Când faptele se stabilesc greu, iar evaluările sunt confuze, pare un lux să vorbeşti de creaţie. Bunăoară, adevărul privind istoria recentă nu iese la iveală nici după ani. Să mai vorbim de alte vremuri? Aproape fiecare măsură antrenează aberaţii, iar aplicarea legilor duce la arbitrar. Rareori se cântăreşte traiectul sau valoarea vreunei persoane fără minciună (din neglijenţă, ranchiună, invidie). Se profită de împrejurări pentru a falsifica prin sofisme la care se consimte obosit.
Deviza „merge şi aşa” s-a relaxat, dar se acceptă cu suficienţă „este bine, căci ce altceva?”. Au trecere iarăşi evaluări de complezenţă (precum, altădată, se luau felicitări la ocazii drept evaluări de stare!), sau pur convenţionale, impuse prin consensul celor care au apucat o şansă nesperată. Un nou conformism anesteziază minţi şi paralizează instituţii.
Se confundă copios competentul cu cel care strânge lauri sau funcţii. Prin parole umflate despre calificarea unor inşi, se sugerează că aceştia vor schimba lucrurile, pentru ca, nu peste mult timp, sub constrângerea faptelor, să se recunoască eşecul.
Alt neajuns este de fapt o prejudecată – aceea că doar indivizii pot urni lucrurile. Ea duce la un autoritarism de operetă, atribuit fals „democraţiei” („eu îmi doresc…”, „eu am decis…” etc.), ridiculizat de mult în alte ţări. Se aşteaptă, altfel spus, soluţii dintr-un individualism despre care se ştie că nu are cum să le dea.
O convingere răspândită este aceea că doar biografia scurtă ar fi capabilă de schimbări în jur. Această ideologie a fost lansată de partidele venite la putere în 2004, când s-a vrut înlăturarea unor concurenţi şi, întrucât aceştia erau mai pregătiţi, s-a apelat la biologie: „să vină mai tinerii!”. Şi au venit tineri dintre cei puţin pregătiţi şi mai docili, cum s-a vrut, de altfel! Apoi, scriitorii cu operă trebuiau marginalizaţi – ceea ce s-a făcut cu teza după care ar fi vorba de „generaţii epuizate”. Iar legea educaţiei din2011 apus capacul, eliminând sute de specialişti, în numele aceleiaşi ideologii de mult infirmate. Comprimarea iresponsabilă a industriei a continuat astfel cu aducerea în faţă a amatorilor, care aplaudă, desigur, vacantarea posturilor. O „gândire aproximativă” face ravagii în descrieri de stare, evaluări, proiecte şi împiedică din capul locului ieşirea la liman.
Asemenea neajunsuri, prejudecăţi şi ideologii nu favorizează nicidecum inovaţia, creaţia şi necesara schimbare. Şi totuşi! Oricum s-ar privi lucrurile, de schimbare şi de creaţia ce o face posibilă este astăzi nevoie acută.
Să privim realitatea în faţă. În mod sigur nu se confirmă parafraza „eu creez, deci exist”, lansată de John S. Brown pe umerii lui Descartes. Nimeni pe lume nu creează tot timpul, nu în fiecare clipă este nevoie de creaţie şi nu orice creaţie se validează. Ne trebuie însă inovaţii şi creaţii măcar pentru a schimba stările de lucruri, iar proba o avem în ceea ce trăim.
Suntem după o tranziţie de fapt plină de restanţe, într-o dezvoltare cu pete albe şi o modernizare prea ocazională, precum şi în faţa înfruntării amânate a globalizării, care, împreună, compun o situaţie ce pretinde cotitura. Schimbarea lumii se face simţită din multe direcţii şi trimite în acelaşi punct. Se poate continua în fel şi chip în viaţă, dar la un anumit nivel – desigur jos. Fiecare este liber să creadă că lucrurile sunt în ordine, dar, pe cei mai mulţi, dificultăţile vieţii îi smulg repede din confortul unei astfel de interpretări. Indicatorii – de pildă, ponderea lucrătorilor în populaţie este mai mică decât oricând, emigraţia mai mare, dorinţa primă este de fapt plecarea, investiţiile externe s-au redus, calificările au intrat în declin, penuria de idei este evidentă, valori îmbrăţişate cu entuziasm firesc în 1989 sunt luate în răspăr – sunt de fapt indicatorii unei situaţii ce nu poate înainta fără riscuri.
