A treia zi (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Luca se grăbise într-adevăr la o întâlnire de cea mai mare importanță, o întrevedere pe care o aranjase mai mult în inconștient, așa cum avea obiceiul să construiască în general relațiile sale cu oamenii, ascunzând sub nonșalanță măsuri de conduită foarte precise, dictate de instinctul său de om de lume. Iar la toate astea trebuie să mai adăugăm că se pregătea pentru o discuție pe care n-o provocase din proprie inițiativă, ci dând curs dorinței insistente a șefilor săi.

Așa că, îmbrăcat cu un costum impecabil, pieptănat cu multă lavandă și arborând aerul său superficial, la unsprezece și jumătate fix Luca intră în clădirea tribunalului. (Stătuse peste zece minute pitit într-o străduță lăturalnică pentru că-și impusese să sosească cât se poate de punctual.) Urcă în grabă treptele de marmură, traversă un coridor și ciocăni la o ușă. După ce intră se găsi față în față cu un ins mărunt, îmbrăcat mai degrabă sărăcăcios, care sta incomod pe un scaun, fără să-și fi scos măcar paltonul.

— Bună ziua, domnule judecător! salută Luca.

Cel căruia i se adresase se sculă în picioare și schiță ceva ce voia să fie un fel de răspuns.

— Nu mă mai țineți minte? Numele meu este Luca. Și totuși ne-am mai întâlnit de câteva ori.

— Bârzu, răspunse celălalt, în timp ce-i strângea mina tânărului. Habar n-am de ce am fost chemat aici. Știți, eu nu mai profesez de mult.

— De ce nu vă faceți comod, domnule judecător? Luca își dezbrăcă paltonul și îl agăță pe cuier. Pot să vă ajut? Bârzu însă se așeză înapoi tot îmbrăcat.

— Am primit o scrisoare prin care am fost invitat să vin la tribunal. Am întrebat portarul unde să mă prezint și m-a trimis aici.

— Sper că nu v-am făcut să așteptați.

— Nu! Numai că…, vedeți,… nu știu despre ce este vorba… O invitație la tribunal…

Luca îi întinse țigară și foc, apoi, servindu-se și pe el, observă, uitându-se în jur:

— Nu-i prea elegant un birou de judecător… Toate tribunalele astea arată oribil. Oare de ce?

— Te obișnuiești cu timpul. Dar aveți dreptate, în general în toate tribunalele lipsește lumina și aerul. M-am gândit și eu mult la asta.

— Și? Luca se arătă foarte interesat.

— La Cluj… Știți, eu am profesat la Cluj…

— Știm.

— La Cluj, într-o aripă a clădirii era o sală de judecată mai luminoasă. Avea patru geamuri spre răsărit. Dimineața intra un soare… Credeți-mă, mi s-a părut și mai demoralizant să condamni pe cineva… să-l privezi de libertate atunci când bate lumina soarelui.

— Și de când nu mai judecați?

— A! De mult… Bârzu nu se simțea deloc în largul său.

— Ce nedreptate!

— Credeți? Eu n-am privit niciodată lucrurile așa. Ați fost probabil informat că nu sunt făcut să condamn pe cineva și că singur mi-am dat seama de asta.

— Și totuși nu v-ați înaintat demisia!

— Nu. Omul crede că până la urmă va găsi totuși calea cea mai dreaptă. Dacă n-ar spera așa, unde ar ajunge omenirea…

— Și, pe urmă, o vreme ați judecat totuși.

— Da, o vreme da.

— Și ați condamnat oameni la amenzi și la privațiune de libertate.

— Evident. Dar, vă rog să mă scuzați, habar n-am de ce mă aflu aici și de ce trebuie să răspund la aceste întrebări.

— În primul rând că nu sunteți obligat să răspundeți la nicio întrebare. Luca părea profund jignit.

— Când am intrat în biroul dumneavoastră…

— Dar ăsta nu e biroul meu… Mi l-a pus la dispoziție… un prieten. Eu nu sunt jurist.

