Cu nouă volume de poeme, care au primit premiile Uniunii Scriitorilor din România şi celei din Republica Moldova, cu un premiu de poezie al Americii Latine şi altul din Israel, tradusă în peste treizeci de limbi, cu patru volume de poeme şi ilustraţii de artă, editate în Italia, Doina Uricariu a marcat o turnantă în eseistica şi istoria literară din anii ’80, când a publicat „Apocrife” şi a scris „Ecorşeuri” (oprit de cenzură timp de şapte ani), editat abia în 1990. Volumele de eseuri şi studii de filosofia şi istoria artei, despre Emil Botta, Kierkegaard, Cioran, Dominic Stanca, Maria Pillat Brateş, Constantin Brâncuşi, Amelia Pavel, Balcica Măciucă, cât şi „Jurnalul lui Jeni Acterian” sunt relevante în acest sens. A îngrijit ediţii fundamentale: „Filocalia de la Prodromul”, „Transnistria”, „Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti”, „Cotroceni Palace”. A lansat într-o singură zi la Cotroceni 25 de volume de „Concepte în ştiinţele sociale”, un „vade mecum” al democraţiei. De o deosebită apreciere s-au bucurat cele patru volume ale preşedintelui Emil Constantinescu, „Timpul dărâmării, timpul zidirii”, lucrare-document pentru istoria contemporană a României. După 1990 a condus propriul grup de edituri, „DU Style, Universalia”, fiind răsplătită cu Premiul de Excelenţă pentru antologia „1001 poezii româneşti”, în zece volume. A publicat două volume de versuri inedite în 1995. Doctor în poetică şi stilistică, cu teza „Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal”, ea dovedeşte un orizont pluridisciplinar şi o cultură istorică a poeticii şi retoricii. A fost răsplătită cu titlul Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru creaţie şi activitate în domeniul culturii.
Doina Uricariu a trăit în poezie şi literatură cu o simplitate şi o energie deconcertante, fără compromisuri. Citind cele două volume de memorii, „Maxilarul inferior”, în care părţi din povestea unei vieţi sunt integrate firesc în istoria Europei, iar iubirea familiei este inclusă în contextul altor familii şi personalităţi ale continentului, trăieşti sentimentul firesc şi copleşitor al unui intelectual care iubeşte valorile culturii şi moralei, mai presus de ego, de conjuncturi şi de grupuri de influenţă. Pentru această scriitoare, rădăcinile înseamnă ceva inefabil.
– Doina Uricariu, eşti o scriitoare şi un editor care ne ia mereu prin surprindere. Reuşeşti, cu artă, să treci din teatrul infinit al memoriei în cărţile bibliotecilor vii, să aduni într-o clipă o viaţă, într-un spectacol al spiritului, ca o declaraţie continuă de iubire sau un rechizitoriu violent. Duminică vei lansa la Târgul de carte Gaudeamus două volume de memorii de peste 800 de pagini, sub titlul „Maxilarul inferior”, apărute la Editura Polirom. Cum ai ajuns la triplul salt mortal în cariera unui scriitor, memoriile?
– Trăind şi scriind. Cunoscând oameni, mulţi excepţionali, cunoscând lumea, aşa cum a fost ea înainte şi după 1989, scriind poezie, lucrând necontenit ca editor din 1979 şi până azi, lucrând în biblioteci, de decenii, crescându-mi copiii, iubind, fiindu-mi dor de părinţii mei şi de valorile pierdute, scormonind după adevăruri ascunse, luptând de când mă ştiu pentru a rămâne un om întreg, care se bucură de binele şi frumosul din viaţa ce ne e dată şi care nu consimte ca sub umbrela şi scuza libertăţilor de tot felul să pierdem valorile esenţiale ale civilizaţiei. Desfid oamenii şi instituţiile care întorc spatele culturii şi cărţii, care flutură steagul omului fără părinţi şi memorie, fără modele şi proiecte, redus la un biet buletin de vot sau la un cap de locuitor în statistici.
– Ştiu, asemeni celor care ţi-au citit memoriile, ce înseamnă titlul pe care l-ai ales. „Maxilarul inferior”. E un titlu precis. Anatomie. Sever. Masculin. Explică-l, pentru că este o provocare. Nu ţi-e teamă că cititorii tăi vor fi doar doctori şi studenţii la Medicină? Glumesc, fireşte.
