A treia zi (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Un nor negru plană printre case pe stradă, acoperind ferestrele. Se strecură o vreme atât de jos, încât aveai impresia că-l poți atinge cu mina și lumea simți că dacă cerul acela nu va pocni, va sufoca lumea. Dar ploaia căzu leneșă și se opri pe nesimțite, încercând să moleșească lumea și mai tare.

Doar Raica se agită pe scaun, el voia să plătească și să plece, dar nu îndrăznea să atragă prea tare atenția, chelnerii treceau pe lângă el și parcă erau orbi, nu-l vedeau, nu-i vedeau semnele și când, în sfârșit, binevoia să-l asculte vreunul, îi spunea —

PENTRU A CÂTA OARĂ? — că numai țalul poate: Să-i mai ia banii, că-i vor chema imediat pe domnul țal, dar că dânsul e foarte ocupat acum, CUM? N-A VENIT ÎNCĂ? Un lucru scandalos, pur și simplu nemaiauzit, dacă ar fi ridicat puțin glasul ar fi apărut acolo zece chelneri și oberul cel ocupat împreună cu maică-sa și cu cumnata mătușii sale dacă ar fi vrut, numai că Raica nu era în stare să ridice chiar deloc vocea, Vancu plecase și odată cu el ultimul său atu, acum plutea în voia sorții, se simțea ca o gâză care încearcă, făcându-se una cu iarba, să treacă neobservată de cârdul de păsări tocmai aterizat în poiana în care se afla ea, insecta care încerca să pară verde ca iarba, ca frunzele, verde ca… să pară verde ca…

Legionarii păreau să piardă cu fiecare clipă mai mult orice frână, cântau, urlau, se certau și urlau, erau sătui și nu-și mai țineau ocupate gurile cu mestecatul, băutura curgea gâlgâind și ungând mecanismele. Câte unul se scula de la masă și mergea la toaletă sau se învârtea doar în jurul propriului scaun, apoi reintra în cârd, se scula altul și se punea în fața oglinzii mari, se strâmba, lua „poziția Mussolini” sau ținea discursuri în oglindă, revenea și el și se pornea altul să-și dea spectacolul, să se simtă bine, ăsta se învârtea în jurul scaunului pe care ședea, uitat de toată lumea, Rusan, un boț de carne murdară, un obiect jalnic părăsit.

Tot privindu-l pe Rusan, de a cărui „întâlnire foarte importantă” uitase toată lumea, în afară de Rusan însuși, care cu restul său de conștiință mai gândea doar la ce va răspunde el dacă va fi întrebat în această chestiune atât de delicată, tot privindu-l pe Rusan, Raica intra în panică, avansa în panică, se afunda în ea până peste cap — să ai un pistol îndreptat împotriva ta și să vezi un cadavru proaspăt alături nu este un spectacol destinat a întări moralul. Și tocmai când era cât pe ce să oprească un chelner care venise suficient de aproape și să-i spună că va lăsa banii la domnul profesor sau la domnul Caius Moldovan, la „dânsul”, pentru că nu se cunoștea prea bine cu acest domn, tocmai atunci apăru un individ care se aplecă la urechea lui Luca, îi dădu ceva și dispăru, iar Luca, încântat, despături acel ceva și, sculându-se în picioare, se pregăti să țină o mică cuvântare, iar chelnerul, nevrând să deranjeze, o luă din loc.

A fost ultima șansă a lui Raica, dar el nu avea de unde să știe acest lucru, dar parcă totuși… parcă totuși instinctul îi spunea ceva, mai bine spus galopul acela din interiorul panicii, tot mai adânc, tot mai adânc, tot mai prevestitor de rele… galopul acela apocaliptic…

Dar până și Luca fu întrerupt din vestea pe care se pregătea s-o dea, atunci când năvăli din bucătărie în salon o pisică uriașă, neagră, având legată de coadă o cutie de conserve. Se buluciră cu toții în jurul ei, o fugăreau printre mese și aruncau cu ce le cădea în mână după ea și, nenimerind-o, se îndârjeau tot mai mult. Dar pe urmă ceva părea să înceapă să curgă din cutia de conserve legată de coada pisicii, lăsând parcă o dâră neagră pe dușumea în urma ei și cineva strigă că mâța asta nu-i decât o bombă vie, așa că se dădură cu toții la o parte, animalul se oprise și el în loc și un individ mai hotărât își scoase pistolul și omorî pisica, după ce o nimeri la al treilea cartuș. O priviră prostiți, fără să aibă însă nimeni curajul să se apropie de ea. Apoi veni un chelner, o luă de gât și o cară afară. Cutia de conserve fusese goală.

