150 de ani de la includerea însemnelor provinciale în Stema României

Într-o atmosferă în care aproape nimănui nu-i mai arde de comemorări, în aceste zile se împlineşte un secol şi jumătate de la promulgarea stemei ţării care s-a aflat pentru cel mai îndelungat timp (aproape 50 de ani) în uz de la crearea României moderne. Aprobată în Parlament la 3 martie şi publicată în „Monitorul Oficial“ pe 11 martie 1872, legea referitoare la noile însemne ale Principatului României marca un nou pas înainte pe calea adoptării regulilor heraldice recunoscute la nivel internaţional. Stema a fost, apoi, revizuită după proclamarea independenţei şi a regatului, dar nu prin lege, ci prin uz, cozile leilor ce susţineau scutul nemaifiindu-le trecute acestora printre picioare.

Procesul fusese amorsat încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan I, care s-a consultat cu specialişti francezi în încercarea, nereuşită, de a institui o stemă unitară a ţării după renunţarea la titulatura şi la regimul organizării de stat, specifice anilor 1859-1862, pentru Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Idealul său politic fiind atât de plastic sintetizat de deviza „TOŢI ÎN UNU“, Cuza a dorit ca simpla alăturare a vechilor simboluri ale Valahiei – acvila cruciată pe câmp de azur şi aur – şi Ţării Moldovei – capul de bour cu o stea între coarne pe câmp roş-azuriu – atât de larg uzitată în primii ani ai domniei sale în sigilii ca şi în alte reprezentări lipsite de standardizare şi de încadrarea în normele ştiinţei blazonului să-şi găsească o expresie adecvată noii condiţii a României, aceea de stat european doar tributar faţă de Imperiul Otoman şi eliberat de protectoratul Rusiei în urma înfrângerii acesteia în Războiul Crimeei.

Cuza Vodă nu a izbutit să ofere ţării o stemă, deşi proiectul său din toamna anului 1863 răspundea cerinţelor heraldicii, şi nici o dinastie având deviza sus-amintită, în ciuda adoptării celor doi fii născuţi din complexa sa legătură cu Maria Obrenovici. Odată cu instaurarea dinastiei de Hohenzollern, s-a preluat şi deviza „NIHIL SINE DEO“, ce s-a regăsit în stema oficială instituită în aprilie 1867. Aceasta avea un scut cu patru diviziuni (scartelat) reunind, în alternanţa specifică, însemnele Valahiei şi ale Moldovei. Dacă stema lui Cuza din 1863 aducea inovaţia a doi delfini afrontaţi ce sprijineau scutul, între 1867 şi 1872 acesta era flancat de o femeie dacă şi de un leopard lionat, aceste elemente constituind şi ele o noutate.

Din punct de vedere statistic, teritoriul României în limitele sale din perioada 1857-1878, al cărui contur nouă din zece români probabil că nici nu ar putea preciza la ce perioadă se referă, însuma (conform estimărilor din epocă revizuite succesiv până în fatidicul an 1940) 123.355 kmp. Din această suprafaţă, Ţara Românească avea 76.701 kmp, iar fostul principat al Moldovei – 46.654 kmp (dintre care 37.940 kmp dincoace de Prut şi 8.714 kmp în Basarabia). Singura modificare teritorială dintre cele două ţări de odinioară fu unificarea Focşaniului, prin trecerea părţii de la sud de vechiul curs al Milcovului, numită Focşani-Munteni, de la judeţul Râmnicu Sărat la judeţul Putna (în timp ce plasa din Valahia a continuat să se numească, pentru mult timp, Oraşul). In acei ani, când s-a încercat încetăţenirea formulării „România de dincoace de Milcov“ pentru Ţara Românească, cele două regiuni istorice ale acesteia aveau următoarea întindere: Oltenia (sau Mica Valahie, pentru străini) – 24.078 kmp, iar Muntenia, pentru care, cu numai câteva decenii mai devreme, cartografii încă mai identificau două părţi, Valahia de Sus şi cea de Jos (după cum şi Moldova mai avea o Ţară de Sus, a zonelor înalte, din Herţa şi Dorohoi până în Vrancea zilelor noastre, şi una de Jos – a celor colinare şi de câmpie, grupate pe ţinuturi) – 52.623 kmp. După cum se poate constata, era un raport disproporţionat între cea mai mare şi cea mai mică dintre provinciile ţării.