– Nicidecum. Eu cred în cititori. Îi respect. Mai mult, titlul acesta exercită o seducţie, lectorul înţelegând că este vorba despre povestea unor oameni şi despre muşcătura istoriei în destinul fiecăruia dintre noi. Tatăl meu a fost grav rănit la 26 de ani de un glonţ exploziv, la Oarba de Mureş, în cel de-al Doilea Război Mondial. Maxilarul lui inferior a fost distrus. A fost declarat Mare Mutilat şi Mare Invalid de Război şi a fost propus pentru Ordinul „Mihai Viteazul”, cu care a fost decorat Antonescu, precizare pe care o fac pentru a se putea măsura faptele lui de arme, eroismul pe care l-a dovedit. Am descoperit după moartea lui fişele de internare, de-a lungul a şase ani, când a suportat 39 de operaţii de reconstrucţie a acestui os nepereche, cum îl numesc tratatele de anatomie. Mari chirurgi ai României, acad. Valerian Popescu, prof. dr. Firu, prof. dr. Cicerone Mihail, cât şi prof.dr. Dan Theodorescu, care l-au operat, au făcut din tatăl meu, care a mâncat trei ani cu ajutorul unui tub, un bărbat întreg. Memoriile mele sunt scrise pentru ca textul să îngenuncheze în faţa celor de care se leagă amintirile noastre şi ca să-i arate pe cei ce au fost distrugătorii lor potenţiali. Memoria textului şi textul memoriei nu sunt doar fapte stilistice. Sunt istorie şi dragoste de semenii noştri sau condamnare a celor ce vor să distrugă umanitatea, cum ar fi dictatorii, ca diavolul roşu, cum a fost numit Stalin, şi descendenţii lui până azi, sau Hitler, diavolul brun sau verde, care a declanşat apocalipsa Europei şi genocidul etnic.
Cap şi pajură
Împreună cu Regele Mihai
– Sunt primele memorii, din câte ştiu, scrise pe mai multe voci, în care încorporezi povestea vieţii mai multor oameni, între care convorbirile tale de la Versoix cu regina Ana despre casele regale din Europa şi cu regele Mihai, despre perioada dinaintea abdicării şi lupta din exil pentru întoarcerea României la acea legitimitate întreruptă de abdicarea forţată. De ce ai mers la Versoix în 1990, când a fost prima ta călătorie în Europa, după ce ani la rând nu ai primit viză ca să călătoreşti în Occident?
– Istoria a fost falsificată. Chiar distrugerea centrului istoric al Bucureştiului n-a reprezentat altceva decât o crimă împotriva memoriei. Oamenii vor începe să-şi aducă aminte. Mi-am zis că trebuie să respectăm memoria, adevărul şi sărbătorile popoarelor. 1 Decembrie 1918 este o mare dată în istoria României. La noi s-a interzis sărbătorirea zilei de 10 Mai, zi în care s-a instaurat monarhia. E ziua în care Regele Carol I a venit în România, ziua în care a fost programat Regatul. A existat în România un Rege al Întregirii. Am mers la Versoix, la familia regală a României, ca să-l întâlnesc pe regele Mihai şi să-i mulţumesc pentru familia în care m-am născut, graţie unui act de dispensă regală, semnat de rege într-un timp-record, în urma căruia părinţii mei s-au putut căsători, deşi nu se cunoşteau. În aceste memorii povestea acestei căsătorii e prezentată pe larg. Simplificând, mama, născută în Basarabia dată sovieticilor la Conferinţa de la Ialta, urma să fie deportată în Siberia. Profesorul Dan Theodorescu a decis s-o salveze şi tatăl meu grav rănit s-a căsătorit cu ea. Fiind ofiţer, avea nevoie de dispensă regală, mama neavând dotă în România. Iată cum povestea unor oameni poate fi dictată de cei ce acţionează la nivelul instituţiilor, de decizia lor de a se împotrivi unor dictate şi conferinţe care au parcelat nu doar ţările Europei, ci şi destinul indivizilor. Regele Mihai a lucrat atunci împotriva deciziilor de la Ialta, a salvat mii de destine.
