A treia zi (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Luca fusese reținut de fostul judecător Nae Bârzu mai mult decât trebuia. Aflase însă de pe la 11 că ceva nu e în regulă cu festivitatea de la restaurant și își făcuse socoteala că, decât să fie pus din nou tot el să găsească soluții salvatoare, mai bine să termine înainte afacerea cu ramolitul magistrat care putea să le fie de un real folos. În principiu, se stabilise ca Nae Bârzu să fie ajutat să publice câteva articole de specialitate, să li se facă acestora o publicitate zgomotoasă și entuziastă, iar autorul lor să fie repus în drepturi. Apoi Nae Bârzu ar fi avansat pe scara magistraturii și prin felul lui super ponderat de a judeca ar fi arbitrat în mod convenabil unele procese în care ar fi fost implicați unii camarazi imprudenți. Prima întrevedere decursese satisfăcător și Luca se felicita că a devenit și naș de viitori înalți magistrați.

Întorcându-se în centru, putu vedea încă de pe pod agitație în fața restaurantului, mașini care umpleau strada și forfotă în jurul lor. Apropiindu-se (fugise câțiva pași în speranța că va intra în local în același timp cu oaspeții), putând crea astfel confuzia că venise împreună cu ei, observă că mașinile nu sunt totuși cele la care se așteptase, ba mai mult, după colț mai staționa și un camion din care săreau jos camarazi de rând din satele înconjurătoare.

— Ce se întâmplă? îl întrebă pe domnul Caius Moldovan, cu care aproape se ciocnise în ușa restaurantului.

— Se pare că s-a petrecut ceva neprevăzut la București. N-au venit.

— Ați dat telefon?

— Eu să dau?!

— Cum?! Nimeni n-a dat telefon la București?

— Habar n-am. Știu doar că n-au venit.

Luca dădu din mână a lehamite și se grăbi să caute pe cineva în măsură a-l pune la curent. Dar în sala mare a restaurantului nu mai avea nimeni chef să dea informații. Înfometați de așteptare și destinși la vestea că nu vor trebui să se controleze din cauza unor granguri, camarazii se îmbulzeau la masa pregătită și păreau că nu regretă cu nimic absența mai marilor lor. Ciudat era faptul că deși invitații nu veniseră, totuși locurile la masă se dovediră insuficiente și, împreună cu chelnerii, cei care nu încăpuseră la masa mare trăgeau alte mese la un loc. Toată lumea vorbea, toată lumea ciocnea pahare, cineva vru să țină un toast, dar după câteva cuvinte zgomotul din jur îi acoperi cu totul vorbele.

„Tâmpiții! își spuse Luca, gloată ordinară!” Căutase degeaba din ochi pe cineva cu care să poată vorbi, cineva care să răspundă efectiv de ceata de mâncăi. Singurul cu care stătuse de vorbă, un mărunt șef local, îi explică printre înghițituri că “ștabii n-au venit și n-avem ce-i face!”.

„De data asta am să mă îmbăt și eu criță!” își mai spuse Luca înainte de a se așeza și în timp ce-și făcea cruce. „Stăm aici la masă ca porcii la tăvălău! Ce gloată minunată de tâmpiți! Iată pe cine v a trebui să conduc eu!”

Primele câteva pahare de țuica avură darul de a schimba radical dispoziția comesenilor. Nimeni nu regreta absența șefilor. „Nici nu știu ce au pierdut!” spunea când unul când altul.

— Cu decorațiile ce facem? se mai interesă Luca.

— Mai dă-le-n… i se răspunse șt Luca nu mai întrebă nimic.

Pe urmă reveni și Duma în local, dar era atât de beat încât abia se putea ține pe picioare.

— A revenit eroul zilei, spuse Lazăr la masa lui, dar vorbi în șoaptă, adresându-se mai mult lui Vancu.

Domnul Caius Moldovan scuza cu o mutră nefericită tot ce se întâmplase și avea să se mai întâmple.

