Sfintele Marii ale Mării, misterioase şi fără clişee

În inima rezervaţiei naţionale Camargue, de pe Coasta de Azur, în Delta Rhonului, te izbesc sălbăticia peisajului, cavalcada cailor sălbatici, a taurilor, delicateţea şi frumuseţea egretelor şi berzelor. Îţi trezesc simţurile mirosurile de rozmarin şi lavandă, care pare să preia culoarea cerului îngemănat cu marea. Este ciudat să ajungi în Saintes-Maries-de-la-Mer şi să descoperi un orăşel cu mici case albe, modeste, ce aminteşte de Evul Mediu, la numai câţiva kilometri de locuri de o exorbitantă eleganţă, frecventată de lumea mondenă, precum Nisa, Saint-Tropez, Cannes, Avignon, Aix-en-Provence. Aici poţi să călăreşti de-a lungul mării, să faci un tur cu bicicleta sau să vizitezi regiunea într-un jeep şi să descoperi peisaje de carte poştală… În nopţile de vară, în restaurante se întâlnesc artiştii, turiştii şi pelerinii; terasele se umplu de lumea care îşi dă întâlnire înaintea unui concert. Te uimeşte austeritatea bisericilor-fortăreţe, din piatră albă. Saintes-Maries-de-la-Mer a devenit loc de pelerinaj pentru că, se spune, dacă te rogi în biserica locului, sub altarul sfintelor, aprinzând o lumânare, rugăciunile ţi se îndeplinesc.

Poetul latin din secolul IV Rufus Festus Avienus, în opera sa „Ora maritima” (Coasta maritimă), în care a descris râurile Imperiului Roman, semnala existenţa pe coasta meridională a ceea ce atunci se numea Galia a unei forţăreţe antice, dedicate zeului egiptean Ra, căruia îi erau credincioşi locuitorii zonei, situată pe o insulă din delta bântuită de malarie a râului Rodano. În era creştină, numele ar fi devenit „ratis”. De aici, numele de Sancta Maria de Ratis, franţuzit apoi în Notre-Dame-de-Radeau, şi mai târziu în Notre-Dame-de-la-Mer, dar încă nu, pe vremea aceea, în Saintes-Maries-de-la-Mer.

Barca Mariilor, fără vele şi vâsle

Aici au ajuns, după cinci ani de traversare a mării, Marie Salomé, Marie Jacobé, Maria Magdalena, Lazăr, cel înviat din morţi, sora lui, Marta, discipolii Massiminio şi Sidonius, orbul vindecat de Iisus la Ierihon, goniţi din Ierusalim.

Legenda spune că totul a început într-o vineri de primăvară, acum aproximativ 1900 de ani, la Ierusalim. În ziua aceea a fost condamnat la moarte prin crucificare un om numit Iisus. La picioarele crucii, amestecate în mulţimea de spectatori atraşi de această scenă a suferinţei şi a morţii, erau, pe lângă Maria, mama condamnatului, sora ei (sau poate verişoara), Marie Jacobé (sau Cleofa), Maria Magdalena şi Marie Salomé, femei care, împreună, îl urmaseră pe predicator. După o cumplită agonie, Iisus a murit şi a fost înmormântat. După ce a trecut sabatul, zi în care, potrivit tradiţiei ebraice, este interzisă orice activitate, Maria Magdalena, Marie Jacobé şi Marie Salomé s-au dus la mormânt. Erau zorii zilei pe care creştinii o numesc Duminica Învierii. Aici au găsit mormântul gol, iar pe piatra lui era un tânăr îmbrăcat în alb, care le-a spus: „Nu vă temeţi! Îl căutaţi pe Iisus din Nazaret, cel răstignit. A înviat”. Aceasta este povestea spusă de cele patru Evanghelii, ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Dar, după alţi evanghelişti, autorii textelor numite gnostice, descoperite în 1945 la Nag Hammâdi, în Egipt, şi mai ales după Evanghelia lui Filip, povestea acelor femei a avut o urmare extraordinară. Chiar dacă n-a fost acceptată de Biserică, mărturia lor a fost reluată în Evul Mediu de scriitori creştini, ca fericitul Mauro Rabano, episcop din Magonza, şi fericitul Jacopo de Varagine, călugăr dominican şi episcop din Genova, compilatori ai celebrelor „Legenda aurea”.

În anul 43 al erei creştine, scriu ei, Erode Agrippa, regele Iudeii, vasal al cuceritorilor romani, a pornit o persecuţie violentă împotriva discipolilor lui Iisus, iar apostolul Giacomo a fost condamnat la martiriu prin decapitare. Alţii au fost urcaţi la bordul unei bărci fără vele şi vâsle şi abandonaţi în derivă unui destin care ar fi trebuit să fie fatal. În timp ce mica ambarcaţiune începea să se îndepărteze, a ajuns pe plajă o negresă care a cerut să fie luată la bord. Era Sara, originară din vechiul Egipt, servitoarea Mariei Salomé. De teamă că încă o persoană ar fi compromis echilibrul precar al bărcii, pasagerii ar fi preferat s-o lase pe ţărm. Dar Marie Salomé şi-a aruncat mantia pe apă şi, mergând pe ea ca pe o pasarelă, Sara a reuşit să ajungă în mica ambarcaţiune.

