Naţionalismul şi contrariul său

O anume dialectică a formatării emoţiilor face ca, în genere, naţionalismele să germineze în creuzetul unor înfrângeri care au puterea de a trezi orgolii colective. Naţionalismul german, zice-se, s-ar fi născut odată cu înfrângerea de la Jena (1806), după care Napoleon a pătruns în Berlin drept cuceritor al Prusiei. Într-o epocă anterioară, naţionalismul sârbesc s-a născut pe Câmpia Mierlei (în Kosovo), unde turcii au avut o victorie devastatoare asupra sârbilor.

Primul european care a gândit o logică dinamică a contradictoriului (un nume nou dat vechii dialectici), Hegel, a prevăzut că monarhia restaurată ar face ca în Franţa noului regim (cel impus prin Revoluţie) să apară o conciliere între vechi şi nou, după care şi această conciliere va fi polarizată de propria ei logică a devenirii prin contrarii. Aşa s-a şi întâmplat: conciliere în numele lui Liberté, repolarizare în numele lui Égalité.

Influenţa acestui mod de a gândi ce se întâmplă în miezul raţional al istoriei a fost enormă. Pentru mulţi, este obscur acest miez. Gânditorii devenirii au fost acuzaţi de obscuritate încă de la cel dintâi: Heraclit din Efes.

Pentru Hegel, raţiunea e una, intelectul e alta. Raţiunea ar avea drept motor o dialectică nesfârşindă a contrariilor, în vreme ce intelectul stă pe logica non-contradicţiei. Hegelienii de azi continuă să caute necesitatea contrariilor care rezultă din epoca înfloririi naţionalismelor. Gânditorii globalismului sunt astfel de hegelieni.

Globaliştii pare că au conceput o revoluţie mondială în trepte. Mai întâi, o societate comunistă într-o anume zonă geografică. Apoi, concilierea dintre comunism şi mentalităţile în format naţionalist, ceea ce se petrece acum în China actuală. Experimentul ceauşist n-a avut „aprobare”. Extinderea acestei concilieri a contrariilor ar păstra ordinea politică unică a comunismului în contextul unei ordini economice pluraliste. În final, ordinea globală ar arăta ca un comunism de piaţă. Noua polarizare ce ar urma să rezulte de aici? Nu suntem încă în acel stadiu, dar un Hegel profet ar îndrăzni să sugereze că noua contradicţie s-ar putea forma între laicismul deja globalizat şi o nouă formă de religiozitate.

Hegel nu are o gândire obscură. Vedem asta mai ales acum, după ce fizica a adoptat cu mare succes logica dinamică a contrariilor. Dar Hegel este „povestit” de hegelieni care nu au chef să-i descrie miezul, ca nu cumva să fie contracarat prea devreme de germenii noii forme de religiozitate. Hegel însuşi, ca fost student la Teologie, a cunoscut profeţia trinitară (teză-antiteză-sinteză) ce fusese făcută în miezul creştinismului: după epoca Tatălui a urmat epoca Fiului, iar după epoca Fiului are a urma epoca Sfântului Duh. Acesta a fost declicul mental care l-a determinat să susţină că în cele istorice lucrează o raţionalitate a contrariilor ce se vor concilia spre a se polariza din nou.

Hegelienii n-au putut fi niciodată la înălţimea stoicismului maestrului lor, pentru care ar fi fost de neconceput să dorească grăbirea proceselor raţionale din fiinţa istoriei. Iată de ce Rudolf Steiner, conciliatorul dintre abstract şi concret în gândire, îi numeşte pe hegelienii grăbirii „magi negri”. Ei şi-au devoalat lipsa de stoicism prin planificarea revoluţiei lui Égalité în imperiul cu cea mai mică dezvoltare a lui Liberté.