Un proiect de ţară cu adevărat patriotic

Dictatura de dezvoltare industrială care a luat chipul naţional-comunismului ceauşist n-a fost sustenabilă. Nici nu a fost proiectată în logica strategică a creşterii economice durabile – se ştie.

Ce nu se ştie prea clar este că logica strategică a economiilor comuniste era următoarea: să folosim profitul obţinut din producţia agricolă pentru finanţarea industrializării şi, apoi, să folosim industrializarea pentru consolidarea capacităţilor militare. Era, altfel spus, o logică de război. În fapt, autorii raportului românesc despre comunism n-au înţeles că această logică de război era prioritatea zero a sistemului condus de la Kremlin, ei fiind orbiţi intelectualmente de iluzia că prioritatea fundamentală ar fi fost ideologică, nu economico-militară. Iată, de pildă, colectivizarea agriculturii nu avea cum să fie o consecinţă a ideologiei. Era, fireşte, o consecinţă a logicii de război a sistemului comunist de putere. Ideologia era mitul. Realitatea era înfruntarea militară cu celălalt sistem de putere (capitalismul consumist). Iar secretul cel mai bine ascuns al acestei înfruntări era convergenţa finală comunism-consumism întru instaurarea unei ordini mondiale unipolare (indiferent care ar fi fost polul, comunismul sau consumismul).

Avem, acum, în spate, două decenii de stabilitate globală unipolară şi un eveniment care descrie începutul sfârşitului acestei stabilităţi, criza ce a izbucnit în 2007 – 2008.

Ce avem a înţelege, aici, în România, din desfăşurătorul istoric mai sus descris?
1. Că am avut un potenţial agricol care a putut finanţa industrializarea ţării.
2. Că, după 1990, am neutralizat acest potenţial agricol şi am trecut la un tip de creştere fără dezvoltare (bazat pe îndatorarea ţării faţă de ordinea mondială unipolară).
3. Că, oricând, putem decide să activăm potenţialul agricol enorm al ţării şi să proiectăm destinul României întru dezvoltare durabilă, sustenabilă.

Dar ce înseamnă aceste cuvinte (durabil, sustenabil)? Ei bine, întrebării acesteia nu-i poţi răspunde din poziţia unei gândiri care consideră ca prioritate fundamentală mitul politic. Ai nevoie de o gândire economică capabilă să cerceteze aprofundat realităţile globale ale resurselor de care (mai) poate dispune omenirea. Cât timp mai poate dispune de actualele resurse energetice? Ce se va întâmpla când ele încep să se epuizeze şi, estimp, vor deveni tot mai scumpe? Cât se va scumpi hrana când petrolul şi gazul vor fi extrem de scumpe? Când va izbucni criza hranei extrem de scumpe?

Întâmplarea (norocul) face ca România să poată beneficia gratuit de expertiza de înaltă clasă a unui cercetător al acestor întrebări, antrenat în cel mai puternic centru internaţional de cercetare dedicat de multe decenii acestor realităţi privitoare la limitele resurselor şi, desigur, la limitele creşterii economice. Numele lui: Călin Georgescu. Are 52 de ani şi este integrat la vârful Clubului de la Roma, de multă vreme. A elaborat o strategie de dezvoltare durabilă a României, document cerut Guvernului nostru de U.E. Are un proiect de ţară. Hrană, apă, energie. Înţelegeţi? Clasa politică nu este capabilă să înţeleagă. Ea trăieşte în minciunile mitului politic. Are slabe competenţe economice, iar competenţă întemeiată pe cercetări globale aprofundate în domeniul resurselor energetice – zero.

Avem o comoară: potenţialul agricol. Valoarea ei este în creştere zilnică în ochii celor care ştiu cum va arăta, curând, criza globală a hranei şi a apei. Mai avem o comoară: un om în ochii minţii căruia aceste fapte sunt profund cercetate şi temeinic înţelese. Şi avem un noroc chior: acest om este un patriot. A gândit deja proiectul de ţară care poate salva România. Nu l-a gândit în beneficiul celor care stăpânesc, azi, secretele marii schimbări globale de paradigmă (economiile lumii trec de la creştere la contracţie; dezvoltarea durabilă în viitor nu va fi una a creşterii nelimitate, ci a contracţiei limitate; fundamentale, în viitor, vor fi energiile regenerabile etc.)