— Băieții ăștia sunt toarte de treabă, credeți-mă, singurul necaz este… adică ăsta nici nu e un necaz, am putea să spunem că este o calitate… vreau să spun că atunci când se întâlnesc, un fluid interior… cel care unește națiunea…îi leagă atât de strâns, încât parcă uită de ei și de toi în această minunată comuniune transcendentală… Domnul Caius Moldovan căuta din răsputeri să-și aducă aminte de formule din broșuri și nu știa nici el de ce se adresa în tot acest timp lui Lazăr, probabil pentru că de Vancu îi era puțin jenă după cele întâmplate. Lazăr însă nu se gândea decât la modul în care ar putea să părăsească în mod demn restaurantul, încredințat fiind că, după ce spiritele se vor înfierbânta și mai tare, aiurelile lui cu fluierul pe care-l aud numai câinii săi nu vor mai ține în fața unor oameni beți care abia vor aștepta să bată pe cineva. Fusese prea rar aici, în acest local, ca de altfel în oricare, și nu-și mai amintea dacă geamul de la W.C. era destul de mare ca să poată fugi pe acolo. Pe deasupra, pentru a ajunge la latrină, ar fi trebuit să defileze pe lângă masa lungă a legionarilor.

Un chelner se apropie de masa lor cu intenția vădită de a lua comanda.

— Pe mine mă scuzați, folosi Lazăr prilejul. Era convins că dacă trece pe lângă grupul masiv de indivizi preocupați de băuturica lor, nu-l va lua nimeni în seamă, decât dacă i-ar fi asmuțit cineva. Lazăr nu știa cât de recunoscător îi era în clipa aceea Rusan pentru că se ridicase să plece, căci altfel cum ar mai fi ținut minciuna cu importanta afacere pe care trebuia s-o încheie și ce le-ar mai fi putut spune el chelnerului și domnului Caius Moldovan? Era atât de fericit Rusan, încât atunci când ospătarul se aplecă spre el, se pomeni că nu are ce să spună, el care fusese convins că plecarea lui Lazăr rezolvase toate problemele.

— Ca să vezi! Azi se pare că nimeni nu se ține de cuvânt, îngână el.

— Ce vreți să spuneți?

— Păi, n-a venit nici clientul meu, n-au venit nici invitații de vază ai domnilor de colo…

— Ba vă rog să fiți mai atent cum vorbiți! Nu știu dacă e înțelept să spuneți că distinșii noștri invitați obișnuiesc să nu se țină de cuvânt. Domnul Caius Moldovan era indignat.

— Vreau să spun…

— Atunci ce comandați, se interesă chelnerul.

Rusan avu o revelație: salvarea putea veni numai de la Vancu, nătăflețul ăsta putred de bogat, omul care putea să-l invite pe toți la un prânz strașnic. Într-o fracțiune de secundă aprecie posibilitatea de a fi invitatul lui Vancu la 40 la sută, dar, uitându-se cu coada ochiului la ipoteticul amfitrion, trebui să reducă acele procente la 10. (“Ar mai fi desigur și posibilitatea ca Vancu să mănânce cu noi, iar la sfârșit să insiste să-l lăsăm pe el să plătească”, îl mai străfulgeră pe Rusan în aceeași unica secundă un gând îmbărbătător.) Dar, până una alta, trebuia să răspundă ceva.

— Ce să mai luăm? îi întrebă pe Vancu și pe domnul Caius Moldovan.

— Eu cred că am să plec, spuse Vancu.

— Mai stați, zău așa… Domnul Caius Moldovan insista fără multă convingere.

— Fie. Poate mă decorați, totuși, glumi Vancu și în minutele următoare nu se mai gândi decât cum să-l împiedice pe domnul Caius Moldovan să fi luat cumva în serios afirmația sa.

— Și domnul? insista ospătarul la Rusan.

— Știi ce? Mie adu-mi o bere.

— Deci pentru domnul o bere, iar pentru domnii la fel ca și la masa mare, repetă chelnerul și plecă.

Rusan era satisfăcut și așa.

Deodată însă se auzi un urlet, total neavenit dacă ne gândim că ne aflam tocmai în momentul în care toată lumea începuse să se simtă bine, când reticențele de tot felul fuseseră date la o parte și când băutura începuse să-și facă efectul atât cât să ceară deocamdată altă băutură și nu acompaniamente exuberante, care, desigur, își vor avea și ele rolul lor, dar mai târziu.