De undeva, ca de niciunde, apăru Fitacek.

— Nu l-ați văzut pe domnul Vancu? îl întrebă el pe domnul Caius Moldovan.

— Pe cine?

— Domnule Luca, nu 1-ați văzut pe domnul Vancu?

Domnul Caius Moldovan habar n-avea cui i se adresase medicul, mârâi ceva și Fitacek dispăru ca o nălucă, la fel cum apăruse.

— Ce-a vrut ăsta? se mai interesă domnul Caius Moldovan.

Dar Luca nu mai scăpă prilejul să dea vestea cea mare:

— Domnilor, simți Luca nevoia să fie încântat deși era puțin plictisit, puțin scos din sărite că el este singurul care se agită, singurul dintre cei de față care încearcă să facă ceva efectiv pentru Legiune, pentru viitorul ei și pentru inevitabilele ei gafe care desigur vor urma, singurul care nu greșea decât atât de rar și singurul care lua precauții și pentru turma beată care se autoadmira, se dezlănțuia, grohăia și se gudura plină de fericire, capabilă să se bucure de clipa ei atât de efemeră, atât de evident de efemeră. Dar pe Luca nu-l enerva atât că ei se purtau ca niște inconștienți, pe el îl irita că și-au găsit în el un apărător, iar un apărător este întotdeauna cineva care slujește. El să-i slujească pe ei? Pe ăștia? Pe el se slujește, apărându-i, îi spunea           o altă voce dinlăuntrul său în timp ce cu glas tare își ținea scurtul discurs, pe el se apără, ca să-i poată apăra pe ei în continuare, dar asta nu-i scuza, nu-i făcea mai nevinovați în imbecila lor fericire, tăvălire în propriul lor gunoi, în jalnica lor clipă.

Inconștienți? Dar erau ei măcar inconștienți sau se foloseau cu bună-știință de gândirea legionară ca de o armă cu care să-și apere micile lor interese? Cum să-i numești inconștienți pe niște indivizi care nu fac altceva decât se bat toată ziua cu pumnul în piept cât sunt ei de chemați, cât sunt de aleși și cât sunt de fericiți că a sosit ziua în care vor face ei dreptate? Și-și fac dreptate, domnule, își fac dreptate și fac tot felul de scamatorii ca să-și facă o dreptate cât mai grasă… Și după aia strigă cu toții cât îi ține gura că au făcut lucruri teribile pentru Legiune și Căpitan! Că domnul doctor Comșa, care are trei case, mașină și sute de hectare de pământ n-a făcut niciodată nimic în afara propriului său interes, dar de strigat strigă cel mai tare. Și cine mai poate spune acum ce-i conștient și ce-i doar învățat la ăștia, ăștia care s-au obișnuit să trăiască astfel, ăștia care n-au luptat și n-au suferit pentru Mișcare, atunci când mai riscai ceva? Bine măcar că au ajuns să-și imagineze în felul ăsta viața, trebui să admită Luca.

