Impresioniştii
Decupajele inedite dezvăluie tehnicile şi temele marilor artişti ai genului. Selecţia Dianei Newall cuprinde 20 de tablouri impresioniste. Fiecare este plasat în context istoric, iar contribuţia sa la dezvoltarea ulterioară în domeniile compoziţiei, culorii şi tehnicii este discutată şi prezentată detaliat. De la atmosfera din „Impresie, răsărit de soare” al lui Monet până la tuşele vibrante din „Peisaj în Chaponval” al lui Pissarro, arta revoluţionară a impresioniştilor este pusă într-o nouă lumină.
Ei au încercat să surprindă impresia fugară a unei scene, o abordare spectaculoasă în contrast cu imaginile mitologice şi istorice idealizate, apreciate în acea epocă de Academie. Această carte urmăreşte istoria şi dezvoltarea artei prin analiza câtorva lucrări fundamentale ale unor maeştri, precum Monet, Pissarro, Degas… Impresioniştii au urmărit o abordare inovatoare a picturii, contestând valorile instituţiilor artistice ale Parisului anilor ’60, bazându-se pe cuceririle realiştilor, mai ales ale lui Manet, Gustave Courbet şi ale membrilor Şcolii de la Barbizon. Ei au pictat subiecte moderne folosind stiluri şi tehnici noi. Acest volum oferă o privire analitică asupra câtorva dintre principalele inovaţii ale impresioniştilor. În prim-plan, „La Grenouillère” a lui Auguste Renoir, „Leagănul” lui Berthe Morissot, „Clasa de dans” a lui Degas, „Lăcuitorii de podele” a lui Gustave Caillebotte, „Jochei amatori lângă o trăsură” a aceluiaşi Degas, „Femeie în negru la Operă” a lui Mary Cassatt, „Dejunul canotierilor” al lui Renoir, „Bar la Folies Bergère” de Edoaurd Manet, „Catedrala din Rouen” a lui Claude Monet, „La Place du Théâtre Français în lumina soarelui” a lui Camille Pissarro. În final sunt prezentate operele lui Paul Cézanne şi Georges Seurat. Astfel, renumitul critic Diana Newall, care se ocupă de impactul globalizării asupra artei, oferă o perspectivă din interior asupra evoluţiilor artistice care au urmat impresioniştilor.
Retorno 201
Cea mai recentă carte a autorului Guillermo Arriaga este un volum de nuvele.
„Retorno 201” este o stradă a haosului şi a violenţei. Aici, pasiunile locatarilor concurează cu o feroce luptă pentru supravieţuire, astfel că existenţa se reduce la cele două teme fundamentale care o definesc, viaţa şi moartea. Ca un povestitor desăvârşit, autorul mărturiseşte că obligaţia unui romancier este de a descoperi sensul morţii pentru a celebra viaţa. Cele 14 povestiri care alcătuiesc volumul „Retorno 201” reiau obsesiile literare prezente şi în romanele sale, „Un dulce miros de moarte”, „Escadron ghilotina” şi „Bizonul din noapte”. În universul lui Arriaga nu există podoabe, nici respect, ci violenţă, promiscuitate, indiferenţă, absurd şi, uneori, ceva ce ar putea semăna cu tandreţea şi compasiunea pentru această umanitate răvăşită pe care o pune în scenă atât în cărţile, cât şi în scenariile sale.