– Memoriile tale se ţes ca o tapiserie sau un covor, în care firele de lână sau de mătase se împletesc, se susţin unele pe altele, astfel că desenul unei vieţi reuneşte zeci de existenţe.
– Cu certitudine. Am scris cartea povestind o parte din viaţa mea, dar atentă să desluşesc cât am putut poveştile şi faptele altor persoane de care ea a depins şi să înţeleg unde a fost, deasupra noastră, mâna lui Dumnezeu, nu doar a istoriei. Am încercat să recuperez, după anii dictaturii, un continent ce ne-a fost interzis, o civilizaţie distrusă de propagandă şi exiluri. O lume pe care am străbătut-o eu însămi, când mi-a fost dat, cu lăcomie, cu curiozitate şi netrucată iubire.
La Versoix, cu Regele Mihai
– De aceea povesteşti despre celebrul tablou al lui Veronese, care pictează bătălia de la Lepanto în care războiul navelor pe mare are şi un plan superior în care sunt pictaţi cei ce decid din cer soarta noastră. Sau despre Pompei, unde cenuşa vulcanului nu poate acoperi memoria unei civilizaţii deşi o distruge.
– Sunt sute de întâmplări şi poveşti cu tâlc în aceste pagini în care cititorul descoperă istoria tuturor Caselor Regale europene, narată de regina Ana, citită în cărţi, despre care am aflat vizitând castele şi oraşe din Rusia, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Ţările Nordice, Spania. Am vorbit cu zeci de oameni, am citit documente în zeci de arhive, am vizitat o mulţime de muzee. Nu am trăit aceste întâmplări ca un turist, ci ca să înţeleg ce a însemnat omul european, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Să pricep ce a însemnat România pe vremea leului de aur, ce am pierdut şi ce s-ar mai putea reface din vremea în care nu am fost sub tancurile sovietice şi a emisarilor lor care au transformat România în partea cenuşie a lagărului socialist. Am vrut să reconstitui nu doar fiinţa mea, aşa cum s-a plămădit ea de când exist, ci şi o parte a lumii de care mă simt legată profund, ţara mea, Europa din care a făcut parte.
Eu cred în poezie şi în istorie
Acordând autografe
– E extrem de emoţionantă această alunecare de planuri, istoria la scara individului, istoria mică, şi istoria la scara cea mare, în care oamenii şi popoarele sunt supuşi şi supuse deciziilor unor tratate, peste capul lor. Şi totuşi, indiferent de poziţia socială, om simplu sau regi şi regine, principi şi principese, cartea demonstrează că omul a fost la fel de încercat şi supus unui destin tragic. Tatăl tău este grav rănit pe front, regii poartă războaie, Hitler îi aruncă pe o serie de principi în lagăre de concentrare, regina Ana luptă pe front, la fel fraţii ei, casa Romanovilor este decimată, nimic nu pare să stea în viaţă în faţa istoriei decise şi arbitrate de călăi. Toate aceste poveşti de viaţă şi istoria acestor destine nu te-au făcut să crezi că omul nu are prea mult de făcut în faţa Apocalipselor conduse de semenii lui?
– Nici o clipă. Am scris „Maxilarul inferior” cu o adâncă lumină în mine care vine din cunoaşterea atâtor destine. Fiecare poveste mi-a confirmat câteva valori supreme ale condiţiei şi vocii umane, de pe urma cărora rămân fragmente de mărturii viabile, asemeni calusului ce se reface într-o grefă de os, folosită de chirurgii pricepuţi care i-au refăcut maxilarul tatălui meu.
Contează materialul clientului în asemenea transplanturi. Grefonul de 20 de cm prelevat de la tatăl meu a făcut treabă bună, i-a refăcut maxilarul distrus.
Contează cultura noastră, încrederea în profesii, şi nu în sloganuri. Eu cred în poezie şi în istorie. Contrar prejudecăţilor, poezia este precizie şi istorie a simţurilor şi creierului uman, de-a lungul timpului. Iar istoria, oricât de inumană, este corectată de poezia din oameni, ca un suprainstinct al supravieţuirii. Poezia are uneori un ascendent asupra istoriei, se aruncă în golul, ce i se impune, cu ochii dechişi.
