Vestea cu închiderea fabricii Nokia de la Jucu a fost una dintre cele mai şocante din România ultimilor ani. Nici pierderile de vieţi omeneşti pe diferite fronturi îndepărtate n-au avut un asemenea ecou. Ştirea a venit nu ca o informaţie economică de top, ci ca telegrama scufundării unui mic Titanic al României. Parcă se ducea naibii spre fundul mării celebra navă Biruinţa, condusă de Traian Băsescu. Românii se sunau între ei mai ceva ca la cutremurul din 1977 sau ca la accidentul Prinţesei Diana. Iar la televiziuni ştirea suna de parcă ar fi fost anunţată moartea încrederii în România. Sau măcar în economia românească. Parcă se trăgea clopotul cel mare al crizei, parcă se anunţase începutul suferinţei fără sfârşit. Imediat am fost sunat de un prieten, doctor în economie pe la mari universităţi americane, şi am fost luat de sus.
– Ia să vedem ce scrii acum despre marele succes al guvernului Boc! Se lăuda de zor că au crescut exporturile României şi că ele sunt în continuă creştere. Uite, într-o zi a păpat 5% din ele!
Mă lua aşa de tare de parcă eu aş fi mers cu menghina la directorul de la Nokia şi i-aş fi strâns degetele, de parcă Boc ar fi avut o anume legătură cu decizia finlandezilor. Furia prietenului meu m-a pus pe gânduri. Să nu fie la mijloc oferta tentantă venită din pieţele de muncă asiatice? Acolo oamenii lucrează de dimineaţa până noaptea pe numai câţiva dolari şi nu ştiu ce-i ăla un weekend. La noi, piaţa muncii e mai scumpă, randamentul ceva mai mic şi orice femeie de serviciu e gata să te înveţe cum trebuie să procedezi. E drept că Nokia a intrat într-o anume dificultate economică. A fost clătinat în competiţia cu iPhone, cu tabletele şi cu BlackBerry. Şi, totuşi,în România a fost primit regeşte. A primit facilităţi fiscale, a investit 60 de milioane de euro şi ne spune la revedere. Sec, rece, politicos. Repede, noi punem totul pe seama crizei. Ba mai iese şi preşedintele Traian Băsescu să ne spună că vor mai pleca şi alţii dacă birocraţia le creează atâtea probleme.
Declaraţia preşedintelui mi se pare cel puţin suspectă. Care birocraţie şi cine i-a pus beţe în roate acestei Nokia? Mă refer la firma finlandeză. Cei de la ANAF Cluj? Au cerut ei alte documente, au controlat, au cerut şpagă? Nu cred că era de nasul lor. Facilităţile fiscale au fost stabilite de guvernul Tăriceanu. Sau oamenii de la ANAF, adică oamenii lui Blejnar, s-au dus şi au bătut la uşă, zicând, alo, voi ce faceţi aici? Actele la control! Ca şi restituirea Castelului Peleş. Hotărârile guvernului s-au îmbunătăţit. Ca atare, cele vechi nu mai sunt bune. Asta ca să-i înveţe minte cum i-au învăţat pe olandezi cu ale lor lalele. Ai noştri şi-au arătat muşchii pentru a nu fi luaţi de proşti sau neputincioşi, totul doar aşa ca să-i sperie şi să-i avertizeze că nu sunt de capul lor pe la Jucu şi că şi noi putem fi ai dracului dacă Finlanda ne-a pus tălpi în aderarea la Spaţiul Schengen. Iar finlandezii, popor senin, dar fără umor, au zis, bine, la revedere!
Nu cumva transformarea Codului fiscal într-un telefon fără fir între Băsescu-Udrea-Ialomiţianu şi Blejnar a contribuit la această hotărâre păguboasă pentru ţară?
Dacă decizia de închidere a fabricii de la Jucu mai are şi alte explicaţii decât cele legate de criza internaţională şi de scumpetea mâinii de lucru în România, atunci cu siguranţă că nu este vorba de birocraţie, ci de corupţie şi de politică. Şi de un mod de a trata România aşa cum a fost tratată în cazul aderării la Schengen. Adică nu şi nu şi good bye!
Traian Băsescu a încercat să o întoarcă în stil Iosefini, zicând că e vorba de birocraţie. Nu care cumva să ne imaginăm că este vorba de corupţie. De fapt, el vrea să folosească plecarea Nokia pentru sprijinirea celor de la Roşia Montană Gold Corporation.
Ce-a început Radu Berceanu şi a fost mişculat de Bogdan Baltazar trebuie bătut în cuie de preşedintele României.
În legătură cu succesele guvernului Boc, un singur cuvânt:
– Aferim!