„Retorno” este una dintre străzile haoticului Ciudad de Mexic pe care locuiesc deopotrivă pasiunile şi regretele, ura şi dragostea, jocul şi nebunia. Doctorul Del Rio, vădua Diaz, Rogelio, Serafina trec zilnic unii pe lângă alţii fără să ştie că vieţile lor devin pretext pentru un exerciţiu stilistic care l-a consacrat pe Gullieromo Arriaga. „Sunt chilango, adică un locuitor al capitalei Ciudad de Mexic. Sunt fiul lui Carlos şi al Ameliei, soţul lui Maru, tatăl lui Santiago şi al Marianei, frate cu Patricia, Carlo şi Jorge, unchiul lui Alan şi frate cu toţi ceilalţi fraţi care îmi sunt prieteni. Nu fumez şi nu beau. Sunt abstinent de mic. Îi detest pe cei care spun: nu am încredere în cei care nu beau alcool. Îi detest pe fricoşi, îi admir pe cei care trăiesc intens, pe cei care dau tot, pe cei pe care nimic nu-i opreşte, pe bărbaţii şi pe femeile care-şi lasă pielea pe acolo pe unde trec. Am vrut să mă fac boxer de categorie mijlocie şi fotbalist profesionist. N-am reuşit. Am putut să devin însă un bun baschetbalist, însă m-am plictisit şi am devenit un bun parior şi jucător de alba-neagra…”
Marile teme ale literaturii – dragostea şi moartea – sunt proiectate aproape cinematografic pe un fundal esenţial tragic, uneori ironic, alteori la limita absurdului. De altfel, scriitorul mărturisea: „Am reuşit să părăsesc strada, dar strada nu m-a părăsit niciodată”.
Arhitectura fericirii
Frumuseţea este promisiunea fericirii, scria Stendhal. Dar cum Stendhal era sensibil la complexitatea condiţiilor pe care le pune fericirea, s-a abţinut cu înţelepciune să menţioneze vreun tip anume de frumuseţe, înţelegând că omenirea va fi întotdeauna la fel de împărţită în ceea ce priveşte gusturile vizuale, cât şi cele epice. El nota: „Există tot atâtea tipuri de frumuseţe, câte viziuni ale fericirii. Aplicând acest motto spaţiilor în care trăim zi de zi, Alain de Botton analizează cum ne este influenţată starea de spirit de clădirile în care locuim, lucrăm şi interacţionăm, arătându-ne, în acelaşi timp, cum putem construi spaţii care să ne crească şansele de a fi fericiţi. Cum arată o casă cu adevărat frumoasă? De ce ne certăm pătimaş când vine vorba de canapele şi tablouri? Minimalismul ne face mai fericiţi decât ornamentele? Pentru a răspunde acestor întrebări şi multor altora, Alain de Botton analizează clădiri din toată lumea, de la colibe medievale din lemn la zgârie-norii moderni, examinează canapele şi catedrale, seturi de ceai şi complexe de birouri pentru a dezvălui detalii surprinzătoare şi profund filosofice ale conceptului de locuire.
„Arhitectura fericirii” ne conduce într-un fascinant tur prin istoria şi psihologia arhitecturii şi a designului interior, pentru a ne schimba definitiv percepţia asupra clădirilor pe care credem că le cunoaştem. „Pentru a considera elegantă o operă arhitectonică nu e suficient ca ea să pară simplă: trebuie să simţim că simplitatea pe care o afişează a fost câştigată cu greutate, că ea decurge din rezolvarea unei cerinţe tehnice sau naturale dificile. Dacă definim eleganţa ca datorată în parte triumfului asupra unei dificultăţi arhitectonice date – să se întindă peste un râu, să susţină un tavan ori să ţină sticla -, atunci la lipsa de dificultăţi ar trebui să o adăugăm pe cea mai abstractă, a neglijenţei. Apreciem clădirile care par să se fi debarasat de nepăsare şi de indiferenţă. Recunoscând frumuseţea profundă a unor geamuri prinse cu delicateţe – aşa cum nu au făcut-o colegii lor de mai târziu -, arhitecţii din secolul al XVIII-lea ai oraşului s-au întrecut să creeze rame în care degete cât mai suple de lemn să cuprindă suprafeţe cât mai mari de sticlă. Forţând barierele tehnologice, ei au redus grosimea sticlei, realizând ferestre care au graţia dinamică a balerinei lui Degas, care-şi roteşte trupul de silfidă doar pe axul celor cinci degete ale piciorului”.
