9 mai, memoria confiscată. Cum transformă Kremlinul victoria împotriva nazismului într-o armă istorică

9 mai ar trebui să fie o zi a memoriei. O zi în care Europa își amintește sfârșitul uneia dintre cele mai mari catastrofe din istorie, inclusiv al Doilea Război Mondial, Holocaustul, distrugerea orașelor, deportările, foametea, ocupațiile și moartea a zeci de milioane de oameni.

În Rusia contemporană însă, 9 mai a fost transformat treptat dintr-o zi de comemorare într-un instrument de putere. Nu mai este doar o zi despre victime, ci o zi despre stat. Nu mai este doar despre trecut, ci despre obediență politică în prezent. Nu mai este doar despre victoria împotriva Germaniei naziste, ci despre dreptul pretins al Kremlinului de a judeca, acuza și domina alte state în numele acelei victorii.

Aceasta este esența instrumentalizării. Rusia nu folosește 9 mai doar pentru a-și onora morții și eroii, ci pentru a construi o legitimitate politică actuală. Prin discursuri, parade militare, simboluri, panglici, filme, manuale, canale de propagandă și acuzații de nazism îndreptate împotriva adversarilor, Kremlinul transformă memoria războiului într-un scut moral.

Rusia apare ca statul care a salvat lumea, iar de aici propaganda trage concluzia falsă că Rusia de astăzi nu poate fi agresor, ocupant sau imperiu. Ea ar fi, prin definiție, continuatoarea luptei împotriva răului absolut.
Problema nu este recunoașterea sacrificiului sovietic. Uniunea Sovietică a avut un rol uriaș în înfrângerea Germaniei naziste, iar pierderile umane au fost colosale.

Problema este monopolizarea acelei victorii. În narațiunea oficială a Kremlinului, victoria nu mai aparține tuturor celor care au luptat, ci devine proprietatea politică a Rusiei. Nu mai este victoria unei coaliții mondiale, ci victoria noastră, unde noi înseamnă statul rus actual, armata rusă actuală și conducătorul rus actual. Aici memoria devine armă.

Monopolul rusesc asupra victoriei

Propaganda rusă operează printr-o simplificare radicală. Uniunea Sovietică este redusă la Rusia, iar coaliția antihitleristă este redusă la Armata Roșie. În acest fel, Ucraina, Belarus, Moldova, statele baltice, Caucazul, Asia Centrală și celelalte republici sovietice sunt împinse în plan secund, deși milioane de cetățeni ai acestor republici au luptat și au murit în război. Kremlinul vorbește despre poporul sovietic, dar folosește memoria lui pentru prestigiul geopolitic al Federației Ruse.

Această operațiune de memorie selectivă are un efect politic direct, având în vedere că Rusia își construiește o superioritate morală permanentă. Dacă Rusia este învingătoarea fascismului, atunci adversarii Rusiei pot fi prezentați drept fasciști, naziști, colaboraționiști sau revizioniști. Nu contează realitatea istorică sau politică. Contează eticheta. De aceea, în discursul pro-Kremlin, Ucraina poate fi numită nazistă, deși este un stat cu președinte ales, Volodimir Zelenski, care provine dintr-o familie evreiască afectată de Holocaust. Basmul nazismului ucrainean servește la justificarea invaziei și la distragerea atenției de la imperialismul rus.

Aceeași logică se aplică și altor state din regiune. Republica Moldova este acuzată că ar fi capturată de Occident dacă își afirmă parcursul european. România este prezentată ca avanpost NATO și ca participantă la un presupus front anti-rus. Statele baltice sunt acuzate că glorifică nazismul atunci când condamnă ocupația sovietică. În toate aceste cazuri, Kremlinul nu discută istoria, ci o folosește ca rechizitoriu.

Marea minciună. Războiul nu a început în 1941

Unul dintre cele mai importante mecanisme ale propagandei ruse este mutarea centrului cronologic al războiului. În discursul rus, accentul cade pe „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, adică perioada 1941–1945, începând cu invazia Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice. Această perioadă este, într-adevăr, fundamentală pentru memoria rusă. Dar ea nu acoperă întregul al Doilea Război Mondial.

Războiul a început în Europa în 1939, iar între 1939 și 1941 Uniunea Sovietică nu a fost aliata democrațiilor occidentale împotriva nazismului. Dimpotrivă, a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă. Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA descrie acest pact ca pe o înțelegere care a permis Germaniei naziste și Uniunii Sovietice să invadeze și să ocupe Polonia și să împartă sfere de influență în Europa de Est. Protocolul secret includea Estonia, Letonia și Basarabia în sfera sovietică, iar Polonia urma să fie împărțită între cele două puteri.

