinere a acestor date. În acest sens, putem spune că geologii români lucrează sau au lucrat indirect pentru companiile străine. Pe de altă parte, şcoala românească de geologie a creat personalităţi remarcabile, care şi-au găsit repede locul în conducerea unor companii miniere precum Newmont Gold Corporation sau Barrick Gold Corporation.

Şi la Roşia Montană, şi la Certej, participaţia statului la volumul de acţiuni este de circa 19%, restul aparţinând corporaţiilor. Nu este prea puţin?

Evident, participaţia statului la un proiect minier trebuie tratată în mod diferenţiat. Pentru zăcăminte mari, cu perioadă de viaţă lungă, este preferabilă asocierea cu un dezvoltator (companie minieră) puternic şi perceperea unei cote părţi din profit. Pentru investiţiile speculative şi pentru zăcămintele de talie mică este preferabil un „joc” al redevenţelor miniere, care acum sunt, în opinia mea, mult prea mici. Particularizând, pentru zăcămintele de aur ale României, fie ele epitermale sau de tip „porphyry copper and gold” (zăcăminte de cupru şi aur diseminat), se poate asigura rentabilitatea (profitul pentru exploatant) şi la redevenţe de 15 % pentru aur sau cupru (şi nu 4% cât s-a angajat să plătească Gold Corporation –n.red.)! Aceasta ar încuraja şi o exploatare complexă, conducând la valorificarea subproduselor (telur, germaniu, seleniu, plumb, zinc etc.), în scopul creşterii profitului net.

„Exploatarea aurului din România nu trebuie să înceapă la Roşia Montană”

Diverşi susţinători ai RMGC recomandă exploatarea resursele ţării cu orice preţ. Sunt atât de importante veniturile pe care le va obţine statul la Roşia Montană, încât să merite să distrugem galeriile romane unice din masivele Orlea, Cârnic şi Jig Văidoaia?

Evident, exploatarea resurselor nu trebuie să se facă cu orice preţ. Ca cetăţean responsabil şi informat, nu aş sacrifica în nici un caz patrimoniul cultural în favoarea proiectului. O exploatare cu ignorarea intereselor cultural-istorice, de mediu sau sociale, este de neimaginat, iar România este semnatara unor acorduri specifice la nivel european şi mondial, care trebuie respectate. Nu întâmplător, 9 din cele 29 de servicii geologice europene se regăsesc în subordonarea ministerelor mediului din ţările respective! Particularizând, am convingerea că exploatarea aurului din România nu trebuie să înceapă la Roşia Montană, unde, după crima culturală a distrugerii Masivului Cetate, pe vremea lui Ceauşescu, ar urma să distrugem şi Masivul Cârnic, cu galeriile sale romane şi medievale. România are destule depozite aurifere, de notorietate mai mică, dar cu rezerve substanţiale. Dispunem de 8 zăcăminte de talie mare (de peste 5 milioane de uncii de aur fiecare). Unul dintre ele ar fi zăcământul Cârnic: rămâne să ne uităm dacă exploatarea celorlalte, mai puţin notorii în ochii investitorilor străini, nu ar fi mai puţin distructivă din punct de vedere patrimonial.

În calitate de fost membru al Comisiei de Avizare Tehnică, v-aţi opus proiectului Roşia Montană, invocând tehnologia depăşită. Despre ce este vorba?

Din punct de vedere al tehnologiei de extracţie şi procesare propuse, proiectul de la Roşia Montană este de un primitivism înfiorător, lacunar şi unic în lume, întrucât exclude din procesul tehnologic două etape importante ale unui proiect „clasic” de acest tip: flotarea şi oxidarea minereului sulfuros „refractar” la cianurare. În fapt, într-un proiect de acest tip, se cianurează un concentrat şi nicidecum întrega masă de minereu, cum propune Roşia Montană Gold Corporation în actualul proiect. Pentru a fi pe înţelesul tuturor, cianurarea întregii mase miniere permite doar recuperarea facilă a aurului nativ şi a celui din aliajul natural al aurului cu argintul, electrumul. Rămâne în şlamul de cianurare aurul inclus în sulfuri, care vor forma, în urma cianurării, sulfocianuri, cu descompunere întâmplătoare. Rămân în şlamul cianurat, adică se pierd, toate metalele, altele decât aurul şi argintul, toţi metaloizii (telur, germaniu, seleniu, arsenic) şi o cantitate de peste 100 de milioane de tone de feldspat potasic (folosit în industria ceramicii). Practic, se aruncă milioane de euro (îngropaţi pentru 120 de ani – perioada de descompunere a cianurilor din iazul de decantare) şi se cresc inacceptabil costurile de mediu şi de întreţinere după terminarea exploatării, pentru obţinerea rapidă de aur şi argint „mai ieftine”. Prin eliminarea din fluxul tehnologic a uzinei de flotare şi a facilităţilor de oxidare a minereului „refractar” la cianurare se vor crea mai puţine locuri de muncă şi se va scădea durata de viaţă a proiectului. Nu ştiu să existe în istoria mineritului recent vreun exemplu de exploatare a unui zăcământ de această talie în numai 14 – 16 ani! Cum stăm cu principiul dezvoltării durabile care ne impune să nu epuizăm zăcământul într-o singură generaţie? La o producţie anuală de 14 – 20 de tone de aur, industria minieră din vremea României comuniste a produs şlamuri de cianurare (la Baia Mare şi Baia de Arieş) care nu ocupă nici pe departe cele 363 de hectare de teren pentru iazul de decantare, propuse de proiectul RMGC. Să facem un exerciţiu practic, să accesăm Google Earth, şi vom vedea că aceste iazuri de decantare ocupă cu chiu cu vai mai puţin de o zecime din această suprafaţă!

