”A fi grec ar fi putut fi un motiv de mândrie. Pentru oamenii inteligenți din această țară nu mai este așa. Începând din secolul XIX, nimic nou în moravurile politice: în fața dificultăților facem apel la naționalism și la clientela electorală care face orice pentru a-și menține micile privilegii”, scrie istoricul Nikolas Bloudanis, preluat de un blog al cotidianului Liberation. ”La referendumul de pe 5 iulie, guvernul Syriza-Anel, susținut de neonaziștii din Zori de Aur, a urmat această tradiție și a adunat 60% din voturi. O săptămână mai târziu, guvernul a ajuns la un acord total opus față de ceea ce susținea la referendum.
Pariul absurd al lui Tsipras
Alexis Tsipras, premierul elen, se gândea că a câștigat un pariu obținând victoria într-un plebiscit pe care îl putem considera ”bonapartist” (o săptămână pentru pregătirea unui referendum de o asemenea importanță nu respectă normele, iar întrebările puse erau depășite, de neînțeles și multe). La ”Grecia profundă”, cu cea are ea mai negativ, la naționalism, la stânga radicală a unei părți din Syriza, la neonaziști s-au adăugat cei care considerau că nu au ”nimic de pierdut”: victimele măsurilor de austeritate, dar și ale aplicării lor greșite de către precedentul guvern. Aceștia din urmă sunt singurii al căror ”nu” ar trebui să-l respectăm. Voturi suprarealiste, pentru că erau răspunsuri la o întrebare inexistentă, căci textele supuse votului – propunerile creditorilor de pe 25 iunie – fuseseră înlocuite de cele de pe 26 iunie, mai favorabile.
O săptămână mai târziu, pe fondul negocierilor dure, Alexis Tsipras considera că nu putem minți simultan pe toată lumea. Nu poate minți în primul rând poporul grec, căruia i-a promis ”sfârșitul austerității și reîntoarcerea la demnitatea națională”. Din ianuarie, guvernul lui a târât țara într-o serie de târguri ratate cu creditorii. Nu-i poate minti nici pe creditori, pe care i-a dus cu vorba cinci luni, cu prețul pierderii credibilității Greciei. Referendumul nu a fost decât o farsă, un moft a unor politicieni adolescenți: un nou acord nu putea fi decât mai dificil, cu partenerii cerând măsuri mai dure decât cele de pe 26 iunie.
Acest guvern s-a jucat de-a ucenicul vrăjitor: nu putem decât presupune că a vrut să slăbească legăturile cu Europa. Opinia grecilor a fost cu totul diferită și a trebuit ca guvernul să-i convingă încetul cu încetul că ”Europa cea rea” a urgisit Grecia și nu că Grecia vrea să părăsească Uniunea. Putem observa aceasta în retorica lui Tsipras și a miniștrilor săi. ”Grexit” este țelul aripii dure din Syriza, condusă de președinta Parlamentului, care visează la instaurarea unui regim autoritar. Relațiile și raporturile de forțe dintre ea și Tsipras sunt necunoscute.
Câteva repere istorice
După ce a falimentat în 1893, guvernul grec a refuzat condițiile creditorilor și s-a lansat într-o politică naționalistă surdă și oarbă, care a dus la pierderea războiului cu Imperiul Otoman, la finalul căruia Grecia nu a fost primită nici la negocierea păcii și a trebuit să-și pună soarta în mâinile marilor puteri. Țara a fost pusă sub o tutelă economică totală de către creditori.
În 1920, Grecia, care era în tabăra învingătorilor din Primul Război Mondial, a primit în administrare teritorii din Asia Mică populate în parte de comunități grecești, în special în regiunea Smyrna. Eleftherios Venizelos a fost acuzat că ar fi ”agentul puterilor” și a pierdut alegerile. Reveniți la putere,conservatorii au pornit, împotriva sfaturilor puterilor aliate, un război dezastruos împotriva Turciei, la finalul căruia, în 1922, mai mult de un milion de greci (între 20 și 25% din populația totală a Greciei) au fost dezrădăcinați și au trebuit să trăiască în condiții grele în Grecia.