Acest episod este esențial pentru Republica Moldova și România. Fără Pactul Molotov-Ribbentrop, ocuparea Basarabiei nu poate fi înțeleasă corect. Când propaganda rusă vorbește despre eliberarea Basarabiei, ea evită să spună că în iunie 1940 România a fost pusă în fața unui ultimatum sovietic, iar URSS a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei. USHMM notează că România a pierdut aproximativ 30% din teritoriu și populație în 1940, iar Uniunea Sovietică a cerut și a primit Basarabia și nordul Bucovinei la 28 iunie 1940.

Basarabia sau cum ocupația este prezentată drept eliberare

Pentru propaganda rusă, ocuparea Basarabiei este una dintre cele mai sensibile teme. De aceea, ea este rescrisă prin limbaj. Ocupația devine eliberare. Anexarea devine reunificare. Deportările, foametea, sovietizarea, distrugerea elitelor și represiunea sunt împinse în fundal. În schimb, este promovată imaginea Armatei Roșii ca forță care a adus progres, modernitate și dreptate socială.

Acest tip de discurs nu este doar o interpretare istorică, ci o tehnică imperială. Imperiile nu spun niciodată că ocupă, ele spun că eliberează. Nu spun că anexează, propaganda lor scot în evidență că reunifică teritoriile ocupate. Nu spun că impun o identitate. Spun că protejează o populație. În cazul Basarabiei, retorica sovietică și apoi cea rusă au urmărit să rupă legătura dintre memorie și experiența reală a oamenilor, precum frica de deportare, schimbarea frontierelor, distrugerea proprietății, controlul politic, rusificarea și subordonarea față de Moscova.

În această logică, orice discuție despre ocupația sovietică este denunțată ca rescriere a istoriei. Dar, de fapt, tocmai Kremlinul rescrie istoria atunci când prezintă o acțiune de forță drept act legitim. Pentru Republica Moldova, recuperarea adevărului despre 1940 nu este un capriciu identitar. Este o condiție pentru a înțelege de ce memoria istorică rămâne un câmp de luptă.

De Ziua Europei, Bolojan și Grindeanu se ceartă prin mesaje

România, între responsabilitate și contribuție reală

O analiză serioasă nu trebuie să transforme România într-o victimă pură sau într-un erou fără umbre. Dar propaganda rusă exploatează această parte a istoriei pentru a șterge alta, mai exact rolul României după 23 august 1944. Lovitura de stat condusă de Regele Mihai, ieșirea din alianța cu Germania și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste au avut efecte militare importante. România a luptat apoi împotriva Germaniei pe fronturile din Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia și Austria. Surse românești oficiale notează că Armata Română a eliberat nord-vestul Transilvaniei și a contribuit la eliberarea Ungariei, Iugoslaviei, Austriei și Cehoslovaciei.

Pentru Kremlin, această realitate este incomodă. Dacă România a întors armele și a luptat împotriva Germaniei naziste, atunci schema simplă Moscova eliberează, ceilalți colaborează nu mai funcționează. România nu poate fi redusă doar la episodul Antonescu, așa cum nici istoria războiului nu poate fi redusă la Armata Roșie. A spune acest lucru nu înseamnă a absolvi România de crimele trecutului, ci a refuza propaganda prin jumătăți de adevăr.

Italia și Finlanda, alte exemple ignorate

Propaganda rusă evită adesea să amintească faptul că schimbarea taberei nu a fost un caz exclusiv românesc. Italia, de exemplu, a ieșit din alianța cu Germania, iar la 13 octombrie 1943 a declarat război Germaniei și a fost recunoscută de Aliați în calitate de stat cobeligerant. Documente ale Departamentului de Stat al SUA menționează explicit această schimbare de statut.

Finlanda este un alt caz care complică narațiunea rusă. După ce a luptat alături de Germania împotriva URSS în Războiul de Continuare, Finlanda a semnat armistițiul de la Moscova în septembrie 1944 și a fost obligată să expulzeze trupele germane, ceea ce a dus la Războiul din Laponia. Surse istorice finlandeze descriu acest moment ca pe o schimbare concretă de tabără, de la cooperarea cu Germania la lupta împotriva trupelor germane.
Aceste exemple arată că al Doilea Război Mondial nu poate fi povestit ca o piesă simplă cu două personaje, precum Rusia și nazismul. A fost o conflagrație mondială, cu alianțe schimbătoare, regimuri autoritare, state ocupate, rezistențe naționale, calcule geopolitice și tragedii colective. Propaganda rusă preferă o poveste simplă tocmai pentru că o poveste complexă ar limita puterea manipulării.

Aliații invizibili

Un alt mecanism al monopolizării rusești este minimalizarea contribuțiilor celorlalți Aliați. Statele Unite nu au contribuit doar prin debarcarea din Normandia și prin războiul din Pacific, ci și prin capacitatea industrială uriașă care a alimentat efortul de război aliat. Marea Britanie a rezistat singură într-un moment critic după căderea Franței, a dus bătălia Atlanticului, a protejat convoaie și a menținut un front strategic împotriva Germaniei. Surse istorice diverse demonstrează importanța vitală a Bătăliei Atlanticului, inclusiv dependența Marii Britanii de sprijinul american Lend-Lease și vulnerabilitatea rutelor maritime aliate.