„Proiectul Roşia Montană este un proiect sărac, care compromite industria mineritului!”

RMGC spune că zăcământul de la Roşia Montană este cel mai mare din Europa. Este adevărat?

E o minciună sfruntată. Zăcământul este cel mai mare dintre cele explorate în detaliu în România, definindu-se aici o rezervă de 330,5 tone de aur şi 1628,4 tone de argint. De fapt, la Roşia Montană vorbim de 5 zăcăminte, apropiate spaţial. Răspunsul la întrebarea dacă acest „zăcământ compozit” este cel mai mare ar trebui să îl dea Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, dar l-au dat celebrii geologi Ghiţulescu şi Socolescu încă din 1941. Când s-a pus problema refacerii rezervei de aur a Băncii Naţionale, în anii ’50, s-a exploatat un singur zăcământ, dar altul decât cel de la Roşia Montană. În concluzie, dacă zăcământul nu este cel mai mare din România, nu poate fi cel mai mare din Europa. Poate fi considerat în acest moment cel mai mare exploatabil în carieră.

Propaganda oficială a Gold Corporation spune că proiectul lor va revigora industria mineritului în România. Cât adevăr este în această afirmaţie?

Proiectul Roşia Montană este un proiect sărac, care, dimpotrivă, compromite industria mineritului! Acceptarea ca atare a proiectului ar presupune costuri de mediu şi de imagine care ar afecta grav exploatarea aurului în România, unde avem, cum am spus, multe alte zăcăminte. Coborând inadmisibil de mult ştacheta de mediu, am îndepărta în mod cert alţi investitori şi, procedând prin simetrie, ne-am „alege” cu 2900 de hectare de şlam cianurat numai la rezervele de aur estimate actualmente în Cadrilaterul Aurifer din Munţii Apuseni! Ca proiect care exclude din start două etape ale fluxului tehnologic clasic în domeniu, este în mod cert „sărac”.

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) pare un stat în stat. Cum ar trebui să funcţioneze această instituţie publică?

ANRM ar trebui să funcţioneze ca Birou de Concesiuni Miniere şi Petroliere, asumându-şi un rol tactic, în vreme ce Serviciul Geologic ar trebui să elaboreze studii, strategii şi să îi creeze un portofoliu de zăcăminte noi. Le explicam unor prieteni finanţişti că diferenţa între cele două entităţi este similară diferenţei între Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională. Din nefericire, în geologie, România nu are o Bancă Naţională (Serviciu Geologic), şi a pasat o serie de atribute ale acesteia Ministerului de Finanţe (ANRM) şi băncilor comerciale (diferite entităţi geologice private). De aici, lipsa de informare (am văzut deseori proiecte de exploatare în care concesionarul – firmă privată – deţinea mai multă informaţie decât vânzătorul – statul reprezentat de ANRM), lipsa de transparenţă (aş spune secretomania stupidă), lipsa de perspectivă în gestiunea proiectelor miniere şi petroliere, care se dezvoltă necoordonat etc.

În fine, de ce credeţi că nici după 17 ani RMGC n-a obţinut avizele necesare demarării proiectului? Se tem miniştrii să-şi pună semnătura?

Nu cred că vreun funcţionar public cu rang de decizie ar dormi liniştit, ştiind că a autorizat realizarea unui iaz de decantare a reziduului la cianurare, de 363 de hectare, care se va afla în spatele unui baraj înalt de 185 de metri şi este degradabil în circa 120 de ani! 120 de ani de risc şi o opinie publică destul de matură, într-o ţară europeană, ar constitui o ameninţare la adresa somnului liniştit al respectivului demnitar şi nu numai al lui. Pe scurt, nu văd nicidecum proiectul realizabil în forma sa actuală.

Preluare din revista „Formula AS”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.