Microficţiuni
„Maternităţile sunt mai frumoase decât toate monumentele, toate operele de artă şi toate apusurile de soare pe care oamenii le-au putut crea sau vedea de când au început să le concureze pe maimuţe. O fată căreia i-am văzut perişorul negru, pe care am văzut-o ezitând şi apoi hotărându-se să se nască e un mod de a ne arăta că noi nu contasem în povestea ei şi că ea îşi pusese în gând să trăiescă cu mult timp înainte ca noi să ne fi hotărât să avem un copil. Ea exista undeva, departe, apoi s-a apropiat de noi în cercuri concentrice. Ne alesese.” În cele 500 de microficţiuni, amuzante şi acide în acelaşi timp, Régis Jauffret oferă un tablou ironic şi fără compromisuri al societăţii noastre sufocate de mediocritate, umiliri, minciuni şi teroare. „Lectura Microficţiunilor înseamnă cunoaşterea unui univers îmbibat de cele mai sumbre culori sado-masochiste, intrarea într-o Comedie Umană a societăţii noastre, scrisă de un Balzac al zilelor noastre, a unei societăţi a frustrării dusă la limita tragicului, a unei societăţi a disperării, a depresiei, a angoasei, a atacului de panică”, scria traducătoarea acestui volum, Irina Mavrodin, care face o analogie între Régis Jauffret şi Balzac. Este un roman remarcabil, ca o crimă perfectă, „dar este ca o crimă din dragoste”. Oricum, cititorul, după contactul cu textele lui Jauffret, rămâne profund marcat.
Operele alese ale lui T.S. Spivet
Un volum amuzant şi fermecător. „Am simţit că mi se dezvoltă creierul citind-o. Cine ar fi crezut că îmbinarea dintre cartografie şi adolescenţă se va dovedi aşa de emoţionantă şi cuceritoare”, scria autorul romanului „Absurdistan”, Gary Shteyngart. „Iată o carte care face imposibilul: îi combină pe Mark Twain, Thomas Pynchon şi pe Little Miss Sunshine. Romanele bune îţi ţin companie, dar cele mari sunt ca un cadou pentru cititorii care au norocul să le găsească. Cartea asta e o comoară”, comenta Stephen King.
Autorul acesui roman, Reif Larsen, spune o poveste extraordinară despre misterele vieţii şi despre cum încearcă un băiat, cu un telescop, patru compasuri şi un teodolit, să le descifreze. T.S. Spivet, un geniu cartograf la vârsta de 12 ani, locuieşte în Montana alături de mama sa, dr. Clair – un savant în ştiinţele naturii, aflată de peste 20 de ani în căutarea unei specii legendare de cărăbuş -, de tatăl său, un cowboy posac care pare să trăiască în secolul trecut, de sora sa mai mare, Gracie, neînţeleasă şi nemulţumită ca orice adolescentă şi de Foartebine, câinele familiei, care a început s-o ia razna. Ocupaţia preferată a lui T.S. Spivet este cartografia, disciplină în care excelează, fie că e vorba de redarea apelor curgătoare sau de reprezentarea grafică a conversaţiilor din timpul cinei. Însă când cei de la Institutul Smithsonian îl sună pentru a-l anunţa că va primi prestigioasul Premiu Baird, T.S. nu are curajul să le mărturisească vârsta sa reală. Aşa că porneşte într-o adevărată odisee cu trenul de marfă de-a lungul Americii, pentru a ajunge la Washington şi a-şi ridica premiul. Este un itinerar al descoperirii de sine, dar şi o simfonie a topografiei, geologiei şi istoriei americane. T.S. realizează că, în ciuda rigorii sale analitice, lumea din jurul său rămâne un mister.
Transgresiuni. Ofensele artei
„Informativă, combativă şi judicioasă totodată. Cu siguranţă va da naştere la dezbateri şi dispute, dar va stimula şi ceva mai rar şi mai valoros: gândirea”, prezenta acest volum Salman Rushdie.
Jumătatea secolului al XIX-lea… Revolta artei începe. Canoanele academice sunt aruncate în aer. Tot mai mulţi artişti resping ideile preconcepute, subminează moralitatea şi legea, în încercarea de a trece dincolo de frontierele acceptate ale artei. În această carte, Anthony Julius trasează istoria unei revolte, începând de la „Dejunul pe iarbă” al lui Manet până la scandalul cauzat de expoziţia „Senzaţie” a Academiei Regale, un secol şi jumătate mai târziu. Discutând lucrări de Andres Serrano, Damien Hirst, Gilbert şi George, Paul McCarthy, Jeff Koons, Hans Haacke şi Amselm Kiefert, Julius identifică trei tipuri de transgresiuni artistice caracteristice modernităţii: pervertirea regulilor artistice, profanarea credinţelor şi a sentimentelor publicului şi revolta împotriva normelor sociale şi politice.
