50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei

La 21 august 2018, s-au împlinit 50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele din cinci ţări membre ale Tratatului de la Varşovia – URSS, RDG, Polonia, Bulgaria şi Ungaria. A fost unul dintre cele mai grave evenimente internaţionale din a doua parte a secolului trecut. Cum se ştie, România nu a participat la această agresiune, ea condamnând-o vehement prin vocea lui Nicolae Ceauşescu, care, pe 21 august, a rostit un discurs ce a avut un impact intern şi extern deosebit.

În urmă cu un deceniu am marcat acest eveniment prin materiale reprezentând mărturii ale unor publicişti sau oameni politici implicaţi în evenimentele de atunci.

În ediția de astăzi vom prezenta prima parte a acestui „dosar de presă“ în care se va regăsi o mărturie de excepție a ziaristului Eugen Ionescu, fost corespondent Agerpres în Cehoslovacia, dar și un material realizat de mine, la uriaşul miting spontan din Piaţa Palatului.

Ediția de mâine va conține comentarii ale decanului de vârstă al jurnaliștilor români aflați în activitate, Romulus Căplescu, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai problemelor internaţionale, dar și ale lui Ştefan Andrei şi Dumitru Popescu, ambii aflaţi atunci, în august 1968, la începutul carierei lor politice, fiind, la ora respectivă, unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu.

Toate acestea mi se par binevenite azi, când am văzut tot felul de texte dedicate evenimentelor din august 1968, în care numele unor confraţi publicişti sunt pocite sau greşite: de pildă, apreciatului confrate Mihai Chebeleu de la Agerpres, ulterior corespondent de presă la Moscova, atunci aflat în grupul de presă de la Praga, i s-a scris numele Mihai Kebeleu; agenţia de presă cehoslovacă se numea CTK, şi nu MTK, care este a…Ungariei, etc. Pe scurt, domneşte adesea urechismul.

Acum, aici, fac loc unor mărturii de la oameni implicaţi direct şi, potrivit specificului muncii lor, în relatarea, comentarea şi evaluarea invadării Cehoslovaciei din august 1968.(DC)

Eugen Ionescu: Mai contează dacă sunt primul corespondent străin care a anunţat invazia?

După vizita la Praga a lui Nicolae Ceauşescu (15-17 august 1968 – n.r.) mă simţeam epuizat, sarcinile ce-mi reveneau fiind multe şi grele: revista presei cehoslovace privind evoluţia situaţiei din ţară, ecouri ale vizitei delegaţiei române şi comentariile presei de acolo. Aşa că, pe 20 august seara, încă de la orele 21.30-22.00, m-am culcat.

Astfel şi-a început mărturia Eugen Ionescu, fost corespondent permanent al AGERPRES la Praga, post pe care l-a ocupat între februarie 1967 şi mai 1971. În vârstă de 77 de ani (în august 2008 –n.n.) şi grav bolnav (se folosea de un cărucior pentru a se deplasa), dânsul povesteşte în continuare de parcă totul s-a petrecut ieri.

După câtva timp, telefonul a început să sune. Iar Bucureştiul? Ce mai vor? N-am răspuns eu, ci soţia (este vorba de regretata doamnă Elena, căreia colegii săi îi spuneau Liliana şi care, în ţară, lucra la Secţia Teleimprimator a AGERPRES – n.r.).

A venit precipitată la mine, spunându-mi că la telefon era un foarte bun amic de-al meu de la ziarul „Rude Pravo“ (omologul „Scânteii“ din Cehoslovacia – n.n.) şi care i-a cerut să vorbească imediat cu mine, fiind vorba de ceva urgent. Era A. Petrina, redactor şef-adjunct. Eram nedumerit pentru că ştiam, de vreo patru zile, el se afla în spital.