China este aproape complet absentă din narațiunea rusă despre victoria împotriva Axei, deși războiul chino-japonez a început în 1937, înainte de războiul european. Nu trebuie să uităm faptul că războiul din Asia a început în China și că această țară a avut un rol critic în teatrul din Pacific ca aliat important al Statelor Unite.

Polonia este, de asemenea, tratată selectiv. Polonia a fost prima mare victimă europeană a agresiunii germane, dar și a invaziei sovietice din est, la 17 septembrie 1939. Germania a invadat Polonia la 1 septembrie 1939, iar URSS a invadat estul Poloniei la 17 septembrie, blocând orice demers polonez de organizare a unei apărări eficiente. Mai târziu, piloții polonezi au jucat un rol important în Bătălia Angliei. Polonezii au fost cel mai mare contingent străin în acea bătălie, iar contribuția lor a devenit legendară.

Franța, la rândul ei, nu poate fi redusă la capitularea din 1940. Franța Liberă, Rezistența franceză și trupele franceze au participat la campaniile aliate și la eliberarea teritoriului francez. Franța Liberă, mișcarea de masă condusă de Charles de Gaulle, a continuat lupta împotriva Germaniei și a unit o mare parte a rezistenței franceze.

Memoria Lend-Lease sau ajutoarele primite de URSS

Una dintre cele mai importante tăceri ale propagandei ruse privește ajutorul material primit de Uniunea Sovietică. Lend-Lease nu diminuează curajul soldaților sovietici și nici sacrificiul civililor. Dar arată că victoria a fost posibilă printr-un efort aliat. Prin Lend-Lease au fost furnizate URSS materii prime, echipamente industriale, aluminiu, combustibil de aviație, utilaje și alte resurse care au ajutat industria sovietică să se refacă și să producă mai rapid. Aceeași sursă arată că aluminiul american a reprezentat 42% din rezervele sovietice de aluminiu, iar combustibilul de aviație livrat prin Lend-Lease a echivalat cu peste 50% din producția sovietică din timpul războiului.

Aici este una dintre marile contradicții ale discursului rus. Kremlinul cere recunoaștere pentru sacrificiul sovietic, dar oferă foarte puțină recunoaștere ajutorului fără de care frontul de est ar fi arătat altfel. Camioanele, locomotivele, combustibilul, hrana, aluminiul și echipamentele industriale nu sunt imagini spectaculoase ca tancurile de pe Piața Roșie, dar războaiele moderne se câștigă și prin logistică. Iar logistica victoriei a fost aliată, nu exclusiv sovietică.

Denazificarea ca pretext imperial

Cea mai periculoasă utilizare contemporană a memoriei de 9 mai este justificarea agresiunii împotriva Ucrainei. În februarie 2022, Putin a folosit formula demilitarizarea și denazificarea Ucrainei pentru a justifica invazia. Această formulă este o manipulare istorică. Ea transformă memoria reală a luptei împotriva nazismului într-un pretext pentru distrugerea unui stat vecin.

În 2026, chiar în jurul zilei de 9 mai, Rusia a anunțat un armistițiu legat de comemorarea victoriei, dar războiul a continuat, iar Moscova și Kievul s-au acuzat reciproc de încălcări. Parada de Ziua Victoriei a fost folosită în ultimii ani pentru mobilizarea societății ruse în jurul războiului din Ucraina. Simbolic, acesta este punctul în care propaganda se demască. O zi dedicată sfârșitului războiului devine decor pentru un nou război.

Memoria nu este anexabilă

Rusia instrumentalizează 9 mai pentru că memoria este una dintre ultimele sale surse majore de legitimitate imperială. Dacă poate convinge publicul că Rusia este veșnic eliberatoare, atunci poate ascunde faptul că astăzi se comportă ca putere ocupantă. Dacă poate convinge că toți adversarii ei sunt naziști, atunci nu mai trebuie să răspundă pentru propriile agresiuni. Dacă poate monopoliza victoria din 1945, atunci poate cere supunere în 2026.
Răspunsul nu trebuie să fie negarea sacrificiului sovietic. Dimpotrivă, acel sacrificiu trebuie respectat. Dar el trebuie așezat în istoria completă, inclusiv Pactul Molotov-Ribbentrop, ocuparea Basarabiei, invadarea Poloniei de către URSS, contribuția României după 23 august 1944, schimbarea taberei de către Italia și Finlanda, rolul Statelor Unite, Marii Britanii, Chinei, Poloniei, Franței și ajutorul Lend-Lease.

Victoria împotriva nazismului nu aparține Kremlinului. Ea aparține tuturor celor care au luptat împotriva Germaniei naziste și tuturor victimelor acelui război. Iar memoria lor nu poate fi folosită ca justificare pentru un nou imperialism. Istoria nu trebuie anexată. Trebuie spusă întreagă.