„Iată oameni care-și pot trăi din plin prezentul” ar fi spus colonelul Mărginean, dar el nu admitea să fie de față. (Nu, colonelul Mărginean se găsea în clipele acelea într-un cu totul alt loc, amestecat până peste cap în „activități periculoase”, încercând să convingă, discutând cu oameni cu care nu-l vedeai niciodată pe stradă, contribuind la nașterea unor alianțe și jucându-și cariera, făcând toate astea la fel de firesc pe cât de „enervant de firesc” făcea totul în viață. Colonelul Mărginean conspira, el nefiind, e adevărat, născut pentru așa ceva și doar regulile jocului silindu-l să facă pe ascuns ceea ce i-ar fi plăcut să zbiere în gura mare. Același colonel Mărginean despre care s-a spus cu mult mai târziu că s-ar fi sinucis din cauză că n-ar fi fost de acord cu un ordin militar pe care l-a primit de la mai-marii săi, pe care îl primiseră și ei de la superiorii lor ierarhici din acea perioadă, dar care colonel Mărginean a murit de fapt în niște condiții mai mult decât dubioase, despre incidentul respectiv fiind mai bine în vremurile acelea să nu vorbești sau s-o faci cu maximum de băgare de seamă, colonelul Mărginean nu se afla în clipa aceea la restaurant, el se găsea în cu totul altă parte, în cu totul altă lume.)

Și se auto-enerva mai departe Luca, sigur că nici prin cap nu le trecea la ăștia că nu la ceea ce cred ei se rezumă totul, la un prezent încrâncenat, la o sărbătoare cu pistolul la șold. Sfintele chemări ale adevărului îi lasă rece, chiar dacă le repetă de zeci de ori pe oră. Adevărul legionar se primenește în ei, dar ei nu ies cu nimic mai curați și mai răzbunători, îi suspectă Luca. (Și, în același timp, aproximativ la fel gândeau și ceilalți camarazi unii despre alții, iar taina fluidului sfânt care trebuia să-i lege nu se alcătuia.)

— Domnilor! Domnilor, am primit un ziar, o foaie udă încă, o mică surpriză pentru dumneavoastră, domnule judecător. Dar, vă asigur că surpriza va fi la fel de mare și pentru alții! N-am dreptate, domnilor? Domnule judecător!

(„Judecător, bineînțeles că judecător, încerca să se liniștească Raica, să iasă pentru o clipă din panica sa. Este un judecător aici, mai este o speranță!”)

— Am aici un ziar, continuă Luca, un ziar care încearcă să facă o fărâmă de dreptate, un început de dreptate în legătură cu… cu o veche porcărie! Dar gata acuma! Acuma gata! Acum s-au sfârșit toate astea!

Și le arătă ziarul încă ud, încă mirosind a tipografie, ziarul unde pe pagina ai doua — e adevărat nu chiar pe prima —, unde pe pagina a doua, într-un chenar aproape cât foaia, domnul judecător Bârzu era redat societății în toată splendoarea sa, în toată mucenicia sa, pentru că dânsul nu era oricine, dânsul era un mucenic al dreptății — „N-am dreptate, domnilor?” —, așa și scria pe titlul întins pe mai multe coloane: „Un mucenic al sfintei dreptăți” (deci nu al oricărei dreptăți, deci există mai multe feluri de dreptăți, chiar numeroase feluri de dreptăți), un om care și-a martirizat cariera, viața, pentru înaltele, pentru nobilele, pentru sfintele chemări ale adevărului. Iar în mijloc, în inima articolului, o poză a domnului judecător zâmbea modestă cititorului gata cucerit.

Alături de noua vedetă despre care s-a ajuns să se scrie astfel în gazete, muritorii de rând își făceau fel de fel de calcule, socotind ce i se cuvine fiecăruia de la întâmplarea aceasta, pentru că trebuie să fii fraier — „tâmpit curat, dom’le” — să lași să-ți treacă o asemenea posibilă ocazie pe lângă nas și să nu profiți. Lumea-i mare, viața-i lungă și cine știe, omul trebuie să adune gânduri bune pentru zile negre, dar chiar dacă nu ne gândim atât de departe, domnul judecător este cineva chiar și pentru acum, dânsul poate să… poate să facă atât de multe, trebuie numai să-i ceri. Ce să-i ceri, domnule, așa, la repezeală, vedetei? Unui judecător atât de mare?

— De unde ați avut poza asta? se pomeni Bârzu întrebând și regretă imediat, fiindu-i ciudă că aceasta a fost prima sa reacție pe care și-a permis-o atunci când oamenii aceștia au fost atât de drăguți, atât de… de suspect de drăguți cu el. Chiar de ce?