„Nu ştii ce se întâmplă acum? Vezi că ruşii şi ceilalţi au invadat Cehoslovacia“, mi-a spus el, vorbind precipitat. „Mă iei în râs? Unde eşti acum? La redacţie? Te sunt eu imediat“, i-am răspuns, crezând că poate mintea i-a luat-o razna. Îi telefonez la „Radio Pravo“, îmi răspunde şi-mi spune că pe Aeroportul Internaţional Ruzine au început să sosească avioanele grele Antonov 12 din care sunt debarcate trupe sovietice şi celebrele tancuri T-62 sau alt material greu. „Ai să le auzi în curând. Dă drumul la radio“. Îi urmez sfatul şi aud numai muzică simfonică. La televiziune – mira, plus muzică. Am telefonat la CTK (agenţia de presă cehoslovacă – n.n.). Dintre toţi cei pe care-i cunoşteam, n-am găsit pe nimeni.

M-am decis să transmit o ştire la Bucureşti. Dacă o greşesc, voi suporta consecinţele. Am adoptat un ton foarte precaut, folosind formule precum „din anumite surse“, „am fost informat“, „luaţi totul ca o strictă informare“.

Întrerup relatarea aici, întrucât în arhiva AGERPRES se află această ştire, ca de altfel toate corespondenţele pe care Eugen Ionescu le-a transmis din Praga acelor ore foarte încordate.

„Agerpres, Buletin Informativ, Ediţia I, Pentru uz intern. 21 august 1968. Praga 21. Corespondentul Agerpres E. Ionescu transmite:

După cum se face cunoscut în cercuri ziaristice de aici de la Praga, cercuri de obicei bine informate, pe teritoriul Cehoslovaciei au pătruns unităţi de tancuri sovietice. Se semnalează prezenţa lor la Bratislava. De asemenea, dinspre frontierele cu RDG pătrund unităţi de tancuri. Cercurile respective consideră că ar fi vorba de ‘ocuparea Cehoslovaciei’ fără vreo declaraţie preliminară în acest sens. Pe străzile Pragăi, la ora când transmit – 1,15 (ora Pragăi), se observă o mişcare de maşini militare. Ştirea de mai sus nu este confirmată din cercuri oficiale. Să fie luată ca atare. Se pare că ştirea se confirmă. La CC al PCC este acum o şedinţă. Deasupra Pragăi se aud zgomote de avioane. Legăturile telefonice ale Pragăi cu străinătatea sunt în momentul de faţă întrerupte. Am încercat să obţin legătura cu dv. şi mi s-a spus că în astă-seară este imposibil. Cineva de la ‘Rude Pravo’ m-a anunţat în acest moment că lucrul este cert şi cere să fie anunţaţi conducătorii noştri de partid. De urgenţă.

Radio Praga a confirmat ştirea pe care v-am transmis-o. S-a anunţat chiar că a avut loc o şedinţă a Prezidiului CC al PCC. Prezidiul cheamă populaţia la linişte şi să nu opună rezistenţă armatelor care au pătruns în ţară. De asemenea, Prezidiul consideră pătrunderea unităţilor militare străine sovietice drept o încălcare a principiilor relaţiilor dintre ţările socialiste. Se anunţă că vor fi convocate de urgenţă sesiunea Adunării Naţionale şi şedinţa guvernului. Nu am prins acest comunicat de la început, dar o să urmăresc şi o să vă anunţ exact. Se pare că-l va mai repeta peste câteva minute. În comunicatul Prezidiului se mai spunea că toţi conducătorii de partid şi de stat aleşi prin voinţa poporului rămân în posturile lor„.

Aşadar, atunci, tensiunea era imensă, iar succesiunea ştirilor aproape nefirească. După 40 de ani, Eugen Ionescu povestea: „La mine acasă era Cristian Popescu, telexist la AGERPRES, care venise cu delegaţia lui Ceauşescu şi, la cererea mea, a mai rămas câteva zile la Praga. L-am trezit şi pus la treabă. Apoi am plecat în oraş, unde agitaţia era enormă. Dinspre aeroport veneau tancuri în marş. Ale cui sunt?, mă întrebam. Primul obiectiv pe care l-au ocupat trupele şi l-au înconjurat tancurile a fost Ministerul de Interne, aflat vizavi de locuinţa mea.