— Atunci?

— După cum ați văzut, domnule judecător, pe invitația pe care ați primit-o nu era niciun antet…

— Ba, hârtia provenea de la tribunalul acesta…

— Mă rog, n-or fi avut în clipa aceea altă hârtie la îndemână, vreau să spun că invitația a fost pur neoficială. Brusc, Luca renunță la mina lui de om jignit și trecu pe un registru intim. Domnule judecător Bârzu, credeți-mă, nu vă dorește nimeni niciun rău. Dimpotrivă! Noi știm să apreciem calitățile dumneavoastră și faptul că vi s-a făcut odată o mare nedreptate…

— „Noi”? Care „noi”?

— Spiritul dumneavoastră de justiție a devenit aproape o legendă, spuse Luca, făcându-se că nu aude. Sunteți o figură cunoscută, domnule Bârzu…

Fostul magistrat făcu la repezeală un calcul: dacă ar fi insistat pieziș să afle cu cine și pentru ce se afla în clipa aceea la o discuție cu tânărul din fața lui, risca să ajungă să asprească tonul și să nu afle până la urmă nimic. Așa că accepta deocamdată situația așa cum era, alternativă care i se și potrivea mai bine temperamentului său blajin.

Un aprod intră cu o tavă cu cafele, lucru care pentru o clipă îl uimi până și pe Luca.

— Pentru noi sunt cafelele astea? și după ce aprodul ieși, comentă: prietenul meu este foarte amabil. De altfel știa că o să mă întâlnesc cu dumneavoastră aici.

— În timpul în care am fost judecător, spuse Bârzu, încălzindu-și mâinile deasupra ceștii, nu știu dacă o să mă credeți, dar nu am băut niciodată o cafea în cabinetul meu.

— De ce?

— Nu știu… Nu m-am gândit la asta până acum.

— Domnule Bârzu, n-ați vrea să-mi povestiți împrejurările care v-au determinat să părăsiți fotoliul de magistrat?

— Ce rost mai are? De altfel, am impresia că nu vă e necunoscută cariera mea,

— Nu. Luca se sculă și mai băgă lemne pe foc. Apoi reveni și se așeză! pe scaunul din fața lui Bârzu, așteptând să i se povestească și arborând în timpul acesta zâmbetul cel mai cuceritor pe care-l avea. Iar Bârzu nu știa dacă se află la o discuție de tatonare a terenului (ce teren și pentru ce?) sau dacă lucrurile au și intrat pe un făgaș cât se poate de grav.

— Da… Dacă legenda despre mine este adevărată, atunci știți că există și o vorbă… cel puțin! pe unde am trăit eu se spunea ori de câte ori se indica o instanță de maximă clemență… se spunea: „Du-te la Nae Bârzu să te judece el! “

— Erați chiar atât de blând?

— Da. Eram prea… prea înțelegător cu inculpații. Eu m-am bazat întotdeauna pe un principiu foarte simplu — sau cel puțin mie mi se părea foarte simplu: credeam că în relațiile dintre mai! mulți oameni sau, mă rog, între doi oameni, lucrurile se petrec foarte firesc, stabilindu-se de la început sau treptat un anumit echilibru. Totul este ca acesta să nu fie tulburat de nimic. Ori de câte ori judecam, eram încredințat că omul din boxă n-a acționat pentru a rupe conștient acest echilibru și în felul acesta trăgeam spuza prea mult pe seama inculpaților și nedreptățeam interesele societății.

— Păi, dacă știați acest lucru…

— Da, dar societatea este o noțiune… un ceva mult mai greu de palpat ca… ca un om pe care-l vezi stând crispat în fața ta și a cărui soartă se află în mâinile tale.

— Până a nu se afla în boxă, soarta inculpatului se afla în propriile-i mâini.