– Stând atâta vreme la Versoix şi povestind despre familiile regale europene cu Regina Ana, Regele Mihai şi Principesa Margareta, poţi crea cititorului sentimentul unor opţiuni monarhiste într-o Românie republicană. Nu poate irita cititorul republican al României de azi o asemenea perspectivă şi afinitate?
– Shakespeare spunea: „Învăţaţi-mă să-mi aduc aminte”. Poporul român va trebui să înveţe să-şi aducă aminte adevărata lui istorie. Unul dintre lucrurile cele mai atacate şi deformate de dictatura comunistă a fost memoria. Din nou repet credinţa mea că cititorii sunt mai inteligenţi decât ni-i imaginăm. Ei caută în cărţi poveşti autentice, întâmplări, altele decât cele pe care le-au trăit. Informaţie. Posibile proiecte de călătorii şi lecturi, existenţe diferite de cele pe care le-ar putea trăi pe cont propriu. Provocarea propriei lor memorii. Atât de multe lucruri sunt evocate în aceste două volume încât ei vor citi cu siguranţă o istorie a vieţii lor din care fac parte sau care le-a fost cenzurată. Vor vedea o parte a istoriei secolului XX pe care n-o cunosc şi care a fost trunchiată, interzisă, deformată. Îşi vor aminti de copilărie, de părinţii lor, vor vedea Europa şi lumea cu alţi ochi, vor afla despre mari personalităţi ale României şi exilul lor, vor vedea natura cu ochii mei de copil, care am învăţat de la ţărani şi părinţii mei darul pământului în plante şi arbori, vor afla umanitatea unei mari psihanaliste a secolului, Maria Bonaparte, o femeie strălucitoare, frumoasă, elegantă, care l-a salvat pe Freud de hitlerism, deşi ştia că e condamnat de cancer, vor afla de propaganda prin pictură pe vremea reginei Elisabeta I, de povestea lui Simone Weil…
Cu fiul ei Paul Drogeanu, alături de care a realizat atâtea proiecte editoriale
– Citind aceste volume constaţi că ele pot înlocui cărţile pe care nu le-ai citit, iar tu eşti ca un diapazon pe care îl foloseşte dirijorul ca să-şi înceapă simfonia.
– Rostul memoriilor este unul al vindecării sufletului, dincolo de informaţii şi istorie individuală. Am înţeles că nu există istorie fără mari familii şi dragoste fără demnitate şi răboj al evenimentelor fără suflet. Am scris o carte despre reconstrucţie într-o lume care demolează şi taie, cu foarfeca morţii, din salarii, din drepturi şi valori, într-o nouă dictatură a ciopârţirii omului şi drepturilor lui. În care sunt încălcate nu doar legitimităţile istoriei, ci şi tezaurul fiecărui individ şi anatomia trupului întreg al României.
Cititorul se va regăsi, va redeveni copil
– Crezi că, indiferent de condiţia materială în care ne naştem, memoriile scrise de oamenii simpli vor avea întotdeauna ceva în comun cu memoria unui rege? Ce te-a frapat şi ţi-a sunat ca sunetul unui clopoţel din propriile tale amintiri în evocările Reginei Ana, în poveştile unor personalităţi pe care le-ai cunoscut?