Când a ieșit din starea de faliment, în 1932, disensiunile politice au dus la o cascadă de lovituri de stat, la începutul unui război civil, apoi la o dictatură care va dura până la război. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial și al ocupației, Grecia, cu structurile sociale foarte fragilizate, a trecut printr-o foamete ce a luat 300.000 de vieți, fenomen unic in Europa. În 1946-1947, stânga elenă, marșând pe ”solidaritatea popoarelor” a declanșat la indicația Kominformului și a lui Stalin un război civil care a provocat 60.000 de morți și care urma să ducă, 20 de ani mai târziu, la ”dictatura coloneilor”.
Nu are rost să amintim evenimentele dintre 2010 și duminică 5 iulie 2015. Putem spune doar că, în timpul epocilor evocate mai sus, Grecia a fost de asemenea instrumentul puterilor imperialiste lipsite de scrupule, ceea ce a servit drept paravan pentru acțiunile liderilor greci de toate culorile. Acum Grecia este încă membră a unei uniuni de state la care a aderat în mod liber. În plus, Uniunea s-a dovedit foarte generoasă și solidară cu statul grec după aderare. Imensele transferuri financiare (circa 4% din PIB în fiecare an) de care a beneficiat țara începând din 1980, ar fi putut să-i permită să creeze o economie modernă, solidă și socială. În schimb, putem spune fără a exagera că Grecia nu a făcut timp de 35 de ani decât să irosească banii primiți, considerând că Europa (și piețele de pe care s-a împrumutat) este o vacă de muls sau o instituție de caritate.
”Străinătatea” pare să țină mai mult la această țară decât liderii ei
Există oare o tendință suicidară recurentă la greci, în special în modul lor de a aborda problemele grave? Răspunsul este complex, dar ține în principal de psihologia colectivă, în cazul Greciei dată de educație. Educația și reprezentarea țării sunt influențate în bună parte de o mitologie naționalistă pură. Așa a fost și în Europa Occidentală. Dar aici, în special în anii 1970, educația a evoluat. Germania, Franța, Spania, Italia, Irlanda sau Portugalia și-au pus întrebări. Nu și Grecia. Este suficient să deschidem manualele sau să vorbim cu majoritatea profesorilor pentru a descoperi sursele acestui naționalism și sovinism inculcate din copilărie. Este absolut necesar ca țara să evolueze.
Indecizii, ambiguități și apoi încordare absurdă din partea grecilor, iar apoi lipsă de încredere din partea partenerilor europeni. Acordul la care au ajuns Grecia și creditorii va fi dureros pentru țară. Susținând această perspectivă în Parlament, Tsipras a recunoscut în sfârșit că nu a avut alternativă si a ales ”răul mai mic”. Mai bine mai târziu decât niciodata, Grecia trebuie să rămână europeană, dar guvernul trebuie să plătească scump. La fel, trebuie respectate angajamentele și de către greci, și de către europeni.
Lipsa unui ”pol opus” unde să se atingă extremele pare să fi exclus eventualitatea abandonării Europei, care ar fi avut consecințe catastrofale. Putin, atât timp cât constituie un pol (în niciun caz comparabil cu URSS în timpul Războiului Rece), nu s-a angajat cu nimic în fața Greciei, fie ea și un atu strategic. Apropo de strategie, să revedem declarația de pe 8 iulie a secretarului american al Trezoreriei, Jack Lew: ”O eventuală prăbușire a Greciei ar fi o greșeală strategică”.
În cele din urmă, partenerii Greciei, datorită unui ajutor din partea Franței și a Comisiei, au decis să dea țării o ultimă șansă de a se transforma într-un stat modern și de a avea o economie funcțională. ”Străinătatea” pare să țină mai mult la această țară decât liderii ei.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.