— Credeți? Așa se spune. Dar eu n-aș jura că ar fi întotdeauna așa. Dacă e să căutăm mai adânc… Dar asta-i o altă poveste și e mult prea lungă pentru dimineața asta… Sau, pe scurt, lucrurile, cred eu, stau cam așa: eu, ca individ vreau întotdeauna ceva de la societate. Altfel n-aș putea trăi. Se poate întâmpla să doresc acest lucru atât de mult, încât nici nu-mi pasă că societatea la rândul ei nu vrea sau nu poate să-mi satisfacă această cerință. Și atunci, vrând-nevrând, intru în conflict cu ea.

— Clar!

— Da, numai că făcând și eu parte din societate, intru totodată în conflict și cu mine însumi. Nu vedeți cât e de complicat? În schimb, inculpatul care a ajuns în instanță…, dacă-l luăm strict din momentul acela… Vreau să vă spun ceva, ceva ce poate totuși nu știți: m-am certat cu președintele tribunalului și am părăsit magistratura nu pentru că am fost… nu într-un acces de clemență, ci chiar din contră… pentru că am condamnat un criminal la moarte, iar individul a primit la recurs doar șase ani de temniță. Ce diferență! Între o condamnare la moarte și șase ani de temniță, din care știam că n-o să facă mai mult de patru… A făcut doar doi!

— Ați mai condamnat și pe alții la moarte?

— Niciodată. Dar ăsta… cum să vă spun, n-avea nicio justificare: mă gândeam și mă tot gândeam ce l-a determinat să omoare și nu găseam nimic. Nici măcar bolnav, pervers nu era.

— Atunci de ce a omorât?

— Vă rog să mă credeți, după părerea mea, a fost singurul om pe care l-am întâlnit și care trăia pentru răutate, numai și numai pentru a face rău. Veți spune ca era totuși un pervers? Nu era! Avea o întreagă filosofie a răutății. Un sistem rece și calculat. Era perfect conștient de tot ce făcea. Dar nu asta voiam să analizez acum! Vorbeam despre faptul că nici cei din instanță nu-s egali între ei. Ăsta se bucura de trecere și de cei mai buni avocați. Avea așa o trecere, domnule, încât s-au gândit de la început să-l pună în fața mea, a celui mai mare papă-lapte pe care-l cunoșteau. Și aproape că mi-au spus-o și în față!

— Și asta v-a zgândărit orgoliul, n-am dreptate?

— Nu. E drept că mă enerva câte atuuri avea individul, că până și procurorul îl menaja. Dar, judecând foarte la rece, l-am condamnat la moarte deoarece era singura ființă pentru care nu găseam nicio justificare că se găsea în boxa acuzaților.

— Cum adică?

— Păi, v-am spus: punctul meu slab erai că încercam să mă pun întotdeauna în pielea inculpatului. Dacă procedezi așa, afli mereu câte un motiv suficient de temeinic care să facă logică infracțiunea. Iar logica, dragă domnule, este un drum… Individul în cauză n-a pășit pe drumul nostru ci pe al lui. În asta consta toată infracțiunea.

— Da, dar n-a pășit cuminte acolo, pe poteca lui, ne-a încurcat și șoseaua noastră.

— Și noi pe a lui.

— În cazul ăsta loc pentru toate drumurile astea nu există.

— Asta-i întrebarea.

Luca începea să se plictisească.

— Și numai pentru atâta lucru v-ați retras?

— V-am mai spus: n-am fost eu cel care și-a dat demisia. Cred că știți: am fost dat afară. Pentru in-capacitate.

— Nu chiar pentru incapacitate.

— Ba da, pentru incapacitate. Ceea ce au scris pe hârtia aceea asta însemna.

Luca se sculă în picioare.

— Și care-i părerea dumneavoastră? Credeți într-adevăr că nu sunteți capabil să conduceți un complet de judecată?

— Ca să fiu sincer, așa cred.

— Dar ați dovedit chiar contrariul!

— Asta nu-i adevărat. Am judecat cinstit și fără părtinire, în măsura în care este posibil așa ceva.

— Vedeți?