Anthony Julius, un eminent avocat, scriitor şi conferenţiar, este recunoscut drept o minte juridică sclipitoare, un critic de o integritate implacabilă şi un filosof aparte căruia îi place să tulbure consensul.
„Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o expoziţie. Intraţi într-o sală şi vă treziţi în faţa unei imagini. Titlul este tipărit lângă lucrare, dar evitaţi să-l priviţi. Nu doriţi să aflaţi ce tratează lucrarea, vreţi să contemplaţi ceea ce se vede. Doriţi ca imaginea să se prezinte singură, fără ajutorul explicativ al cuvintelor…” Această carte tratează transgresiunea în artele vizuale din epoca modernă cuprinsă între 1860 şi zilele noastre. „1997 a fost anul filmului «Crash», regizat de David Cronenberg, al romanului despre pedofilie «The End of Alice» de A.M. Holmes, al cântecului «Smack My Bitch Up», compus şi interpretat de formaţia pop «Prodigy», şi al portretului «Myra» făcut de către Marcus Harvey, lucrare prezentată în toamna aceea la expoziţia «Senzaţie» a Academiei Regale. S-a făcut zarvă în jurul operelor respective, dar niciuna nu a fost cenzurată. Scandalul este unitatea comună a acestor lucrări, altminteri extrem de diferite atât ca gen, cât şi ca valoare”, comentează autorul concluzionând: „Cultura modernă are nevoie de o abordare nouă”.
SQ: Inteligenţa spirituală
Utilizat de peste un secol, termenul de inteligenţă spirituală a fost multă vreme interpretat greşit, fiind considerat pseudoştiinţific din cauza folosirii sale abuzive în raport cu noile forme de spiritualitate şi religie. Împrumutând limbajul şi conceptele fizicii cuantice, cei doi autori, Ian Marshall şi Danah Zohar, redefinesc conceptul ca reprezentând o nevoie de semnificaţii profunde, valori fundamentale, scopuri superioare şi, în acelaşi timp, calea de acces către acestea.
Conceptul de inteligenţă spirituală este legat de nevoia de sens a omenirii, aspect care a câştigat în importanţă odată cu apropierea sfârşitului de mileniu. „SQ” este ceea ce folosim pentru a ne satisface setea de a găsi sensuri, de a dezvolta viziuni şi de a aprecia valoarea. Această carte stabileşte bazele teoretice ale conceptului, definindu-l şi prezentând dovezile ştiinţifice care au permis delimitarea sa, precum şi modalităţile de evaluare şi dezvoltare.
Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare
Publicat în 1924, când poetul Pablo Neruda avea 19 ani, volumul „Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare” rămâne cea mai cunoscută şi mai citită scriere a scriitorului. Un amestec dulce-amar de exuberanţă, pasiune, senzualitate şi dezolare, cartea i-a adus lui Neruda recunoaşterea internaţională, situându-l printre cei mai apreciaţi scriitori ai continentului sud-american. Frumoasele ilustraţii sunt semnate de Nura El-Sayed.
Privind soarele în faţă
O carte profund personală, izvorâtă din confruntarea autorului Irvin Yalom cu ideea morţii, „Privind soarele în faţă” ne priveşte pe fiecare dintre noi, punându-ne faţă în faţă cu acest subiect tabu, dar de neocolit: propria moarte.
Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea. Irvin Yalom încearcă să pună acest principiu în practică, propunându-ne o meditaţie optimistă pe tema morţii şi luând ca sprijin exemple din filosofie, literatură, film, conversaţiile cu pacienţii săi, dar şi experienţa personală.
Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi, scrie Irvin Yalom, suntem inspiraţi să ne recalculăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.Arătându-ne nu cum să înfrângem teama de moarte, ci cum să devenim îndeajuns de înţelepţi pentru a o înţelege şi a o tolera, Irvin Yalom dă naştere unei cărţi indispensabile celor aflaţi în căutarea armoniei în viaţă.
Toate aceste volume sunt publicate la Editura „Vellant”.