Duma stătuse în toată această vreme sprijinit de un stâlp din mijlocul localului, încercând din răsputeri să-și prindă catarama de la centură. Între timp, mormăia despre Lazăr și banda lui de jidani, fiind convins că vremea acestora se va termina din clipa în care va reuși să-și termine el de aranjat ținuta. Era la fel de murdar ca și cu o oră înainte, când își făcuse pentru prima oară apariția în local, dar mai beat. Terminând să-și prindă harnașamentul, Duma constată cu uimire la început și cu o furie fără margini mai târziu, că escrocul, bolșevicul și câinele de Lazăr se făcuse nevăzut.

— Unde dracu e? Unde? Undeee! Se proțăpi la masa lui Rusan, ridică fața de masă și până la urmă constată că escrocul, bolșevicul și câinele dispăruse cu totul.

Vancu privi spre chelnerii care erau acuma cu toții de față, dar aceștia primiseră instrucțiuni ca în ziua aceea să nu intervină atunci când camarazii se vor îmbăta, deoarece s-a plătit corespunzător pentru aceasta.

Nenorocirea făcu să se scoale Raica tocmai atunci de la măsuța lui și să se uite în jur după ober. Vrând să plătească, omul își făcea socoteala că degeaba a cheltuit atâția bani cu prânzul acela — trebuia să arate că nu e un pârlit oarecare dacă voia să fie luat în seamă, nu? —, că cei care au binevoit să vină la festivitatea aceea care n-a mai avut loc erau ei înșiși niște bieți calici, cu excepția lugojenilor pe care-i cunoștea prea bine ca să-și mai bată gura de pomană la urechea lor, așa că cel mai bun lucru era să plece acasă, să se schimbe și să se întoarcă la prăvălia lui, pentru ca măcar acolo să nu iasă în pierdere.

Duma se repezi spre el și-i blocă drumul:

— Unde-i porcul tău de jidan?

— Nu știu despre ce vorbiți?

— Aha! Nu știi! Auziți? Nu știe… Dar pe fiul tău știi cum îl cheamă?

Raica nu sesiza primejdia și încerca să-l dea la o parte pe Duma pentru a-și putea continua drumul.

— Ce vrei, domnule, cu fiul meu?

— Cum îl cheamă?

— Gottlieb. Gottlieb Raica, dacă asta te face fericit!

— Dacă mă face fericit? Auziți? Până și odrasla și-a împopoțonat-o cu un nume jidovesc!

— Ba, pardon! Gottlieb sau Teofil, că-i totuna, vine de la dragoste față de Dumnezeu.

— Și de unde știți asta?

— Dar scrie și în…

— …în cărți, desigur! Mai dați-le dracului de cărți, domnule Raica, cărțile au îndobitocit popoarele!

— Le-au făcut să fie atente la ce nu trebuie și nu la ceea ce e sfânt.

— Dar e un lucru cât se poate de creștinesc…

— Aha!

— Dumneata ești catolic, domnule Raica? se interesă cineva de la masa lungă.

Abia acum începu să-și dea seama și domnul Flavius Raica de faptul că ceva nu era în regulă, că nu un simplu bețiv îi aținea calea.

— Domnilor, nu știu, zău, ce vreți cu mine. Gottlieb este un nume german, iar eu sunt ortodox. O știe toată lumea…

— Dacă sunteți ortodox, e bine, conchise cel de la masă.

Raica răsuflă ușurat. Se gândise mult, împreună cu Stein, dacă să ceară ajutor pentru proiectul lor tocmai de la legionari. Până la urmă, ajunseseră la concluzia că aceasta ar fi cea mai bună soluție, mai ales Stein susținuse acest punct de vedere, motivând că având legionari printre acționarii întreprinderii și având deci astfel de câștigat și masa de antisemiți, o să scape ei cel puțin de o parte dintre forțele care li s-ar putea opune. Ceea ce însemna ceva, cel puțin în imaginația lui Raica și a lui Stein.

— Și porcul ăia de Stein e tot ortodox? începu să urle iarăși Duma.

— Stein?

— Domnule Raica, veni o altă voce de la masa lungă, nu trebuia să întrețineți relații atât de intime cu Stein. Se spune că și acum sunteți în cele mai bune… în relații intime cu el!

