Ţara care tinde spre a fi cea a lucrului bine făcut!

Dându-ne în proporţie mare votul lui Klaus Iohannis, am consimţit raţional şi sentimental la deviza acestuia: „lucrul BINE făcut”.

Este sigur că votul nostru a fost determinat de faptul că ne ciocnim zilnic cu treaba făcută de mântuială, şi asta de la „opincă la vlădică”…

Exclud lucrul pe care îl faci din pasiune, din dăruire pentru un ţel bine definit în mintea şi sufletul tău. Acesta nu poate fi făcut decât bine, chiar şi atunci când rezultatul nu îţi acoperă aşteptarea. În general, ca să faci un lucru bine trebuie să consideri că ce ţi-ai propus să faci este pe deplin acceptat de tine şi că îţi doreşti să vezi rezultatul unei acţiuni sau al unei munci. Este un principiu de bun-simţ că dacă nu vrei să faci ca lumea un lucru, este mai bine să nu îl faci!

Lucrul de mântuială, atât de răspândit astăzi la noi, se datoreează unei „picături chinezeşti” ce ne-a fost „administrată” cu premeditare în cursul deceniilor de „dreaptă şi luminoasă” conducere sub directivele marxism-leninismului, îmbunătăţit pe plaiurile patriei.

Dacă suna atrăgător lozinca: la muncă egală, răsplată egală, evidenţa trăită de cei care au considerat munca o datorie faţă de ei şi faţă de societate este cu totul alta. Răsplata o primeau cei ce se înregimentau în minoritatea „fidelilor” de partid şi a instrumentelor create de acesta ca să asigure dezvoltarea netulburată a celei mai ipocrite guvernări în numele poporului muncitor.

Naivii care am sperat că după dispariţia oligarhiei comuniste vom trece la o societate în care munca şi valoarea vor sta la baza unei evoluţii pe măsura calităţilor poporului trăitor pe aceste coordonate am deprins dezamăgirea şi dimensiunile ei, pe măsură ce se scurgeau anii pe care acum îi numărăm la sfert de veac!

Precare sunt şi căile prin care poporul ajunge să cunoască adevărul despre cele ce se petrec în ţară; cu crimele şi cu accidentele postate pe toate lungimile de undă şi pe cele online, o populaţie din ce în ce mai nemulţumită este deturnată de la priorităţile dezvoltării economice şi culturale care le determină modul de viaţă prezent şi cel pe termen lung…

N-a stârnit prea mult interes manifestaţia cercetătorilor din institutele cercetare-dezvoltare, în faţa guvernului, din 10 august. Sunt cei care au constatat că din 1990 sunt eliminaţi din institute tot mai mulţi specialişti cu înaltă calificare, se reduce drastic cercetarea subfinanţată; am aflat din spusele domnului Radu Minea[1] că acest domeniu care prin recomandările europene constituie prioritate în procesul de dezvoltare a unei ţări continuă să aibă doar 0,15-0,17% din PIB, când documentele europene recomandă o valoare echivalentă a 3% din ceea ce este produsul intern.

Cine dintre cei care au decis în anii din urmă îşi bate capul să afle că cercetarea nu se poate face dacă prioritară îţi este grija zilei de mâine pentru tine şi familie; cine să facă evaluarea profitului pe care îl aduce aplicarea descoperirilor ştiinţifice… Cine să aprecieze cât pierdem noi ca ţară când cercetătorii noştri contribuie cu rezultatele lor la creşterea PIB pe meridianele unde au nu numai respectul, dar şi sprijinul material pentru munca pe care o depun cu multă ştiinţă (ades, acumulată chiar aici la noi în ţară!). Nu era cum să fie floarea presei româneşti de faţă, căci erau doar „o mână de oameni” iar valoarea lor nu avea cum să-i impresioneze pe cei ce fug să surprindă făptaşii unei crime, şi costumul sau poşeta unor personaje promovate „ca modele” pentru naivi pe prima pagină a tabloidelor şi emisiunile cu mare „reting”…. E drept că nu s-au solidarizat cercetătorii din institutele de cercetare fundamentală care se confruntă cu aceleaşi probleme, dar nu obişnuiesc să îşi exprime părerea despre stadiul la care a ajuns cercetarea în domeniile lor de cercetare din cauză că se simt neputincioşi în faţa celor care se caţără în funcţiile de conducere pe criterii în contradicţie cu valoarea rezultatelor ştiinţifice. Lucrul bine făcut în cercetare s-a făcut întotdeauna la noi prin dăruirea dezinteresată material a unor oameni supradotaţi. Nu a înregistrat nimeni câţi dintre aceştia au sfârşit depresivi şi înfrânţi de un sistem care se mulţumea să „raporteze victorii după chipul şi asemănarea comanditarilor”.