Cele două judeţe basarabene (Cahul şi Ismail, ce l-a înglobat, practic pe al treilea – Bolgrad, după promulgarea legii comunale din 1864) asigurau, teoretic, ieşirea la mare a României, dar zona lagunelor de la nord de braţul Chilia şi până aproape de limanul Nistrului fusese, practic, improprie dezvoltării unei aşezări portuare timp de milenii, şi aşa a rămas până azi, căci apele Mării Negre sunt puţin adânci, iar solul de pe ţărm nu permite edificarea unor amenajări minimale. Vâlcovul fiind un mic port pescăresc, sarcina unui debuşeu fluvio-martitim al ţării a fost asumată de Ismail (cântat cu câteva decenii mai înainte de Byron, în poema ″Don Juan″, pentru măreţia fortăreţei sale), alături de Galaţi şi Brăila, principalele porturi cerealiere ale Moldovei şi, respectiv, Munteniei. A apărut, deci, firesc ca în această zonă să se constituie un pol regional al României, un ţinut deopotrivă al ţărmului mării şi al Dunării inferioare.

În acei ani de început ai statului naţional-unitar, s-a pus problema alegerii între modelul departamental al organizării administrativ-teritoriale şi cel regional, ţara având suficientă întindere pentru alcătuirea a patru regiuni şi avantajul că nu erau mari discrepanţe între oraşele principale ale ţării. S-a adoptat modelul francez, cu un atotputernic prefect, reprezentant al guvernului central în teritoriu. Se impune precizarea extrem de importantă că, dacă departamentele Franţei au fost instituite în urma unei revoluţii şi a regulii conform căreia aria acestora urma a se încadra distanţelor ce puteau fi parcurse dus-întors, într-o zi, de un călăreţ, pornind din centrul departamental spre extremităţile cele mai îndepărtate, în cazul Ţărilor Române, judeţele, respectiv ţinuturile, au o istorie îndelungată, unele dintre acestea precedând efectiv fondarea statelor.

Două au fost domeniile în care, în acei ani, s-a reuşit regionalizarea funcţională. Pe planul organizării militare, din 1862 s-au alcătuit patru prefecturi, apoi au apărut cele patru corpuri de armată cu districtele militare I-IV ale ţării (cu comenduirile la Iaşi, Galaţi, Bucureşti şi Craiova). In plan ecleziastic, la 1864, domnitorul Cuza a fondat o nouă eparhie a bisericii ortodoxe – Episcopia Dunării de Jos, alcătuită doar din judeţele Ismail (cu Bolgrad), Covurlui şi Brăila, cu reşedinţa la Ismail, în timp ce credincioşii din judeţul Cahul au rămas în ascultarea episcopului de Huşi. Prin aceasta, s-a creat regiune aparte, alcătuită din părţi ale Munteniei, Moldovei şi Basarabiei, fără conotaţii speciale în plan administrativ. Maliţioşi, unor geografi li s-a întipărit părerea că „Dunărea de Jos“ (preluată şi în denumirea unui ţinut creat de Carol II la 1938) ar fi doar o „denumire popească“, în timp ce termenul geografic corect ar fi Dunărea inferioară. După numai câţiva ani, în lumina acestor evoluţii, noua stemă a României de la 1872 avea să includă, pe lângă simbolurile tradiţionale ale Ţării Româneşti şi Moldovei, şi însemnele Olteniei (leul ieşind dintr-o coroană) şi Ţinutului Mării (doi delfini afrontaţi de aur pe câmp de azur – reprezentare trecută, firesc, după 1878, de la Basarabia asupra Dobrogei).