Notre-Dame-de-la-Mer, locul miracolelor

Era anul 48 al erei creştine. Ajuns la mica fortăreaţă din sudul Galiei, grupul, după ce a construit un oratoriu dedicat Fecioarei Maria, s-a despărţit. Maria Magdalena s-a îndreptat către nord, spre masivul muntos Sainte-Baume, unde a găsit o grotă în care a trăit în singurătate şi rugăciune timp de 30 de ani. Lazăr a plecat să răspândească învăţătura lui Iisus la Maaglia, adică Marsilia de azi, unde a devenit episcop şi a murit martir în timpul lui Nero. Destinaţiile lui Massiminio şi Sidonius au fost, după unii, Arles, după alţii Aix-en-Provence. Marta şi-a legat numele de oraşul Tarascona.

Marie Jacobé şi Marie Salomé s-au dedicat predicării cuvintelor lui Dumnezeu. Credibilitatea lor era mare pentru că văzuseră crucificarea lui Iisus şi fuseseră martore la învierea lui. Cuvintele lor erau susţinute de miracole, cum ar fi descoperirea unui izvor cu apă dulce care a alimentat localitatea. Au murit la puţin timp una după alta şi au fost îngropate în micul oratoriu pe care îl construiseră. Sara s-a fixat în Camargue şi mormântul ei, aflat în biserica Saintes-Maries-de-la-Mer, a devenit obiect de cult.

Cultul celor două Marii, încă nerecunoscut de biserică în mod oficial, s-a răspândit, timp de secole, în rândurile localnicilor. Urma Sarei părea să se fi pierdut.

Din acest moment, întâlnirea legendei cu istoria dispare. Avem ştire despre prezenţa, în secolul V, a unui mic sanctuar ridicat pe o insulă împădurită, care se numea Insula Sfintei Marii sau Sfânta Maria-de-Ratis. Edificiul a fost distrus probabil în timpul invaziilor sarazine şi a fost apoi reconstruit. În secolul XII, Sainte-Marie-de-Ratis a fost rebotezat Notre-Dame-de-la-Mer, biserica a fost mărită prin adăugarea unei abside cu coloane şi capiteluri, iar nava vechiului sanctuar a fost transformată în cor de către monahi. În 1244 au fost ridicate ziduri de apărare şi biserica fortificată a fost integrată în sistemul defensiv al cetăţii. Notre-Dame-de-la-Mer a devenit loc de vizitare şi de pelerinaj, mulţi pelerini oprindu-se întâi aici, în drumul către Santiago di Compostela. La jumătatea secolului al XV-lea s-au făcut săpături sub biserică şi au fost scoase la lumină un altar din pământ bătătorit şi o lacră de marmură, care sunt încastrate acum într-o coloană a bisericii. Sub altar au fost descoperite şi rămăşiţele a două femei, ceea ce a dus la convingerea că oasele au aparţinut celor două sfinte Marii. Relicvele au fost depuse în lacre din lemn de chiparos, pictate, şi sunt păstrate astăzi în Capela Alta, deasupra altarului principal. Au urmat ani marcaţi de războaie religioase, în care protecţia oraşului s-a datorat şi rugăciunilor celor două Marii. La 25 septembrie 1596, casetele care conţineau relicvele au fost deschise în prezenţa arhiepiscopului, a altor demnitari ai bisericii şi ai Curţii Conţilor de Provenza. De-a lungul secolelor s-au înregistrat apoi numeroase miracole şi s-a răspândit credinţa că apa din puţul bisericii era sfinţită.

Dar sfintele nu au reuşit să repete miracolul şi să ferească biserica de devastările revoluţiei de la 1789. Pereţii au fost dărâmaţi, clopotele au fost topite pentru a se face tunuri şi au fost înlocuite abia în 1840. Revoluţionarii au ars în piaţa publică raclele cu relicve, dar unii credincioşi au adunat şi au păstrat ceea ce rămăsese din oasele carbonizate.

Notre-Dame-de-la-Mer a fost restituită cultului în ziua de Paşte a anului 1797, iar raclele, reconstruite de un artizan local. În 1838, biserica a fost numită oficial Saintes-Maries-de-la-Mer, nume care îi fusese atribuit, de secole, de către pelerini.