Sistemul importat de sovieticii victorioşi s-a bazat pe atragerea celor mai nerealizaţi locuitori ai ţării, dispuşi să îşi pună forţa brută şi brutală în funcţie contra unor avantaje mult superioare celor pe care aceiaşi „specialişti” în dezvoltarea celei mai „drepte societăţi” le rezervau celor care munceau corect şi eficient!

Este de mirare chiar că în acei ani s-au relizat lucruri remarcabile; le datorăm celor care nu s-au lăsat convinşi să se transforme în „oameni noi”. Din păcate, ce n-au reuşit ideologii marxism-leninismului străin şi autohton s-a desăvârşit prin trecerea prin tunelul tranziţiei! S-a pus la cale o strategie care ar fi trebuit să aibă ţeluri mult mai conforme cu idealurile umane.

După revoluţie, luni de zile nu s-a lucrat, dar pe statele de plată apăreau diverse „cadouri” de la puterea FSN. „Părţile sociale” trebuiau să dea sentimentul că s-a renunţat la o politică arbitrară în economie. Preocupaţi să îşi cheltuie pe marfa adusă din străinătate „darurile” primite, cetăţenii ieşiţi să schimbe o lume de care s-au săturat au neglijat obligaţiile ce le reveneau şi nu au făcut un inventar exact a ceea ce produseseră decenii la rând şi nu au apreciat ei ca specialişti ce este bun şi ce este de aruncat la fier vechi… A continuat în întreprinderi o largă „toleranţă” a prezenţei fără muncă şi asta pentru ca oamenii să fie la fel de toleranţi cu căpuşarea de către „avizaţi” a ceea ce ar fi trebuit reformat pentru a atinge standarde performante. O ţară FĂRĂ datorii ar fi trebuit să investească în cercetare-dezvoltare, să dea o valoare reală creaţiilor rămăse din munca la comandă din anii socialismului.

Cum să fie omul dispus să îşi facă datoria cu ştiinţă şi cu dăruire, când de la revoluţie s-au promovat doar metode de câştig uşor. Câţi oameni s-au lăsat păcăliţi de mirajul Caritas? Statul produs de revoluţie are să răspundă şi pentru îngăduinţa cu care a sprijinit această escrocherie naţională. Din iulie nu se mai făceau plăţi, dar trenuri speciale aduceau la Cluj, încă în octombrie, oameni nefericiţi ca bătrânelul din Moldova, care şi-o fi adus banii de înmormântare să profite şi el de minunea sporirii de opt ori… Nu ştiu dacă a mai avut puterea „să vină cu bota” să îi pedepsească pe cei care au fost capabili să îi fure banii.

Pe toate căile vezi doar concursuri, doar „lozuri câştigătoare” care sunt fluturate sub nasul tot mai sărman al majorităţii. De ce muncă cinstită, şi mai ales UNDE? când „norocul îi petrece”? De ce pregătire asiduă pentru o carieră pe merit, când se poate cumpăra orice diplomă, chiar şi cea de doctor sau academician. Vezi punctul de vedere al cercetătorilor care au protestat în 10 august (pe înregistrarea video citată), pentru că sunt lăsaţi fără sprijin guvernamental în timp ce sunt sporite sinecuri.