În deceniile din urmă, în care a pomeni de conceptul autonomiei poate părea o blasfemie din cauza asocierii cu secuii Transilvaniei, vine greu de acceptat că în perioada sa de maximă înflorire, Banatul Craiovei a fost o reală autonomie a Ţării Româneşti, banul fiind al doilea dregător din stat după domnitor, aşa cum, peste munţi, atâta timp cât pământurile Coroanei Sf.Ştefan au mai reprezentat o realitate teritorială unitară, voievodul Transilvaniei era poziţionat, imediat lângă regele Ungariei, fără a mai menţiona perioadele în care era, efectiv, mai influent decât acesta. Efemera administrare austriacă a teritoriului Valahiei de la apus de Olt (1718-1739), marcată de convulsii de tot felul şi de la care ne-au rămas o detaliată cartografiere a provinciei, un drum pe malul drept al Oltului şi trecerea unei părţi a Ţării Loviştei de la Argeş la judeţul Vâlcea, nu a propulsat o identitate regională de amplitudinea celor din Banat ori Bucovina, provincii care au fost încorporate domeniului habsburgic tot în secolul XVIII, dar pentru o perioadă mai îndelungată de timp.

Și totuşi, la 1872, factorii de decizie au considerat necesar să includă în noua stemă a României un simbol aparte pentru Oltenia: pe câmp roşu, un leu de aur încoronat ieşind dintr-o coroană şi ţinând o stea de aur cu şase raze. Rămâne de domeniul speculaţiilor în ce măsură această reprezentare este cu totul o inovaţie. Trebuie s-o acceptăm ca atare, aşa cum a făcut-o, cu multă ardoare şi reputatul heraldist Jean-Nicolas Mănescu, atunci când, după Revoluţie, a insistat să fie păstrată nealterată în noua stemă a României post-decembriste, astfel încât scutul de pe pieptul acvilei să aibă şase diviziuni (în loc de cele patru cu un interstiţiu). Cele trei din partea de sus ar fi reunit stemele celor trei ţări (Valahia, Moldova şi Ardealul), partea de jos fiind rezervată simbolurilor provinciilor istorice Oltenia, Dobrogea şi Banat.

În anul 1921, când s-a promulgat stema României Mari, însemnele fostei Bucovine ducale austriece (un cap de zimbru pe roşu şi albastru) şi ale fostei gubernii ţariste a Basarabiei (capul de bour pe câmp bordat cu culorile imperiale ruse auriu şi negru) fiind abolite odată ce teritoriile respective au fost considerate realipite Moldovei sub al cărei simbol s-au regăsit fără discuţii, Banatului şi Olteniei atribuindu-li-se un simbol unificat (leul trecând podul), pentru Crişana şi Maramureş s-a considerat că se poate extinde natural stema fostului Mare Principat al Transilvaniei. O întreagă controversă s-ar fi iscat în jurul adoptării celor doi lei afrontaţi din stema oraşului Oradea drept simbol al Crişanei, dar ursul roşu pe fond argintiu al Maramureşului sigur exista la acel moment, căci figurează în stema mare a Republicii Cehoslovace adoptată în 1920, ca reprezentare a părţii de la nord de Tisa. [Şi a stat acolo până la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, când Cehoslovacia a devenit prin constituţie o republică socialistă, modificându-şi stema!]

Admiţând că şase ar fi, totuşi, simbolurile heraldice primordiale ale României, e de menţionat că monumentul stemelor provinciilor româneşti inaugurat, cam acum un deceniu, pe Bulevardul Unirii din Capitală (pe la numărul poştal 61) reuneşte zece compoziţii, corespunzător percepţiei regiunilor istorice comune zilelor noastre (cu cea mai mare parte a Sătmarului înglobată în Maramureş). Surprinzător, cifra 6 se regăseşte în două întreprinderi din perioada interbelică: monumentul Unirii de la Chişinău, dărâmat îndată după ocupaţia sovietică din iunie 1940, văzute de acolo provinciile istorice ale României Mari fiind, în ordinea alipirii: Valahia (cu Oltenia), Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bucovina şi Ardealul (incluzând şi Banatul, Crişana şi Maramureşul), respectiv în reforma administrativă impusă în timpul guvernării PNŢ, la 1929, şi care a fost abandonată după nici doi ani.