— Numai că eu nu respectam codul după care trebuia să judec. Îmi ascultam prea mult propria conștiință.

— Sunteți mult prea modest, domnule Bârzu, mult prea modest! Luca începea să fie nerăbdător. Noi nu suntem de acord nici cu faptul că n-ați fi capabil, nici cu faptul că ați fi judecat vreodată strâmb. Nici n-ați fost destituit pentru asta. Iar nedreptatea care vi s-a făcut este timpul să fie înlăturată. Bârzu stătea ghemuit pe scaunul lui și-l privea mut pe Luca, rămas în picioare în mijlocul camerei. Ce ziceți, dom’ judecător?

— Referitor la ce?

— Păi, ne-am gândit ca deocamdată să publicați niște studii juridice prin reviste. Am auzit că ați scris destule.

— Am scris, dar nu știu cine o să mi le publice.

— N-aveți grijă! Dați-mi-le mie și vor apărea. Suntem convinși că vor avea un asemenea ecou, încât o să fie imposibil ca cineva să vă mai conteste autoritatea în materie. În afară de asta, veți avea astăzi o surpriză, dacă o să citiți ziarul de seară!

— Nu știu la ce vă referiți, domnule Luca, și încă nu știu nici pe cine reprezentați. A, nu! Nu întreb deocamdată nimic! Vreau să vă previn doar că faceți o confuzie: să știți că din punctul de vedere al legilor țării, eu am judecat într-adevăr execrabil. Toleranța mea a fost de cea mai proastă calitate. Luca dădu din mână politicos, dar vizibil nerăbdător să termine discuția. N-aș vrea să faceți vreo confuzie din punctul acesta de vedere.

— Din punctul de vedere… din punctul de vedere…, mormăi Luca. Puteți, domnule Bârzu, să-mi aduceți în seara asta vreo două articole juridice? Ceva în legătură cu pedeapsa cu moartea, de pildă?

— În seara asta? De ce atâta grabă?

— Știm că nu stați excelent nici cu banii… Articolele astea vor fi bine remunerate! Luca începu să se îmbrace.

— Trebuie să mă gândesc… Știți, este adevărat, eu am scris… am umplut multe pagini cu probleme de drept… am mai făcut lucrări pentru studenți, dar nu m-am gândit să public ceva din toate astea…

— Ce importanță are?

— Are! Pe lângă asta am mai scris un tratat de drept general, dar nu se poate publica în fascicole.

— De ce nu?

— Pentru că nu este scris pentru ziar… și pentru că are vreo patru mii de pagini!

— Ați scris dumneavoastră patru mii de pagini?

— Da. Adică încă nu-i gata de tot… Poate aici dacă m-ați ajuta… dacă mi-ați înlesni o întâlnire cu un editor, cineva care să fie dispus să publice această lucrare… Eu m-aș angaja să lucrez pe brânci și în doi ani…

— În doi ani? Nouă acum ne trebuie articolele dumneavoastră! Pe urmă veți judeca din nou! Nu veți mai avea nevoie să vă stricați ochii noaptea…

— Dar cartea asta o scriu din plăcere!

— Mă rog, voia dumneavoastră! Am să trec seara pe la cafenea sau dacă n-am să pot veni eu, am să trimit pe cineva din partea mea după articolele acelea. Puteți să i le dați fără grijă — de parcă mi le-ați da mie. Vor apărea și în presa bucureșteană, domnule Bârzu! Îi strânse mâna fostului judecător și se grăbi spre ușă: Iertați-mă, sunt foarte grăbit! La revedere.

Nae Bârzu, rămas singur, cercetă din ochi multă vreme încăperea în care se afla, apoi începu să-și bea cafeaua, care între timp se răcise de tot. De undeva, de destul de aproape, o mână nesigură exersa studii de Cserny la pian. Tot rătăcindu-i gândurile, Bârzu se întreba dacă mai auzise vreodată dintr-o clădire de tribunal un copil exersând la vreun instrument.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.