Este nevoie perceptibilă de schimbare şi, pentru aceasta, de creaţie – nu doar de creaţie punctuală, ci şi de creaţie ce schimbă sisteme întregi care compun societatea. În definitiv, nimeni nu poate proba că vreun sistem dă rezultate – în raport nu cu un ideal, ci cu nevoi pământeşti. Nici sistemul economic (neatrăgător pentru investiţii, cu randament modest şi venituri la coada Europei, într-o ţară cu potenţial), nici cel administrativ (birocratizat şi umplut de diletanţi), nici cel juridic (despre care aflăm acum, de la fostul preşedinte al ţării, că este infuzat de ofiţeri acoperiţi, iar de la responsabili că în tribunale sunt „parteneriate” cu forţe din afara justiţiei!), nici cel politic (ce întreţine iluzia că pluralismul este deja democraţie, iar legitimarea de prisos), nici cel cultural (obsedat mai mult de trecut), nici cel al educaţiei (debusolat de ani buni), nici cel extern (cu reprezentanţi în urma cărora România contează şi mai puţin) nu sunt puse pe direcţie. Mai nou, însăşi valoarea libertăţii şi a demnităţii persoanei, pentru care s-a luptat, în 1989 şi nu numai, este relativizată imprudent şi fără priceperea mecanismelor dreptului. Instituţii destinate să o apere sunt împinse să o ia pe nesimţite în regie. Nu ar fi timpul să se gândescă în orizontul schimbărilor indispensabile în aceste sisteme, prin crearea unor soluţii mai bune? Nu ar fi cazul ca, în asemenea condiţii, schimbarea să devină prioritate?
Să risipim mai întâi ceaţa ce înconjoară creaţia. Câte confuzii elementare nu sunt „oficiale”: este creativ, căci uite ce bine formulează! este creativ, căci ştie să se descurce! este creativ, căci se ridică deasupra! Fiecare caz este, însă, cu totul altceva decât creaţie.
Un proeminent pedagog al timpului nostru, Howard Gardner (Five Minds of the Future, The Harvard Business Press, Boston, 2008), a propus reflecţia lămuritoare asupra creaţiei ce duce la schimbare. El urcă – de la interpretarea psihologilor, după care inteligenţa creativă se vede în găsirea de semnificaţii (ale unui cuvânt, ale unei imagini etc.), prin cea a lui Edward de Bono, care o echivalează cu „depăşirea cadrului”, şi prin optica „rezolvării de probleme” – la interpretarea proprie. Conform acesteia, creaţie este atunci când „se trece dincolo de cunoaşterea şi sintezele existente, pentru a pune noi întrebări, a oferi noi soluţii, noi cadre ce depăşesc genurile existente sau configurează altele noi” (p.156). Cu alte cuvinte, creaţia înseamnă schimbare de reguli şi, până la urmă, de sisteme – în cunoaştere şi în organizarea de acţiuni.
Creatorul nu diferă de ceilalţi sub aspect cognitiv (în definitiv, nu cultura muzicală îl deosebea pe Mozart de contemporani!), ci prin îmbrăţişarea altui drum. În mod normal, creatorul este nemulţumit de ceea ce i se prezintă ca muncă, interogaţii, răspunsuri, standarde, reguli. Chiar dacă i se oferă ocazia de a se mulţumi cu ceea ce este, el perseverează în a căuta alte soluţii. Sub o condiţie, totuşi, hotărâtoare: civismul. Se poate spune – subliniază Howard Gardner – că atunci când la oamenii din fruntea comunităţilor lipseşte conduita civică, atingerea altor scopuri ale societăţii se dovedeşte anevoioasă. Între altele, „o persoană incapabilă de respect sau gata de acte din afara eticii poate otrăvi repede o întreagă comunitate” (p.166). Nu este oare momentul de luare aminte?
Ce este de învăţat, acum, din cea mai temeinică abordare a creaţiei ce duce la schimbare? Am în vedere câteva aspecte.