— Domnilor, e adevărat, eu și domnul Stein…

— Auziți? ,,Domnul Stein”! urlă din nou Duma…

— Vreau să spun, ne mai întâlnim, dar el nu este acum aici…

— Că atâta i-ar trebui! Noi vorbeam însă de relații intime. Știți ce vreau să spun?

— Sunt prieten cu el… adică am fost…

— Relații intime! începu să strige cel de la masa lungă. Raica nu-și amintea să-l mai fi văzut vreodată, nu era lugojean.

— Mă cunoașteți? întrebă el sincer uimit.

Se făcu o clipă liniște. Doar un grup de doi-trei camarazi, care nu participau la disputa în jurul lui Raica, își continuau cântecul început.

— Și mai spui că ești ortodox! strigă cineva către Raica.

— Dar ce aveți cu mine? se miră acesta iarăși.

— Există patru primejdii, îl învăță cineva de la masa lungă și Duma numără pe degete: primejdia bolșevică, primejdia ovreiască, primejdia masonică și primejdia politicianistă.

— Dar eu…, eu domnilor…

Într-un moment de groază, Raica avu revelația naivității sale și a lui Stein. Discutând dacă să intre sau nu în legături cu legionarii, Stein adusese și argumentul că el fusese cât p-aci să tranșeze și cu cămășile albastre gogo-cuziste, darămite cu cele verzi, care păreau mai ahtiate după bani. Și Raica nu putu în clipa aceea să-și explice cum de nu-și dăduse seama Stein de pericolul în care-l băgase, trimițându-l aici, numai pentru că un individ cu cămașă albastră i se părea și mai antipatic.

— Ce-ai căutat azi aici? îl mai întrebă cineva de la masa lungă.

„Și când te gândești că din ăia albaștri nici nu știu să fi văzut mai mult de doi-trei în viața mea, pe când ăștia…”

— Iscoadă! Las’ că te învățăm noi minte! Duma îl apucă de guler. Nu vrei? Ai? Nu vrei?

— Domnul Raica este oaspetele meu.

Vancu se sculase în picioare și mai căra un scaun la masa la care ședea.

Se făcu liniște. Numai Duma nu voia să-i dea drumul lui Raica.

— Lasă-l în pace, camarade! se auzi de undeva și, eliberat din strânsoare, Raica se prăbuși pe scaunul care-i fusese adus, în hohotele de râs ale celor din sală. Dar nu mai părea să fie un râs agresiv.

Apoi se făcu iar liniște. Rusan se sculă și el și se așeză la o altă masă. Își confecționase mutra sa de „lord”, cum o aprecia Lazăr și, „mândru ca o fleașcă”, după cum ar fi spus același, sorbea din paharul care tocmai îi fusese adus. Văzându-l, Duma veni clătinându-se spre masa lui și, așezându-se în imediata sa apropiere, îi transmitea duhoarea împreună cu frânturile de propoziții pe care se străduia să le articuleze. Între timp, încerca să-l cuprindă pe cumnatul său pe după umeri, așa că acesta se sculă din nou în picioare și, păstrându-și poziția distinsă, se hotărî să părăsească localul. În drum spre ieșire își aminti că nu plătise consumația și, după ce cugetă câteva secunde, oprit pe loc, dacă băutura lui va fi sau nu trecută în socoteala legionarilor, luă decizia să plătească totuși personal, mai ales că suma nu putea fi prea mare. Așa că se întoarse din drum, dar nu-i venea să se reașeze nici la o masă cu Vancu — acest individ deosebit de dubios, cum i se păruse în ziua aceea — și nici de Duma nu mai avea niciun chef. Mai făcu niște pași nehotărâți și apoi coti spre toaletă, fericit că îi venise ideea salvatoare.

La masa lui Vancu, domnul Caius Moldovan abia aștepta ca oaspetele său să plece, pentru a se putea așeza și el pe scaunul care-l aștepta alături de camarazi, unde îi era de fapt locul. Dar Vancu nu mai dădea niciun semn că ar vrea să plece.