Apoi două tancuri s-au postat la intrarea în blocul meu, la al cărui etaj III locuiam. Tanchiştii vorbeau ruseşte între ei.

Îi dictam lui Cristian Popescu, care transmitea în flux acasă. De la Bucureşti, Mircea Moarcăş (redactor şef la Buletine speciale de la Agerpres – n.n.) m-a anunţat că, din acel moment, se transferă legătura telex la cabinetul lui Paul Niculescu-Mizil (care era secretar al CC şi se ocupa de presă şi propagandă – n.n.).

Am lucrat toată noaptea. La ora 7,00 am ieşit pe stradă. Vânzoleala era mare. Norocul mi l-a scos în cale pe redactorul şef adjunct de la Redacţia de Ştiri Interne a CTK. El mi-a spus să nu mă mai duc la sediul agenţiei, ci la o adresă pe care mi-a scris-o pe o hârtie, spunându-mi să merg pe jos. Am ajuns acolo. Părea că e un magazin. Cineva m-a întrebat ce doresc. I-am spus că sunt corespondentul român. M-a dus într-o cămăruţă, unde se multiplicau ştirile CTK şi mi s-a dat un teanc de ştiri, fiind rugat să revin la 12,00 şi 18,00.

Mi-au fost de mare ajutor,mi-a întrucât nu aveam cu cine să mă consult dintre corespondenţii străini. Fiind perioada concediilor, aceştia plecaseră mai toţi. Rămăseseră doar doi cel sârb, cu care vorbeam curent, şi cel italian.

La Praga, situaţia se agravase. Membrii conducerii partidului şi preşedintele ţării fuseseră arestaţi. Şi condiţiile în care lucram deveniseră foarte grele. Scriam ştirile, Cristian Popescu le telexa la Bucureşti, după care le ardea imediat şi trăgea apa la toaletă peste scrumul lor. Au fost zile şi nopţi de coşmar, trăite la tensiune maximă.“

La întrebarea dacă ştie că este considerat drept primul corespondent străin care a relatat despre ocuparea Cehoslovaciei, Eugen Ionescu mi-a spus: „Nu mai contează azi aşa ceva. Important este ce a urmat acestui eveniment tragic“.

Probabil că nimeni nu ştie cum îl cheamă nici pe ziaristul de agenţie care a informat primul că preşedintele american John F. Kennedy a fost împuşcat la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, ori pe publicistul de la France Presse care a transmis lumii că N.S. Hruşciov a fost înlăturat, pe 14 octombrie 1964, de la conducerea PCUS.

După ce şi-a încheiat misiunea la Praga, Eugen Ionescu a devenit ataşat de presă la CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al ţărilor socialiste – n.n.) de la Moscova. Pe când se afla la post, un coleg moscovit l-a întrebat de ce când era corespondent la Praga nu venea la acţiunile ambasadei sovietice de acolo? Cum se vede, la Praga, KGB-ul îl monitorizase atent până şi pe el.

Am participat la mitingul din Piaţa Palatului

Pe 21 august 1968, în zori, unul dintre cei doi şoferi ai revistei LUMEA a reuşit să mă descopere, undeva, într-o cameră studenţească a unui bloc aflat vizavi de Biserica Albă din Capitală. „Hai repede la redacţie că au intrat ruşii peste cehi şi e groasă“, mi-a spus. M-am dezmeticit, la micul aparat de radio cu tranzistori, am prins un final de buletin de ştiri care m-a şocat. Am plecat spre Casa Scânteii pe Calea Victoriei, „Volga“ noastră se intersecta cu altele ce mergeau grăbit spre instituţiile din centrul Bucureştiului. Mi s-a părut, ori aşa a fost? Atmosfera era apăsătoare.