După Marea Unire din 1918, s-a pus din nou problema unei organizări regionale a ţării, mai ales că în teritoriile alipite, cu diverse forme de autogestiune şi cu grade de libertate foarte diferite, ideea era destul de populară (nu doar printre minorităţile etnice). A prevalat opinia unuia dintre cei mai înverşunaţi adversari ai renunţării la principiul departamental (mai ales că, în Franţa victorioasă şi amică, fosta provincie imperială germană Alsacia-Lorena din anii 1871-1918 revenea la statutul celor trei departamente franceze anterioare): «Da, vor fi provincii administrative în România, dar peste 100 de ani!», deşi marele Iorga vedea posibilă, de exemplu, formarea unei regiuni a Transilvaniei răsăritene (înglobând oraşele Sibiu, Braşov şi Târgu-Mureş şi având reşedinţa la… Sighişoara, urbe de care era fascinat).

În 1929, la un an de la preluarea puterii, naţional-ţărăniştii, sub sloganul înfăptuirii desconcentrării administrative a ţării, au împărţit România în şase directorate, cu reşedinţele la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova şi Timişoara. Sub aspect teritorial, au fost câteva alăturări rezonabile: Banatul cu Crişana, Dobrogea la Muntenia, judeţele Maramureş, Satu Mare şi Sălaj la Transilvania, judeţul Olt, tradiţional în Muntenia, la Oltenia (situaţie ce s-a regăsit şi în ţinuturile din perioada 1938-1940 şi în regiunile de dezvoltare din zilele noastre), în timp ce Basarabia alcătuia ea singură un directorat. Dar modul în care a fost maltratată Moldova (inclusiv prin comasarea comunelor) a creat o impresie nefavorabilă în legătură cu această reformă, căci judeţul Covurlui (cu reşedinţa la Galaţi) a fost alipit Munteniei, iar Bucovina s-a extins asupra judeţelor învecinate din nordul Moldovei.

Una peste alta, ulterior s-a renunţat la cifra 6, fiind instituite 10 ţinuturi în 1938 şi regiunile regimului socialist: 28 – în 1950, odată cu lichidarea celor 58 de judeţe, 18 – în 1952, respectiv 16 pentru perioada 1956-1968, după care Ceauşescu, Maurer şi conducerea colectivă a acelor ani au găsit de cuviinţă să se revină la judeţe (39 – în 1968, respectiv 41 – în prezent), ca o măsură a abandonării modelului sovietic de organizare teritorială a ţării. Şi aşa ne-am trezit, odată înfăptuită aderarea la UE, cu presiunea modelului unional al regionalizării Europei, deşi, din punct de vedere constituţional, regiunea administrativă nu era admisibilă. Cu flerul său politic ieşit din comun (că geniu e un pic prea mult spus), care-i şopteşte şi acum, când trupele ruseşti sunt la porţile Odesei, că acestea ar fi cele mai nimerite momente pentru ca Basarabia să se arunce în braţele Patriei-Mume, preşedintele Băsescu nu a văzut nici cel mai mic impediment în a crea 8-10 regiuni şi a le numi „judeţe“, doar pentru a se respecta litera Constituţiei.