Un zvon se auzea tot mai mult pe stradă, apoi un huruit puternic îi făcu pe cei dinăuntru să fie atenți, să înceteze orice discuție, să se scoale în picioare, să se bulucească la vitrine. Un grup de copii — nu era decât un grup numeros de copii — trăgeau după ei un fel de căruț încărcat cu ceva, nu se putea vedea ce, și făcând un zgomot asurzitor pe caldarâm. Alergau pe mijlocul străzii, aveau mutrele roșii de frig, dar râdeau și strigau și fugeau prea repede cu căruțul lor pentru ca cineva să aibă timp să vadă ce trag după ei. Pe deasupra mai acopereau cu trupurile lor câmpul vizual al celor din local dintre care unii ieșiră cu pistoalele lor cu tot în stradă pentru ca să vadă mai bine ce se întâmplă — era o gălăgie prea mare pentru un grup de copii și vremurile erau grele, copiii fugeau, dar ce aveau, dom’le, ce aveau în căruțul acela al lor?

Mai spre capătul străzii apăru și o femeie care le dădu ceva împachetat într-un ziar, ceva ce ei aruncară în căruț și o luară mai departe la fel de copii și la fel de straniu înfricoșători într-un fel. Și nimeni nu prea putea pricepe ce se întâmplă.

Lumea reveni în local, unii își mai bălăbăneau pistoalele pe corp, dar din când în când comentau cortegiul care trecuse prin fața lor.

După o vreme, apăru profesorul Penescu:

— Mi s-a spus că ar fi aici și domnul Rusan. Știți, de ani de zile mă bate la cap că ar avea o vioară Stradivarius de vânzare.

— Și voia să v-o vândă dumneavoastră?!

— Nu, dar spera că eu, prin relațiile mele, i-aș putea-o plasa. Să știți că s-a gândit și la dumneavoastră.

— Mi-a spus ceva…

— Ei bine, eu nu sunt un șarlatan, nu pot să-mi dau girul pentru un lucru de care nu sunt absolut sigur. Mai ales că am tot mai multe dubii…

— De ce?

— Pentru că…, vedeți…, ca să fie un Stradivarius adevărat… Penescu nu era atent la ce vorbea. Descoperise la masa lungă mai mulți colegi, dar și elevi de liceu. Asta i se părea cu totul incredibil: profesorii să chiulească împreună cu discipolii lor la cârciumă!! Și unde mai pui că nu știa nici ce atitudine să ia. Nu îndrăznea nici măcar să facă o remarcă, atât de jenantă i se părea situația.

— Cum spuneți?

— O vioară adevărată…, vreau să spun un Stradivarius autentic nu se găsește chiar pe toate drumurile. Asta m-a făcut de la început neîncrezător. Mă înțelegeți? Așa că am căutat să mă documentez. Ei bine…

De undeva, de aproape, se auzi un nou urlet, tot mai lung, tot mai tare și până la urmă Rusan reveni în salon țipând și murdar de sus până jos, abia ținându-se pe picioare, mai mult săltând decât umblând. Din poza sa de lord nu mai rămăsese nici urmă. Se opri în mijlocul sălii și urletul i se transformă în geamăt.

Ceilalți îl priveau, așteptându-l să se explice. Doar Duma dormea cu capul pe masă, iar grupul, acum ceva mai numeros, de cântăreți ocazionali, își continua repertoriul.

Se întâmplase ceva ciudat cu ei, ceva ciudat dar nu nemaiîntâlnit: vedeau cu toții masa și băutura, un fel de oază mare desfășurându-și căldura printr-o țuică puternică și dătătoare de viață, o țuică adevărată și tare. Oaza asta improbabilă îi făcea pe toți să se suspecteze unul pe altul — dar numai pentru o clipă — că ar avea halucinații, că ar fi vorba de o fata-morgana. Iar faptul că și ceilalți treceau parcă prin aceeași stare — asta n-o puteau știi, dar o intuiau — nu le împrăștia strania și repetata senzație de loc râvnit și sperat doar în vise nebuloase. Pentru că, doamne, acum erau în starea în care nici măcar nu realizau dacă au ajuns la un capăt, la capătul acela visat sau dacă nu se bălăceau într-adevăr într-o oază trecătoare în lungul lor deșert și nici nu mai știau dacă în afara lor, în afara fiecăruia dintre ei, restul personajelor sunt reale sau plăsmuiri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.