La redacţie, aflată atunci la etajul al III-lea în aripa de deasupra poştei, eram o mână de oameni. Doi – eu şi Liana Enescu – urma să intrăm oficial în pâine la 1 septembrie, dar acum ne făceam „încălzirea“, întrucât mulţi dintre colegi erau în concediu. În plus, nr. 35 al revistei, cel dedicat zilei de 23 august, se tipărise deja, aşa că urma o minivacanţă de care toţi voiau să profite. Nu mai ştiam ce şi cum să spunem. Într-un birou, radioul era deschis la maximum. În altul, televizorul, la fel. Fiind cel mai tânăr, trebuia să merg des la AGERPRES pentru a prelua ştirile transmise de ea şi de marile agenţii de presă şi pe care aproape le devoram.

Circulau deja zvonuri, iar unele se adevereau. De pildă, de la mare, o colegă ne-a telefonat că Radio Vacanţa fusese bruiat. Din vestul ţării, cineva a comunicat că sunt mişcări de trupe la graniţă. Ulterior, s-a spus că la fel s-ar petrece lucrurile dincolo de Prut. Cine putea să le confirme pe toate? Agitaţia se amplifica şi, auzind la radio că, spre prânz, are loc un miting în Piaţa Palatului, am plecat acolo. Eram eu, Liana Enescu şi Corneliu Vlad. În Piaţă am constatat că cei mai mulţi veneau, ca şi noi, fără să-i cheme cineva. Se formau grupuri, unii aveau radiouri portabile care erau ascultate cu mare atenţie. Unele erau deschise chiar pe Europa Liberă, unde, dacă nu mă înşel, directorul secţiei române, Noel Bernard, avea o emisiune maraton. La un moment dat, la balconul CC, care avea să devină celebru după câteva minute, au apărut tehnicienii care au instalat microfoanele. După câteva minute, au venit alţii care băteau ceva jos şi puneau nişte scânduri. Mai târziu ne-am dumirit că făceau un postament pe care să se urce Nicolae Ceauşescu, care, cum se ştie, era scund.

Piaţa s-a umplut ochi. S-a spus şi scris că au fost peste 100.000 de oameni. Mulţi dintre cei prezenţi făcuseră ei înşişi diverse lozinci de protest faţă de invadarea Cehoslovaciei.

Aşteptarea se prelungea. Din câte aflasem de la radio, în sediul CC s-au ţinut mai multe şedinţe: ale CPEx, CC, Guvernului şi Consiliului de Stat. În fine, în balcon, au apărut, pe rând, Nicolae Ceauşescu, fără soţia sa Elena, Emil Bodnăraş, Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Apostol, etc. Erau foarte mulţi şi de abia mai aveau loc.

Ceauşescu a vorbit liber. Încă de la început a adoptat un ton ferm, a rostit apăsat cuvintele: „În aceste momente grele pentru poporul frate cehoslovac, pentru situaţia din Europa“… În Piaţă, difuzoarele instalate de armată răsunau puternic. Cei prezenţi ascultau atenţi şi marcau fiecare frază cu urale şi aplauze lungi fără a fi stârniţi de vestiţii aplaudaci de mai târziu.

„Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o MARE GREŞEALĂ şi o primejdie GRAVĂ pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi (…) ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa altui stat. Nu există nicio justificare, nu poate fi acceptat niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător cu privire la felul în care trebuie construit socialismul în altă ţară“, a afirmat Ceauşescu.

Cum se vede, făcea declaraţii tranşante şi directe. De altfel, toată alocuţiunea a avut vreo 26 de propoziţii, dintre care doar câteva mai dezvoltate. Mergea la esenţe şi spunea lucruri concrete: „Am hotărât ca, începând de astăzi, să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei noastre socialiste. Dorim ca poporul nostru să-şi aibă unităţile sale înarmate pentru a-şi apăra cuceririle revoluţionare, pentru a-şi asigura munca paşnică, independenţa şi securitatea patriei socialiste“.