Astfel, la 150 de ani după primele încercări de regionalizare a statului naţional creat la 1859-1862, în câmpul organizării administrativ-teritoriale nu avem mai nimic pus în operă, singure aceste suprastructuri impuse de UE, numite regiuni de dezvoltare, ca simple asocieri de judeţe, cu scop statistic pentru început, ajunse la un rezonabil nivel de integrare pentru realizarea unor proiecte intraregionale în ultimii ani. In privinţa desenării acestora, în care se identifică grade diverse de coeziune, de la cele zise Vest, Nord-Vest sau Nord-Est, singurele cărora li s-a permis să se identifice cu provinciile istorice fiind Sud-Vest (Oltenia) – oarecum justificat, şi Sud (Muntenia) – cu totul aberant, pentru ca la delimitarea celei Sud-Est să avem de-a face cu o malformaţie, în timp ce cea numită Centru nu pare să fi avut alt temei decât acela de a-i ţine pe secuii majoritari în Harghita şi Covasna înlăuntrul aceleiaşi unităţi (conform unei cerinţe de protecţie a minorităţilor la nivelul UE).

Regionalizarea României rămâne mai mult o glumă. Dacă n-ar fi buletinele meteo, am fi uitat demult de provinciile istorice ale ţării, aşa cum locuitorii (olteni) din fostul judeţ Romanaţi, ce avea reşedinţa la Caracal, au votat atât de anemic la referendumul din judeţul Olt de acum câţiva ani, organizat pentru ca acestuia să i se atribuie (absolut firesc şi în consonanţă cu ceea ce s-a consacrat în organizarea administrativ-teritorială a României – judeţele Caraş-Severin, respectiv Bistriţa-Năsăud) denumirea de Olt-Romanaţi. Conform unei anchete post factum, am constatat că iniţiativa a fost susţinută mai energic în zona tradiţional muntenească de la răsărit de Olt!

Două dintre instituţiile cele mai respectate ale naţiei – BOR şi SRI – au o structură alcătuită din unităţi teritoriale. În cazul primei, este vorba de reflectarea procesului istoric ce a dus la autocefalie şi la ridicarea la rangul de patriarhie, proces care s-a îngemănat cu făurirea statului naţional-unitar român. Ajunge o simplă privire pe harta organizării BOR pentru a băga de seamă că, după crearea unei mitropolii cu sediul la Cluj pentru un om de o valoare excepţională, rupându-se unitatea istorică a Mitropoliei Ardealului, Episcopia Oradiei a rămas ca şi agăţată de vechea eparhie cu sediul la Sibiu, când ar fi fost normal să fie alipită (inclusiv din raţiuni istorice) la Mitropolia Banatului redenumită, firesc, Mitropolia Banatului şi Crişanei. La fel, odată cu schimbarea denumirii istorice a Mitropoliei Ungrovlahiei în Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, nu i-a sărit nimănui în ochi că aceasta, având inclusă şi Arhiepiscopia Dunării de Jos, cu reşedinţa eparhială la Galaţi, şi pe cea a Buzăului şi Vrancei, cele două judeţe din Moldova ale acestei entităţi – Galaţi şi Vrancea – nu au nici o legătură cu Muntenia ori cu Dobrogea!

În cazul SRI, care s-a reorganizat de la 1 septembrie 2019 „în format regional“, prin înfiinţarea a unsprezece DRI [direcţii regionale de informaţii], apar atâtea flagrante abuzări ale realităţii teritorial-istorice, încât ar fi fost mai firesc ca aceste DRI să fie denumite după numele municipiului desemnat drept sediu principal regional. Astfel, DRI Moldova Sud (cu sediul la Galaţi) include şi judeţele Brăila şi Buzău, pe care le considerăm cu toţii parte a Munteniei, la fel ca şi judeţele Ialomiţa şi Călăraşi, ce sunt incluse în DRI Dobrogea (cu sediul la Constanţa), iar DRI Maramureş are în componenţă şi judeţul transilvan Bistriţa-Năsăud, plus alte inadvertenţe discutabile.