Am făcut tot posibilul, în aceşti ani de libertinaj încurajat pervers de mânuitorii puterii poporului suveran, să distrugem specialiştii pe care îi aveam şi să încurajăm înstrăinarea tinerilor care mai au idealuri şi dorinţa de a îşi folosi viaţa pentru a crea valori.

Prea mulţi preferă mica ciupeală, prea mulţi s-au „dezvoltat” promovând minciuna, ca să poată ieşi la suprafaţă şi valoarea şi munca bine făcută. Se generalizează vinovat afirmaţia că toţi sunt la fel, ca să se legitimeze cei fără valoare!

Cum să poată presa înţelege adevărul adevărat din declaraţia Majestăţii Sale Mihai I din 10 august şi să nu caute murdării şi scandaluri ascunse, cum le place să „descopere” şi să promoveze spre bucuria populaţiei. Cum să poată accepta unui principe – care s-a dovedit a fi deplin responsabil de obligaţiile ce i-au revenit – dorinţa de a nu rămâne captiv unei sarcini de o mare răspundere, într-o ţară al cărei popor nu îşi ia oboseala să îşi cunoască istoria şi interesele ce decurg din evaluarea exactă a ceea ce a fost România monarhică şi ce mai este republica… Este o farsă ca cea de la Ploieşti, numai că durează de şapte decenii. Dacă orice tânăr din România este încurajat să plece să-şi caute norocul pe alte coordonate unde cel puţin aparent valoarea este cea care se apreciază, pentru Nicolae Mihai de România Medforth Mills nu se acceptă ceea ce a spus direct: „Poziţia de Principe al României şi prezenţa în Linia de Succesiune la Coroana României impun un mod de a-mi conduce viaţa pe care găsesc dificil să îl accept. De aceea, cu multă durere în suflet, consider că decizia Majestăţii Sale Regelui este binevenită pentru mine. Voi căuta, în viitor, să-mi servesc idealurile şi principiile în alt mod”.

A fost o veste tristă pentru toţi care am sperat şi mai sperăm într-o Românie normală, dar încrederea în înţelepciunea Regelui nu ne îngăduie să căutăm motive ascunse. E la mintea oricărui om normal că pentru Rege şi Casa Regală opţiunea responsabilă a lui Nicolae Mihai de România Medforth Mills de a nu face un lucru fără încrederea că ceea ce face răspunde idealurilor sale şi nu este o zbatere fără eficienţă este mult mai dureroasă decât pentru noi. Dar Hotărârea Regelui se înscrie pe linia celor pe care le-a luat întreaga viaţă în condiţii ce i-au fost ostile, dar a făcut-o ţintind seama de interesele pe termen lung ale poporului căruia i-a jurat credinţă.

După acest comentariu este cel puţin tragic că trebuie să îmi spun părerea despre o lege creată pentru a ne transforma în târâtoare nevertebrate. Este vorba despre nou promulgata Lege 217, care, sub ameninţarea cu închisoarea, ne indică ce şi cum să gândim la comandă, căci nu ni se mai permite să analizăm şi să conchidem noi înşine despre situaţiile trăite de oameni în ţara asta. Este însă un exemplu al somnului raţiunii care naşte monştri[2]. Să nu poţi analiza un text de lege cu implicaţii pe termen lung, înainte de a o aviza, să nu vezi în ce măsură intenţia de a opri proliferarea ASTĂZI a unor idei fascistoide, extremiste şi xenofobe se transformă la redactarea finală sub impulsul unor veleitari formaţi la şcolile terorii roşii cum să supui masele, mi se pare încununarea teoriei „las’ că merge şi aşa”.

Lucrul bine făcut nu se va generaliza prin voinţa unui om, fie el şi ales cu cea mai mare majoritate, atâta timp cât fiecare dintre noi va sta cu mâinile în sân sau se va văicări la lună că nimic nu merge în ţara asta.

Depinde de fiecare dintre noi dacă mai acceptăm să tolerăm falsele valori care se erijează în purtătorii noştri de cuvânt. Chiar nu suntem în stare să ne decidem existenţa noastră şi a urmaşilor noştri? Suntem un popor captiv şi vrem să continuăm să fim?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.