– M-am regăsit în toate povestirile despre copilăria Reginei Ana, fiecare cititor se va regăsi. Va redeveni copil, jucându-se de-a Robin Hood, va învăţa să meargă pe bicicletă precum fiicele Reginei Ana, în Anglia, ori la Villa Sparta, ori în Elveţia, va împleti în memorie coroniţe de flori, va reînvăţa să pescuiască, avântându-se, precum micuţa Principesa Sofia, cu undiţă cu tot în apă. O va vedea pe Împărăteasa Zita copil, aşa cum am privit-o în toate fotografiile din albumele de la Versoix, va auzi, da, asemeni clopoţelului din Ajun de Crăciun, povestea Naşterii lui Iisus, chiar dacă în copilăria noastră comunistă nu existau în nici o vitrină celebrele iesle cu Pruncul Iisus, animalele rumegând pe îndelete şi ca un mic ghemotoc de lumină, strălucind din poala Maicii lui, nu altul decât Pruncul sfânt. Sunt sute de exemple în care, ascultând şi citind amintirile din copilărie, am descoperit în ele sămânţa eternă a ceea ce ne leagă pe noi oamenii printr-o armonie, la care renunţăm apoi, învrăjbiţi, tot mai săraci şi mai singuri, mai goliţi de bucurie şi curiozitate, de imaginaţie şi darul de a meşteri orice din orice, cu mâinile noastre. Când un băţ de alun sau o creangă de copac e bidiviu şi steag, şi baghetă fermecată, şi spadă într-un duel, şi ofrandă adusă cuiva sau e sceptru regal ori baston clerical sau bici menit să grăbească galopul unui bidiviu… Va citi despre jocurile în casa şi grădina de la Saint Cloud, ori de la castelul bunicului Valdemar, la Bernstorff, cu aerul că a văzut lumina zilei acolo, că aleargă spre apa ce curge, nu departe de Paris, ori se ascunde în Danemarca, de astă dată în parcul uriaş, după tufişuri şi statui, că-şi târăşte ghiozdanul cu cărţi şi caiete spre şcoală, în suburbia Parisului, sau că stă minute cu ochii la cuiburile de păsări de sub streaşina caselor ori castelului sau aleargă după veveriţe şi le îndeamnă să se împrietenească, zvârlindu-le miez de nucă şi alune. Va visa alături de mine şi se va regăsi în poveştile copilăriei mele din cartierul Domenii, de lângă Parcul Herăstrău şi Arcul de Triumf şi cele de la Băneasa, unde am trăit toate vacanţele mele de vară înainte să existe CAP, dar şi apoi, căci tatăl meu, „colonelul”, cum îi spuneau cei din Vatra Nouă, devenit după plecarea din armată, ca Mare Mutilat şi Invalid de Război, un soi de ţăran şi fermier, a fost singurul, alături de familia Grigore, care a refuzat să-şi dea pământul colectivei.
Alături de soţul său, prof. Liviu Dimitriu
– Ce era acel CAP, ce înţelegi prin simplitatea traiului în natură?
– Hectare de buruieni şi pârloagă, în vreme ce pământul nostru era cultivat cu vie, livadă şi alte minunăţii de plante şi flori şi arăta, nu exagerez, precum grădina raiului. Ascultând povestirile Reginei Ana, despre experienţele din Anglia, unde familia regelui Mihai a trăit din creşterea păsărilor şi cultivarea pământului, atingând podul palmelor sale pe care mi le-a arătat, am regăsit una din valorile sigure ale demnităţii la care nu trebuie să renunţăm niciodată, mândria şi bucuria lucrului făcut de mâinile noastre, viaţa în natură, dexteritatea manuală, simplitatea în a fi, singurul blazon în care cred, care, contrar prejudecăţilor noastre, e însuşi apanajul bogăţiei sufleteşti şi spirituale, nicidecum orgoliul şi mitocănia celor ce se cred aleşi şi se arată semenilor de pe soclul unor grupuri statuare de aşa-zise elite, de simbriaşi ai Puterii. De la mama mea am învăţat să iubesc de copil Basarabia, unde s-a născut, povestea fiecărui oraş şi cetăţi, poveşti despre Prut şi despre Nistru, despre adolescenţa ei trecând în prima tinereţe, când era să fie împuşcată de două ori şi a simţit gura pistolului la tâmplă, odată socotită evreică de nemţi şi altădată nemţoaică de evreii şi de comuniştii sovietici. Sătenii au salvat-o, spunând de fiecare dată că e româncă, deşi avea prin tată sângele unui german venit de peste o sută de ani din Polonia lângă Soroca…
La Verona, la Congresul Mondial de Arhitectură
– Ai avut prilejul să fii alături de ilustre personalităţi, precum Nicolae Steinhardt, Alecu Paleologu, Emil Botta, Pan Halipa, Emil Cioran. Ce a rămas în valiza memoriei din întâlnirile cu ei?