Cele două afirmaţii au fost primite cu entuziasm în toată Piaţa. În reacţia celor de faţă se revărsa tot ce se acumulase după 1945: după sovietizarea României, birurile mari puse din cauza războiului, când Kremlinul ne-a impus ca parte agresoare, cu toate implicaţiile economice de rigoare, răpirea Basarabiei şi alte atâtea.

„Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre!“, a declarat pe ton ferm Ceauşescu.

În Piaţă, avertismentul răsuna ca o ghilotină. Mai târziu, din informaţii ale unor mari agenţii de presă şi din evaluări ale unor demnitari români, am aflat că, la Moscova şi în alte capitale est-europene, anunţul constituirii gărzilor patriotice a reprezentat un adevărat şoc. În plus, într-o discuţie ulterioară cu liderul sovietic L.I. Brejnev, cel care impusese practic invadarea Cehoslovaciei, Ceauşescu i-a spus acestuia că dacă Armata Sovietică intra cu forţa în România, era primită cu foc de armă.

„Avem încrederea că partidele comuniste şi muncitoreşti vor şti să găsească căile pentru a face să se pună cât mai iute capăt acestui MOMENT DE RUŞINE din istoria mişcării revoluţionare“…, a mai spus el.

După miting, am întâlnit corespondenţi străini acreditaţi la Bucureşti. Pe unii îi cunoscusem chiar cu acel prilej, eu fiind abia la debutul celor 50 de ani de gazetărie pe care i-am împlinit în aceste zile... Ce este interesant, toţi ne întrebau dacă au înţeles bine cele declarate de Ceauşescu, după care le comentau entuziasmaţi.

Reveniţi la redacţie, am intrat într-un proces contracronometru de refacere a primelor pagini ale revistei, în lumina evenimentelor pe care le trăiam. Personal, mi-a revenit misiunea de a purica editorialul privind vizita lui Ceauşescu la Praga, eliminând pasajele „privind rolul şi locul Tratatului de la Varşovia, atât în raporturile dintre statele membre, cât şi cu alte ţări, unitatea şi coeziunea ţărilor socialiste, destinul mişcării socialiste în lume“ etc.

Făceam totul fără să ezit, fapt ce a stârnit satisfacţia marelui ziarist interbelic Mircea Grigorescu, atunci secretar general de redacţie adjunct la LUMEA.

Zilele ce au urmat au adus tot felul de ştiri şi comentarii noi. Dintre toate reţin aici un amănunt aproape pitoresc, de n-ar fi fost tragic în esenţa lui: trupele din RDG care au participat la invadarea Cehoslovaciei au plecat acasă repede şi cu coada între picioare după ce tineri jurişti români au descoperit că, potrivit hotărârilor de după al Doilea Război Mondial, ele nu aveau voie să părăsească teritoriul naţional. Pe urmă, dar nu la sfârşit, ne-am dat seama că, în scurta sa cuvântare ce a făcut rapid înconjurul lumii, Ceauşescu n-a folosit niciodată cuvântul invadare ori agresiune.

Totodată, colegii mei cu mare experienţă au observat tonul destul de reţinut al poziţiei Occidentului, exceptând, desigur, obişnuitele retorici. Mai târziu, am înţeles că sferele de influenţă funcţionau din plin şi, în plus, la Cartierul general NATO din Bruxelles, sovieticii avertizaseră din timp despre invazie.

Şi mai este o constatare pe care am făcut-o mult peste timp: după condamnarea de către România a invadăruii Cehoslovaciei prin glasul liderului ei de atunci, cominterniştii, fiii sau nepoţii lor s-au dezis în toate felurile- directe şi mai ales ascunse- de Ceauşescu.

Dumitru Constantin

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.