Ziua Internaţională a Muncii. România e în vacanță

E 1 Mai astăzi, zi în care se celebrează Ziua internaţională a muncii, Ziua muncii sau Ziua internaţională a muncitorilor.  Ziua marchează un omagiu adus muncitorilor şi mişcărilor muncitoreşti din întreaga lume.

În secolul al XIX-lea, la apogeul Revoluţiei industriale, mii de bărbaţi, femei şi copii mureau în fiecare an din cauza condiţiilor rele de muncă şi a orelor lungi de lucru. Muncitorii erau exploataţi la maximum, fiind obligaţi să muncească până la 15 ore pe zi, fără o plată adecvată şi în condiţii de siguranţă. De asemenea, nu era ceva neobişnuit ca minorii să presteze o muncă grea în condiţii dificile pentru un salariu minuscul. În 1864, Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (IWA) din Londra s-a format cu intenţia de a lupta pentru drepturile muncitorilor. Convingerea lor era că angajaţii ar trebui să lucreze în condiţii sigure, având un salariu mai bun şi în cadrul unui program de lucru prestabilit. În 1871, muncitorii din Franţa au fost inspiraţi de activitatea Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor şi i-au urmat exemplul, pornind propria lor mişcare muncitorească, potrivit https://nationaldaycalendar.com/.

În încercarea de a pune capăt acestor condiţii inumane de muncă, Federaţia Organizaţiilor Meşteşugăreşti şi a Uniunilor Sindicale (mai târziu, Federaţia Americană a Muncii) a ţinut o convenţie la Chicago în 1884. Federaţia a proclamat faptul că „opt ore vor constitui o zi legală de muncă de la 1 mai 1886 şi după această dată”. În anul următor, „Knights of Labor” – pe atunci cea mai mare organizaţie a muncitorilor din America, constituită ca o societate secretă a croitorilor în Philadelphia, în 1869 – au susţinut proclamaţia, ambele organizaţii încurajând muncitorii să facă grevă şi să protesteze, se arată pe https://www.history.com/.

Muncitori de pe tot cuprinsul Statelor Unite au organizat manifestaţii în ziua de 1 mai 1886, pentru a-şi susţine cauza. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au participat aproximativ 90.000 de muncitori, dintre care circa 40.000 erau în grevă. Însă, trei zile mai târziu, în Piaţa Haymarket din Chicago, unde numărul greviştilor ajunsese la peste 65.000, lucrurile au escaladat şi poliţia a intervenit cu brutalitate. S-au înregistrat morţi şi răniţi.

Cum se sărbătorea 1 Mai înainte de 1989

La 20 iulie 1889, cu prilejul primului Congres al Internaţionalei a II-a, întrunit la Paris, s-a stabilit ca la data de 1 mai să fie sărbătorită Ziua internaţională a muncii, cu acest prilej fiind organizate demonstraţii pentru a marca evenimentele tragice de la Chicago, dar şi de a determina autorităţile să accepte ziua de lucru de opt ore, se arată pe https://maitron.fr/. Între 1890 şi 1891 au avut loc manifestaţii în SUA, în mai multe ţări europene dar şi în Chile, Peru, Cuba, potrivit https://journals.co.za/. Ziua internaţională a muncii a fost recunoscută drept un eveniment anual, oficial, la cel de-al doilea Congres al Internaţionalei a II-a din 1891, de la Bruxelles, potrivit https://libcom.org/.

SUA şi Canada marchează Ziua Muncii, în prima zi din luna septembrie. După greva Pullman din 1894, preşedintele Grover Cleveland a mutat oficial marcarea zilei muncii pentru prima zi de luni a lunii septembrie, rupând în mod intenţionat legăturile cu sărbătoarea internaţională a muncitorilor de teama constituirii unui sprijin pentru comunism şi alte cauze radicale. Preşedintele Dwight D. Eisenhower a încercat să reinventeze ziua de 1 Mai în 1958, îndepărtând-o şi mai mult de amintirile revoltei din Piaţa Haymarket, declarând că 1 Mai este „Ziua Legii”, sărbătorind importanţa legii în crearea Statelor Unite, conform https://journals.co.za/.

Pe de altă parte, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Republica Irlanda dedică prima zi de luni din luna mai acestei zile. În Australia, fiecare stat are o zi a muncii pe care o sărbătoreşte în prima sau în a doua zi de luni a lunilor martie, mai sau octombrie. Noua Zeelandă marchează Ziua Muncii în cea de-a patra zi de luni din octombrie.

Ziua de 1 Mai este zi nelucrătoare în cele mai multe state, între care şi România. În multe alte ţări, însă, Ziua internaţională a muncii este prilejul perfect folosit de sindicatele mai multor categorii profesionale de a face cunoscute revendicările lor sociale sau profesionale. La noi în ţară, ziua de 1 Mai a fost marcată începând din 1890, prin organizarea de petreceri câmpeneşti. În 1945, la Bucureşti, au avut loc primele demonstraţii muncitoreşti iar ultimele s-au desfăşurat în 1971. Astăzi, 1 Mai este sărbătorită prin concerte, ieşiri la iarbă verde sau diverse activităţi festive.