– De la Pan Halippa, pe care l-am cunoscut în ultimii ani ai vieţii lui atât de lungi, în pofida închisorii şi suferinţelor îndurate, am învăţat să caut adevărul în documente şi înscrisuri, în oamenii care luptă pentru un ideal. Acesta mi-a arătat hărţi şi mi-a împrumutat cărţile sale despre istoria Basarabiei, despre care mi-a vorbit şi în calitatea lui de făptuitor al istoriei. De la Cioran şi despre Cioran am auzit primele poveşti de la doamna Solomon, o prietenă dragă a mamei, şi de la Mirel şi Frida Krasnosselski, fiu şi mamă, condamnaţi la 25 de ani de închisoare. Am citit de tânără cărţile lui Emil Cioran, tot ce a scris şi publicat înainte şi după exil. În 1990, când l-am întâlnit pe Emil Cioran, mi-a făcut cel mai mare compliment posibil spunându-mi: „Tu ai scris prima despre noi şi atât de profund de parcă ai fi fost, ca Jeni Acterian, strălucita noastră companioană, de parcă ai fi parte din generaţia noastră”. Nu-ţi vine să crezi, dar primul lucru despre care am vorbit a fost copilăria lui, despre drumeţiile pe munte, despre fratele Aurel, corespondenţa lui cu Arşavir, despre Emil Botta, despre Biblioteca Fundaţiei Carol I, arsă cu napalm, în decembrie 1989, rug aprins de nişte criminali, din cauza căruia Emil Cioran a refuzat să se mai întoarcă în ţară. „Cum să văd ruinele ei şi tabla acoperişului răsucită de flăcări, cenuşa şi ruina locului unde am citit şi stat, de dimineaţa până seara, la căldura şi lumina pe care nu o aveam la cămin, fiind un student sărac. Acolo a fost casa studenţiei şi tinereţii mele. La ce să mă întorc la scrum şi cenuşă…” Am făcut chiar un exerciţiu de recunoaştere, eu amintindu-i imaginile copilăriei lui din cărţile lui iar el amintindu-şi întrebările primite de la scriitori şi jurnalişti din Iugoslavia. Printre ei, şi Petre Cârdu, de la Vîrşeţ, căruia eu în scrisesem zeci de întrebări de adresat lui Cioran, în vizita mea din Iugoslavia, în 1983, în delegaţia ce a mers cu Nichita Stănescu.
Mărturisesc tot timpul o taină a mea
De Crăciun, la New York
– Sunt pentru tine memoriile o spovedanie?
– Nu în sensul acela de mărturisire în faţa preotului, nu în sensul de ceremonie şi ceremonial al mărturisirii. În aceste două volume şi în următoarele două, având ca titlul provizoriu „Scara leilor” sau „Toate veveriţele sunt la fel”, am fost prea obsedată de istorie, de povestirea unor lucruri despre mine şi universul meu pe care nu le ştia nimeni. Le-am scris ca să-mi readuc părinţii aproape şi să reconstitui ce anume m-a plămădit aşa cum sunt, atipică în lumea literară, o fiinţă eminamente constructivă, născută parcă în România interbelică. Nu am în faţă un duhovnic scriindu-le, nu povestesc încă păcate şi greşeli făptuite, nu-mi cer iertare, deşi mărturisesc tot timpul o taină a mea. Mi-aduc aminte că atunci când tot nu primeam viză de plecare în Occident, o poetă a generaţiei mele, care a călătorit, mi-a spus să intru şi eu în cercul lui Gogu Rădulescu. Oricât de luminat va fi fost acest om, nu am vrut să intru în conul lui de sprijin şi nici nu m-am bulucit ca alţi confraţi, aflată la vila de la Neptun, să merg la întâlnirile cu Ceauşescu, aşa cum au făcut multe nume faimoase din generaţia mea. Sunt sigură că mulţi critici au fost şi au rămas contrariaţi că nu i-am cultivat, că nu am căutat să le intru pe sub piele. Acum poate vor înţelege de ce. Nu pentru că nu i-aş fi preţuit, dar nu am avut timp niciodată pentru boemă, m-a interesat mai mult familia mea.
Poezia mea este halucinant vizuală
Doina Uricariu şi profesorul Bârsan
– Întâmplările vieţii, ca şi istoria trăiesc o eternă întoarcere, ca şi cum ar fi păpuşi mecanice care se rotesc. În paginile cărţilor tale apar zeci şi zeci de personaje pe care le invoci. Ai citit enorm de multă istorie. Cum se împacă poezia cu istoria? Cum te-au ajutat să înţelegi ce valori au fost puse în locul celor trimise în exil sau în puşcării de comunism? Are poezia un ascendent asupra istoriei? Cum ai comenta fraza lui Umberto Eco, „Cartea este ca o roată”?