L-a gândit în ultimii 10 ani şi l-a publicat în mai multe cărţi. Acum, la Editura Logos, în 2014, a făcut publică o sinteză de popularizare a proiectului său de ţară. Această sinteză poartă un titlu grav, aproape profetic: Cumpăna României. Asta trăim azi: ori vom rămâne în condiţia de colonie a intereselor altora, mai puternici, mai corupţi şi mai corupători, ori vom deveni noi înşine, prin noi înşine, pentru noi înşine, mai puternici.

Clasa politică nu are capacitatea de a consensualiza un astfel de proiect. Clasa intelectuală este orbită de partizanate ideologice (miturile actuale) şi incapabilă de cunoaştere economică realistă. Iertată-mi fie îndrăzneala: acest proiect este atât de valoros încât aş spune, parafrazând un rege al Franţei, că Bucureştiul merită o lovitură de stat în numele unui proiect de ţară cu adevărat patriotic.

x
x x

Cu proiectul de ţară prezentat în Cumpăna României, ne aflăm într-o situaţie paradoxală: cine să-i valideze valoarea ori să i-o invalideze? Dacă nu clasa politică, dominată de impostură şi de interese corupte, şi dacă nu elita intelectuală, copleşită de prejudecăţile supremaţiei politicului, ceea ce o face vinovată de complicitate la crima antinaţională pe care o comite de ani buni clasa politică, atunci cine? Preşedintele ţării? Cum, când o majoritate parlamentară de două treimi îl poate expune oricând unui referendum de demitere? Un referendum având ca obiect acest proiect? Cum, când discernământul electoral al populaţiei noastre este puternic afectat de propaganda mediatică aservită aceloraşi prejudecăţi despre supremaţia politicului şi servită de uluitorul procent de analfabeţi funcţionali ce ies din liceele noastre (50%)?

Şi, dacă nu va fi pus în practică niciodată un asemenea proiect, cum să fie el validat prin consecinţele sale social-economice pozitive?

Paradoxul validării unui asemenea proiect dezvăluie până la piele prăpastia educaţională în care a căzut discernământul public la noi şi catastrofa deprofesionalizării elitelor noastre tehnocratice sub ochelarii de cal ai specializărilor înguste. Cine, la noi, a mai putut cultiva largi viziuni multidisciplinare şi interdisciplinare, când modelul oferit zilnic de televiziuni este falsa competenţă “multifuncţională” a unor impostori?

Cine, la noi, mai poate asimila adevărul că economia nu este în prima ei instanţă o ramură a ştiinţelor, ci o subunitate a moralei, când nici măcar economiştii noştri competenţi nu au fost formaţi în lumina acestui adevăr (mai terfelit decât oricare altul în lumea universităţilor moderne)?

Fie şi numai pentru aceste dezvăluiri indirecte pe care le pune în lumină acest proiect, el este şi un manifest politic excepţional, nefiind numai fructul copt al unor minuţioase rapoarte de cercetare la cel mai înalt nivel de expertiză din lumea de azi.

x
x x

Educaţia şi cercetarea ghidate de ideile-forţă ale strategiei. Strategia desfăşurată în politici finanţate de la buget, dintr-un credit agricol şi din bănci populare. Politicile orientate potrivit unor programe. Programele implementate potrivit unor proiecte (mii). Totul regândit pentru renaşterea gospodăriilor agrare tradiţionale. 500.000 de ţărani “mijlocaşi”, nu 5 moguli.

Curând, România va fi exportatoare de hrană sănătoasă. Nu va mai exporta lemn brut, ci produse finite. Celelalte resurse naturale, la fel: vor fi exploatate de companii naţionale, care vor exporta produse finite cu valoare adăugată ridicată etc. Totul are un singur nume, patriotismul economic, şi o singură ţintă, dezvoltarea durabilă.

De ce nu a înţeles nimeni acest ou al lui Columb până în prezent? Românii care i-au condus pe români până acum au ales să-şi falimenteze ţara pentru a-i vinde pe doi bani proprietăţile productive în interesul lor, corupt de interesele străine. Averile nelicite ale acestei tagme de jefuitori au a se întoarce în patrimonial statului. Libertatea lor? Dumnezeu cu mila!