Pentru cei trecuti de treizeci de ani se mai păstrează amintirea zilelor de 1 mai si 2 mai, sărbătorite prin muncă iar pentru elevi şi studenţi prilejul unei scurte vacanţe de „ziua tineretului”, iniţial sărbătorită oficial de regim iar ulterior tradiţie păstrată de generaţiile care au venit, prin dorinţele fiecăruia de a se relaxa, distra.
Ne amintim de obositoarele defilări, marşuri, urale, strigături versificate, adresate Partidului şi Conducătorului în numele „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, chiar şi de ziua acestora din urmă, aceea de 1 mai, zi cucertită cu greu în a doua parte a secolului a XIX-lea, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în epoca industrială. Practic ziua de 1 mai trebuia sa rămână o zi de sărbătoare, de odihnă, răgaz, după dorinţa fiecărui proletar, funcţionar etc.

Serbările câmpeneşti animau fiecare comunitate urbană, cât de mică, sindicatele având un rol foarte activ în organizarea lor. Dispăreau, cel puţin pentru moment, faliile dintre funcţii iar comunicarea directă, relaţionarea lipsită de subterfugii sau camuflaje între ucenici, muncuitori, maiştri, ingineri etc era firească, naturală. Era un prilej de socializare şi familiarizare cu problemele fiecăruia, de întâlnire a familiilor, de cunoaştere şi înţelegere faţă de neajunsurile unora şi încercarea de a se descoperi soluţii, rezolvări. Nu de multe ori, patronul de fabrică se afla la o astfel de serbare de întâi de mai, alături de inginerii şi maiştrii fabricii sale, într-o atitudine atât de narturală încat ar dezarma şi pe un privitor de astăzi: chipuri destinse, deloc forţate de nota complezenţei.

Întâiul de mai însemna şi un prilej de distracţie, într-o manieră neaşteptată poate pentru astăzi dar cu siguranţă pentru deceniile „cincisutiste” de după 1950. Târgurile, iarmaroacele, menajeriile sezoniere absorbeau o mare parte a consumatorilor urbani, fără posibilităţi sau dorinţe de serbare câmpenească la iarbă verde. Mai existau teatrele de varieteu, cluburile fabricilor, sălile de biliard alăturate cafenelelor, iar pentru cei mai tineri cinematograful, micile excursii, întrecerile sportive de tot felul şi mai ales balurile care se încheiau cu alegerea celei mai talentate perechi de dans. Începând cu anii 1970, numitele „baluri” s-au transformat în discoteci.
Existau în antebelic şi situaţii mai fericite, când patronul fabricii construia câte o pensiune generoasă pentru munciutorii săi, cum a fost cazul lui Rudolf Gaiser, propriear al celei mai vechi fabrici de produse metalice din Bucureşti (înfiinţată la 1859), şi care după primul război mondial a ridicat „pensiunea Gaiser” de la Timişul de Sus, pentru vacanţele şi sejururile angajaţilor săi. Naţionalizată la 1948, pensiunea a rămas până azi pe un anumit tip de circuit privilegiat, inaccesibilă muritorilor de rând, deşi lor le era destinată!

Situaţia se modifică gradual începând cu 1946-1950. În statul „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, ziua de 1 mai a fost o scurtă perioadă de timp o sărbătoare parţial câmpenească, pentru câţiva ani, dar întotdeauna însoţite de marşuri şi defilări, manieră oficială de manifestare a bucuriei nemărginite faţă de „ruperea lanţurilor robiei”. Se organizau competiţii sportive, îndeosebi de fotbal, concursuri de tir, şah, tenis de masă. Locul filmelor artistice sau de artă a fost luat de poiecţiile sovietice şi apoi autohtone despre succesele în muncă ale fruntaşilor, stahanoviştilor şi „cincisutiştilor”(erau numiţi aşa aceia care reuşeau să depăşească lună de lună planul cu 5% aplicând „metodele” muncitorilor sovietici). Au rămas apoi marşurile şi defilările, care se desfăşurau în prima parte a zilei iar de obicei, după prânz, grupurile defilanţilor se pierdeau prin grădinile braseriilor şi restaurantelor. Situaţie existentă prin 1965-1975. Peste puţină vreme, aceia care nu defilau omagiind partidul pe străzi, sărbătoreau ziua de 1 mai prin muncă, majoritatea mai mult de 8 ore, deşi, culmea ironiei istorice, aceastaă zi a celor ce muncesc, reprezintă un simbol al reducerii timpului de muncă, de la 14-12 ore la 8 ore.
Curând după 1948 îşi face treptat apariţia şi sărbătoarea de 2 mai conferită tinerilor muncitori utemişti şi apoi utecişti. De la manifestaţile riguroase de la început s-a trecut cu încetul la tradiţia plecărilor în scurte vacanţe la munte sau pe malul mării. Astfel s-a născut şi numele staţiunii „2 mai” alături de renumele „staţiunii tinerilor” Costineşti.