Va trebui să se înveţe cum se ajunge la realitate – cea din trecut şi cea de acum. Câtă vreme nu se distinge între peroraţii şi opinii responsabile, între opinii şi fapte, discuţia este stearpă. Atât timp cât logica se încalcă la tot pasul şi nu se asumă că adevărul trece prin argumentele celor implicaţi, iar justiţia prin demnitatea fiecărui cetăţean, mai este de parcurs un drum lung până la realitate, respectiv la adevăr şi la justiţie.
Însăşi conceperea creaţiei este de revizuit. Va trebui făcută astăzi o dublă ieşire – din impresionism, ce găseşte creaţii în tot felul de agitaţii, şi din concretism, ce nu distinge înnoirile de improvizaţii – spre alt orizont. Va trebui acceptat că numai unele performanţe sunt creaţii, că doar anumite organizări le pot genera şi că abia atunci când se schimbă benefic sistemele ce condiţionează viaţa oamenilor se poate vorbi la propriu de creaţie.
La noi, piedicile puse creaţiei intervin mai nou la tot pasul. Ca ilustrare, volumele nu mai contează în actuala „contabilizare” a lucrărilor în instituţii de cercetare, decretându-se capricios drept creaţie articole sfertocultivate şi conformiste! Odată ce s-a prăbuşit cadrul criticii de întâmpinare şi al discutării publice a scrierilor de orice fel, evaluările au devenit întâmplătoare şi subiective. Apoi tot felul de experţi de mucava, stând iarăşi, prin revenirea la punctul mort, părăsit în 1989, în fruntea unor instituţii, îşi impun criteriile de care sunt în stare.
Nici afinităţile politice, nici vârsta, nici sexul, nici altceva, în afara pregătirii, capacităţii de efort şi înzestrării, nu hotărăsc cine creează. Nu dă vreun rezultat spectacolul marginalizărilor orchestrate din umbră şi, simetric, al bătutului cu pumnul în piept pentru isprăvi aparente. Nici o ţară care s-a reformat sub deviza demnităţii persoanei, a libertăţilor şi drepturilor imprescriptibile, nu a dat curs unui asemenea spectacol. Totdeauna se află în piaţă noi feudali fără merite, veleitari ce promit şi delatori exersaţi; trebuie ca vocea lor să conteze?
Normalizarea presupune comunicare în viaţa publică, care este altceva decât informarea şchioapă de astăzi sau şueta aproximativă pe întrebări de obicei rău formulate. Comunicarea începe efectiv cu deschiderea temelor majore ale vieţii de zi cu zi şi ascultarea opiniilor rivale – după dictonul democratului: „nu voi conteni să combat opinia ta, dar voi fi gata să fac orice pentru ca tu să poţi să o exprimi public şi să o aperi”. Când este luată la propriu, comunicarea nu se reduce la transmiterea de ştiri, nici la conferinţe de presă, nici la comunicate şi nici la discuţii televizate. Atunci şi numai atunci se ajunge la comunicare când orice participant poate pune în discuţie pretenţii – de inteligibilitate, de integritate, de adevăr, de justeţe – admise în mod naiv şi obţine lămuriri, justificări şi, mai ales, probe pentru ceea ce se pretinde că este adevărat şi pentru ceea ce se pretinde că este just. Atunci când cel care vorbeşte şi cel care ascultă pot trece fără oprelişti în rolul celuilalt! Altfel spus, atunci când fiecare are şansa de a promova relatări, de a pune întrebări şi de a da răspunsuri, de a apela la vorbire şi la replică şi de a încheia cu propuneri şi solicitări. Doar în acest fel, nimic din ceea ce este de interes public nu rămâne sustras tematizării, iar discuţia are şanse să se încheie după ce argumentul mai bun a prevalat.
Doar cultivarea unei comunicări lipsite de piedicile ce se află, la noi, în însăşi înţelegerea de mult depăşită a comunicării, poate pune în mişcare cetăţenii şi comunităţile. Încurajarea, pe acest fundal, a inovaţiei şi a creaţiei ce induc schimbări efective ale sistemelor este însăşi soluţia la problemele României actuale.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.