– Tot ce am trăit şi am citit în cărţi, am privit în muzee şi am văzut în călătorii este istorie şi poezie, precizie şi sensibilitate acută. Poezia mea este halucinant vizuală, nu degeaba mi-am intitulat o carte „Ochiul atroce”, după care chiar am fost interzisă şi mi s-a spus textual că nu mai pup să public vreun volum ca acesta, care a blocat vreme de câteva luni spectacolele de muzică şi poezie patronate de Iosif Sava, la Teatrul Mic, numai pentru că Leopoldina Bălănuţă a citit poemul „Norii”. Merită recitit. O să citiţi istoria comunismului al cărui final îl declar limpede în acest poem despre noi românii, îngrămădiţi ca şoarecii în sacul cărat pe umerii dictatorului şi sistemului, suciţi şi răsuciţi, rotaţi în celebra rotaţie a cadrelor. Sunt multă istorie şi realitate în poezia mea. Alecu Paleologu a priceput perfect această relaţie. Dar nu a fost de când lumea istoria în tandem cu poezia, nu este de pildă „Epopeea lui Ghilgameş” o saga enormă şi un recviem? Iar poezia americană modernă nu a făcut decât să introducă mica şi marea istorie în poem, ceea ce au făcut şi optzeciştii în siajul lirismului american, descoperit de Ion Pillat în ciclurile lui de poeme narative sau de Dominic Stanca în ciclul portretelor din „Strada care urcă la cer”, un model nedeclarat. Faptul că multă lume ignoră istoria poeziei îi ajută pe mulţi poeţi şi critici, care nu prea au treabă cu poezia, să tot strige că s-a reinventat roata. De peste 500 de ani, variaţiile obiectului numit carte nu i-au modificat nici funcţia, nici sintaxa. Comunismul a distrus valorile familiei, cele mai importante în desprinderea omului de un comportament animalic şi de animal carnivor, canibalizându-şi semenii la comandă. Familia la care mă refer mereu în aceste volume o înţeleg în sensul de arbore genealogic, de părinţi şi copii, cu toate încrengăturile. Dar mai există şi familia spirituală, constelaţia de afinităţi. Nu ceea ce a înlocuit-o, snopul de interese, denunţul, troika politică şi presiunea materială. Noi suportăm toate consecinţele omului menit să trăiască fără mamă şi tată, slugă la tătucii din peisajul puterii naţionale şi locale. Vocea umană a fost distrusă de comunism. Ascultăm de decenii voci de tovarăşi, de ţaţe ale propagandei. Îmi zgârie timpanul aceste voci stridente. L-aş îndemna pe cititor să asculte vocea lumilor evocate în „Maxilarul inferior”, vocea umană, dincolo de lozinci şi dublul limbaj. Am avut un imens noroc să mă nasc într-o casă în care nu existau înşiruite la vedere, sângerii, cotoarele volumelor marxiste, leniniste, staliniste, într-o casă în care nu a intrat niciodată ziarul „Scânteia”, poate doar decupat, ca un cornet pentru cuie şi seminţe de mărar, de mac, de pătrunjel şi de flori.
Mărturisiri despre transplantul de valori prin memorie
– După toate aceste călătorii în lumea istoriei, ce te nelinişteşte? Traversezi prin lectură şi cultură trei continente. Ce anume din evoluţia omenirii te-a îngrozit? Care e diferenţa între fostele monarhii transformate în republici şi ţările Europei care nu au cunoscut comunismul, rămase monarhii?
– Mă sperie ciocoismul securist şi comunist, revărsat valuri-valuri în Europa republicilor impuse cu de-a sila, acum jumătate de veac. Furtul, corupţia, cârdăşia, uzurparea competenţelor, complexul de superioritate şi lipsa de smerenie, răsturnarea valorilor, desfigurarea tradiţiilor, prostul gust şi mitocănia folosite ca agenţi de rating, spatele întors de oameni faţă de generaţiile de vârsta a treia, genocidul prin sărăcie, furtul devenit monedă naţională în timp ce exhibăm apartenenţe europene, dislocarea drepturilor şi competenţelor, înregimentarea, spălarea creierelor printr-o minciună cronică, dispreţul faţă de oameni şi cumplitul cinism cu care este distrusă România.