Nimeni nu-şi poate propune readucerea ţării la nivelul unei sume de voievodate, dar parcă, pornindu-se de la regiunile istorice şi păstrându-se judeţele cu rectificările ce pot fi implementate relativ uşor, s-ar fi putut înfăptui o reformă reală, nu una pe hârtie, artificială, doar pentru a face pe placul Bruxelles-ului. În realitate, pe plan administrativ, descentralizarea a atins actualmente un nivel acceptabil, în timp ce rezultatele acţiunilor de desconcentrare sunt, mai degrabă, modeste, de parcă orice încercare nu ar constitui decât o negare a caracterului naţional, unitar şi indivizibil al României. Ne ajunge, însă, doar să privim la stema ţării spre a ne convinge că provinciile istorice sunt acolo, sunt cu noi, sunt în noi!

Reproducerea stemei de la 1872, parte a unei compoziţii grafice mai ample, mi-a fost pusă la dispoziţie de către regretata Maria Dogaru, autoare a lucrării „Din HERALDICA ROMÂNIEI“, specialistă în sigilografie şi heraldică, în anul 1994, atunci când i-am publicat cartea, cu sprijinul financiar al Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă. Copia hărţii militare a ţării (cu districtele suprapunându-se pe vechile prefecturi militare propuse la 1862) am obţinut-o prin amabilitatea A.N.I.C.- Arhivele Naţionale, fiind vorba de o raritate cartografică. In fine, stema cea mică a României Mari, instituită odată cu adoptarea legii din 23 iunie 1921, este înfăţişată în forma sa murală în relief amplasată chiar deasupra intrării în Sala Tronului din Palatul Regal (datând din 1935 şi refăcută după 1990). Când, în 2016, s-a hotărât ca stema ţării să fie revizuită astfel încât să includă şi coroana regală, drept simbol al independenţei ţării, căci fusese confecţionată din oţelul unui tun otoman capturat la 1877, am sperat că va fi plasată, cum ar fi fost firesc, deasupra scutului mare de azur şi nu doar, atât de greu sesizabilă, pe capul acvilei romane cruciate!

În perioada 1921-1948, aceasta nu era încoronată cu Coroana de Oţel, ci cu una zisă în lege „regală de aur“, reprezentare pe care am avut bucuria s-o regăsesc într-un modest magazin de antichităţi dintr-un orăşel turistic din Cehia, acum câteva luni. Orna monograma regelui Carol I, aplicată pe ferecătura volumului îmbrăcat în piele conţinând o veche ediţie în limba germană din „Faust“ de Goethe. Trăiesc cu impresia că am avut în mână o carte din biblioteca personală a suveranului român, fiindu-mi imposibil că desluşesc cum o fi ajuns în posesia acelui anticar. Regii noştri au avut colecţii de cărţi impresionante. Dacă regele Carol II a fost proprietar al unei colecţii de timbre estimate, pe la mijlocul secolului trecut, drept a treia cea mai valoroasă din lume, biblioteca reginei Maria din palatul de la Balcic conţinea circa 250 de volume, din care, tot la Arhivele Statului din Bucureşti, se păstrează doar o hartă caşerată pe pânză a ţărmurilor Mării Negre până la Istanbul.

Neavând, la acel moment, bani ca să cumpăr volumul ornat cu monograma regelui Carol I, m-am mulţumit să-l mângâi şi să-mi zic, în chip faustian, pentru o clipă de fericire: ″Verweile doch, du bist so schön!″. Nu e chiar prima „pierdere“ de acest gen, într-o lume în care anticariatele dispar, într-un ritm accelerat şi fără urmă, fiind înlocuite cu magazine oferind alte tipuri de „fericire“, poate chiar curativă, cum o ilustrează şi acela deschis nu demult în spaţiul ce găzduia unul dintre cele mai bogate portofolii de carte veche din Praga. În acel anticariat găsisem, la un moment dat, o revistă franceză, apărută pe la începutul secolului XX, având pe copertă fotografia regelui Carol I în faţa maşinii sale de scris, echivalentul unui laptop din zilele noastre. L-am rugat pe anticar să mi-o pună deoparte, dar când, peste două săptămâni, am revenit, am găsit în loc un nou magazin de cannabis şi produse din „iarbă“ – o imagine emblematică a vremurilor pe care le trăim!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.