x
x x

Supremaţia politicului poate deveni un principiu de crimă organizată împotriva societăţii şi a bunei sale guvernări, cum a şi devenit la noi, dacă acest principiu este gandit ca scop în sine iar nu ca mijloc, dacă – mai precis – politicul se organizează în propriul său interes, nu în subordinea interesului naţional. Iar interesul naţional nu poate exista neîntrupat. “Trupul” său are a fi un proiect de ţară pe termen lung şi foarte lung.
La noi, politicul ultimelor decenii n-a făcut decât să inverseze relaţia mijloace-scopuri, transformând mijloacele în scopuri. Iată, de pildă, integrarea în NATO şi în UE au fost gândite ca scopuri, iar nu ca mijloace pentru ţintirea unor scopuri definite printr-un proiect de ţară, astfel încât, odată atinse aceste ţeluri, ne-am trezit în faţa unei dezorientante lipse de scop. În cele din urmă, sintagma “proiect de ţară” a devenit, în România, vidă de sens (ca şi cum interesul naţional şi-ar putea da un trup fără contribuţia unor părinţi).
Mai grav, azi nu mai avem nici un fel de acumulări de experienţă şi de înţelepciune socială cu privire la necesitatea unor asemenea părinţi: cine şi cum ar trebui să contribuie la formarea unui proiect de ţară?

Liderii politici? Dar aceste persoane nu mai sunt, la noi, bărbaţi de stat ci doar deţinători temporari de putere. Elita intelectuală? Reprezentanţii ei sunt îngust-specializaţi, lipsiţi de orizontul care ar putea garanta valoarea unei viziuni în numele unei cunoaşteri mai eficiente decât eficienţa intrinsecă a unei singure specializări.

Atunci, cine? Un computer? Nu râdeţi, răspunsul este afirmativ. Da, un computer înseamnă da, o metodă de lucru. Din păcate, în România actuală, căzută în submediocritate intelectuală şi în aroganţă ignară, cuvântul metodă nu mai spune nimic nimănui, deşi a rămas cheia oricărei munci în cunoaşterea naturii şi a societăţilor.
Metodologia formării unui proiect de ţară are a fi primul pas într-o astfel de muncă. Ea nu poate fi opera unor subcalificaţi profesional, ci, dimpotrivă, cere supracalificare. Elaborarea metodei de lucru are a fi produsul cel mai fin al supracalificării unor echipe de specialişti.

Este o crimă împotriva naţiunii române să continuăm a propaga ideea falsă (un mit estrem de periculos) potrivit căreia totul este şi trebuie să fie o chestiune de voinţă politică. Nu. De o mie de ori, nu. Voinţa politică nu trebuie să fie o supremaţie. Ea trebuie să exprime ceva care există într-o dimensiune mai înaltă decât politicul: naţiunea. Ca să poată fi expresia interesului naţional, acest interes trebuie cercetat cu o metodologie anume. Cine, în nume personal sau de grup, ar putea să-şi aroge dreptul (şi libertatea) de a hotărâ: iată, acesta este interesul national!? Acela n-ar fi decât un dictator, mai mult sau mai puţin bine mascat.
Atenţie, însă: metodologia care poate conduce către consensul cu privire la un proiect de ţară nu are a avea nicio culoare doctrinar-politică şi nici nu are a-şi aroga mitul scientismului! Ea este o formă de a fi în proiect a moralei publice, întâi de toate. Ea însăşi, morala publică, cere o cercetare preliminară, bazată pe o metodologie adecvată unei asemenea cercetări. Vă puteţi imagina, la capătul unor astfel de explorări, că românii vor da un răspuns majoritar afirmativ întrebării: “Sunteţi de acord ca pământul fertil al ţării să treacă în proprietatea străinilor?” sau întrebării: “Sunteţi de acord ca România să importee 80% din produsele alimentare pe care le consumă?”. Ce vreau să spun? Simplu: există o morală publică, ea trebuie cunoscută şi nimic nu trebuie făcut împotriva ei.

x
x x

Dacă lucrurile stau aşa, de ce elogiez aici un proiect de ţară elaborat de o singură persoană? Simplu, din nou: pentru că este spre binele nostru public ca orice altă persoană (sau orice grup) având supracalificarea şi suprarecunoaşterea internaţională pe care le are Călin Georgescu să ia sabia îndrăznelii în mână şi să intre în luptă pentru binele public. Este spre binele public românesc ca politicul să-şi vadă lungul nasului în acest răstimp. Ceea ce, finalmente, ne readuce în situaţia tragică de la care am pornit: criminalitatea politică sufocantă sub care ne aflăm.

Doar un preşedinte al României patriot poate sparge acest cerc vicios, luându-şi riscul de a gira un astfel de proiect de ţară, dimpreună cu elaborarea lui apolitică, ceea ce chiar dacă ar duce la demiterea sa, măcar ar lăsa naţiunii drept moştenire măreţia unei idei.

Ioan Buduca

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.