Sara, sfânta gitanilor

Legenda Sarei cea Neagră prezintă elemente care duc cu gândul la discriminare, fie din cauza condiţiei ei sociale de servitoare, fie din cauza culorii pielii. A fost, în orice caz, exclusă de la veneraţia datorată celor două Marii. „Recuperarea” ei s-a produs în 1521, în „Legenda Sfintelor Marii”, de Vincent Philippon. Celebrarea Sarei, fără a fi recunoscută în mod oficial de Biserică, a devenit cunoscută după 1880, graţie comunităţii gitane care sosise în Franţa către secolul al XV-lea şi şi-o alesese patroană. Şi tot tradiţiei gitane îi aparţine legenda povestită de Franz de Ville în „Tziganes”, publicat în 1956. După de Ville, Sara nu sosise în barca venită din Iudeea, ci era o romă: „Unul dintre primii membri ai poporului nostru care a primit revelaţia a fost Sara la Kali (Sara cea Neagră)”, scrie el. „Avea părinţi nobili şi îşi conducea tribul pe malurile râului Rodano. Cunoştea secretele pe care El i le transmisese. Într-o zi Sara a avut o viziune care o înştiinţa despre sosirea sfintelor femei care asistaseră la moartea lui Iisus. Le-a văzut ajungând cu barca lor, marea era agitată şi ambarcaţiunea risca să se răstoarne. Sara şi ai ei le-au ajutat pe sfinte să ajungă pe ţărm unde s-au adunat pentru o rugăciune de mulţumire”. Astăzi, Sara, cu statuia ei, împarte biserica şi devoţiunea cu cele două Marii.

Programul sărbătorii celor două Marii are o vechime de 60 de ani. Timp de două zile, la Biserica Saintes-Maries-de-la-Mer au loc procesiuni şi slujbe la care vin din toată Europa mii de nomazi, pentru a aduce omagiu „patroanei” lor, Neagra Sara, alături de mii de turişti din întreaga lume, atraşi de legendă.

În acest festival al verii, în prima zi defilează aproximativ 12.000 de gitani, veniţi de departe, care îşi campează furgoanele şi rulotele. În oraşul cu case albe mobile a devenit legendară trăsura lui „Pepe” Lafleur, boxer, cioplitor în lemn şi istoric al „oamenilor călătoriei”. Şirul maşinilor parcate se întinde pe kilometri întregi, în timp ce concerte şi baluri se revarsă pe străzi până târziu în noapte. O demonstraţie improvizată de flamenco, „năvala” pelerinilor, „gardienii” care îi însoţesc pe credincioşi pe străzi, o celebrează pe Sara cea Neagră. Un grup de muzicanţi urmează cortegiul. Madona Neagră, înveşmântată cu haine colorate şi împodobită cu bijuterii, este purtată în procesiune până la mare. O placă-suvenir prezintă tradiţionala căruţă gitană. Cu ocazia sărbătorii, campingurile se umplu cu furgoane dotate cu antene parabolice. Un stindard al „oamenilor călătoriei” sau „poporului itinerant”.

Componenţii catolici ai diferitelor etnii rome iau parte la sărbătoare, producându-se în concerte şi baluri. Printre instrumentele cele mai frecvente sunt vioara şi chitara. În timpul pelerinajului se botează copiii, dar se stabilesc şi căsătorii şi se încheie afaceri. De două ori pe an, barca cu cele două Marii intră în mare, precedată de „gardieni” călare şi urmată de credincioşi. A doua zi, ceremonialul se repetă pentru Madona Neagră.

Gitanii care îi făceau să viseze pe Picasso şi pe Dali

Comunitatea gitană din Arles (un important centru religios încă din epoca romană, care face parte din patrimoniul UNESCO) s-a constituit încă din secolul al XV-lea şi a dat cei mai faimoşi muzicanţi din lume. Familia Reyes, care a părăsit Catalania natală în timpul Războiului Civil, s-a stabilit aici şi este la originea vestiţilor „Gipsy Kings”. Cinci din cei zece fii ai lui José (printre care pictorul şi cântăreţul François Canut) au învăţat de la tată rumba. O fiică s-a căsătorit cu gitanul magrebin Chico Bouchikhi. Canut şi Chico sunt două VIP-uri la Arles şi în întreaga Franţă.

Altă ramură a Gipsy Kings este familia Baliardo din Montpellier, cu aceleaşi origini arleziene şi aceeaşi perioadă de migrare. Bătrânul Ricardo sau Manitas de Plata a venit pe lume într-o căruţă, la Sete. Chitaristul care îi făcea să viseze pe Picasso şi pe Dali s-a stabilit la La Grande Motte, a frecventat casa lui Brigitte Bardot de la Saint-Tropez în anii ’60 şi ’70. În anii ’80, solicitat de actriţă, a avut ideea să-şi reunească fiii şi pe cei ai prietenului lui José Reyes pentru a da o nouă linie muzicii lor. Astfel, Camargue şi Gipsy Kings au sfârşit prin a deveni sinonime.