– Ai trecut prin momente dramatice, un divorţ, urmat de operaţia pe cord deschis, în 1995, când ai publicat două volume superbe de poezie „Institutul inimii”, după numele marii clinici de la Cluj unde te-a operat profesorul Mircea Bârsan, şi „Puterea Leviatanului”. De unde atâta putere de a învia ca pasărea Phoenix, de a scrie, de a edita?
– Dintr-o mare iubire faţă de poezie, cultură şi artă, din care mă hrănesc de când mă ştiu cu forţe ce mi se par chiar mie supranaturale. M-am născut ca să iubesc şi să construiesc pe lumea aceasta. Vai de cei veniţi pe lume doar cu invidia ce le curge prin sânge, cu ura şi dispreţul, vai de cei spânzuraţi de cordonul ombilical al unui narcisism devorator. Vai de cei care au supt laptele turnătoriei de semeni, cumplitului adagio al lui „divide et impera”. Vai de cei care clamează anticomunismul şi se comportă în cultură ca propagandiştii turbaţi. Vai de omul atins de turbare, căruia nu i-e măcar puţin teamă dacă nu de Dumnezeu, de prostia şi violenţa din el, de oul şi boul pe care îl fură clamând împotriva hoţilor. Vai de cei care nu citesc nici o carte, doar contracte şi extrase de conturi…
– La ce visezi?
– La tot ce înseamnă reconstrucţie. „Maxilarul inferior” este o carte despre reconstrucţie, despre vindecarea lumii prin cultură. Un laudatio adus celor ce vindecă oameni (medici, poeţi, soldaţi, preoţi), destinului.
– Trăieşti de peste zece ani în America, fiind căsătorită cu un renumit arhitect, prof. dr. Liviu Dimitriu, fondatorul Institutului de Studii Urbane şi Arhitectură „USA Institute”, preşedinte USA Books, profesor pe viaţă la Pratt Institute, autorul unor cărţi de referinţă dedicate arhitecturii secolului XX, avangardei, director de program de arhitectură la Universitatea „Ion Mincu” din Bucureşti, unde a implementat un program-pilot de schimbare şi reformă a şcolii de arhitectură. Dar vii adesea în România, unde editezi, scrii şi lansezi cărţi. Să amintim că cele două volume de memorii vor fi lansate la Târgul Gaudeamus (21 noiembrie, la ora 14.00), apoi la Facultatea de Litere din Bucureşti (25 noiembrie, la ora 18.00), iar în 29 noiembrie (ora 18.00), la Librăria Noi de la Dalles, apoi la Facultatea de Istorie, în prezenţa prof.dr. Vlad Nistor, prof.dr. Zoe Petre şi conf. dr Adrian Cioroianu. Urmează un turneu la Iaşi de lansări înainte să-ţi iei zborul către New York. Unde în lume te simţi cel mai confortabil, unde este acasă pentru tine?
– Patria nu înseamnă neapărat acasă, cu picioarele şi mâinile încrucişate pe cuptor. Eu nu caut confortul. Sunt cel mai mare specialist în a-mi programa veşnic ceva de făcut, de scris, de citit, de văzut. Trăiesc intens, sunt de când mă ştiu un argint viu nu doar la exterior, ci mai cu seamă înlăuntru. Sunt fericită în America, unde am acces la cele mai mari şi bogate biblioteci, unde sunt copiii şi soţul meu. În România nu sunt tot timpul fericită pentru că îmi pasă enorm de ţara mea. Dar mi se strânge inima la gândul condiţiei lipsite de demnitate cu care sunt tratate aici toate categoriile de vârstă şi profesionale. Oamenii se pot odihni în cimitir. Patria nu trebuie însă dusă la cimitir. Am scris o carte în care fiecare cititor va găsi în memorie şi exactitatea ei, apărată până la ultima celulă, o cale. Am scris despre transplantul de valori prin memorie. O confesiune pe mai multe voci, sper eu, exactă, profundă, dătătoare de energie, nu doar de speranţe.