— Ah! Poza? făcu Luca și zâmbi superior, trăgând ziarul mai către Bârzu și făcându-l astfel pe Raica să piardă șirul rândurilor, el care încerca să se convingă cât de mare era acest judecător necunoscut, picat aici de cine știe unde pentru a-l apăra pe el, pentru a-l scoate din această capcană blestemată.

— Adevărul iese întotdeauna la iveală, începu să mormăie Penescu, trezit din apatia sa, apoi se porni să toarne un șir nesfârșit de maxime latine și parcă și grecești, nimeni nu-l lua în seamă, putea să recite și din Talmud, se uitau cu toții la articolul acela de ziar în care domnul judecător Bârzu privea blând, iertător, ca toți marii martiri (reașezați până la urmă în drepturile lor) și doar Bârzu însuși, cel în carne și oase, cel care ședea cu ei la masă — la aceeași masă! —, doar acesta pescuise din zbor una dintre cugetările recitate de profesor, ceva despre anturajul care face adevărul să sclipească asemenea aurului în anumite condiții, atunci când respectivul anturaj… Bârzu nu reușise să înțeleagă chiar bine, se descurca binișor în latină, cursiv, s-ar putea spune fără nicio exagerare, dar Penescu vorbea atât de repede și pe urmă nici nu fusese atent chiar de la început. Dar treaba aceea cu anturajul, care el ar fi cel ce dă culoare aurului, luminându-l într-un anumit fel, oglindindu-l după… înfățișarea sa? Sau, mă rog, o variantă, punându-l în orice caz el în evidență… în orișice caz!

Un lucru îl apăsa totuși în legătură cu anturajul ăsta și susceptibilitatea sa renăscu, îl făcu să fie aproape ostil în clipele următoare (evident, atât de ostil pe cât putea să fie el!), ostil față de binefăcătorul ăsta de Luca, apostolul dreptății, apostol în dreapta cui? Legionarii cântau de zor, urlau, răgeau, înjurau, râgâiau, râdeau, se sculau pe rând de la masă pentru a ține discursuri în oglindă, pentru a se mai duce afară, pentru a se vedea în picioare, se certau cu chelnerii, mai căutau pe cine să bată — dar fire-ar să fie! Cine dracu în afară de ei intra într-o zi ca aceea în local? Cine dracu în afară de cei de la masa la care s-a așezat el însuși, la care a devenit un mic erou, mic până ce se va încetățeni că e mare, până ce vor citi cu toții ziarul, până ce se vor obișnui cu toții cu gândul că martirul se află intre ei, mucenicul, până ce le va intra în conștiință și nu se vor mai mira că-l văd în fața lor, ci-l vor saluta cu un respectuos și înfricoșat „Să trăiți”? Nu e puțin lucru să fii și judecător și mucenic al sfintei dreptăți în același timp, în același trup și în același coșmar!

Da, dar ce doreau acești apostoli care l-au instaurat pe el mucenic, cât erau ei de interesați și de sfinți? Și care era speranța pe care și-o puneau în el acești… acești războinici? Dar cei ce-i mânau?

Bârzu privi în jur și se oglindi în privirea lui Raica cel care trăia atât de intens groaza încât parcă el însuși chema toate furiile, cavalerii Apocalipsului împotriva sa. Dar Bârzu, întotdeauna atât de înțelegător cu toată lumea, atât de pregătit de a se transpune în situația celui din fața sa, nu era capabil să înțeleagă ce se petrece cu Raica, cu revelația acestuia, imaginându-și doar că aura sa de mucenic este cea care stârnește asemenea tulburare. Iată un lucru care nu-i plăcea, un lucru care nici măcar nu-l măgulea în interiorul ființei sale. El nu dorea să înspăimânte pe nimeni.

Bârzu trăia de mai multe luni la Lugoj, se obișnuise cu oamenii, cu corul lui Vidu, cu Liceul de băieți și cu cel de fete, cu teatrul și piața, cu restaurantul Dacia și cu cinematograful (acum numai unul singur, de când cu vremurile astea). El mai fusese la Lugoj, evident, altfel nu i-ar fi venit ideea să se așeze tocmai aici, dar ceva, ceva parcă se schimbase de la primele lui vizite, era de parcă orașul ar fi îmbătrânit, ascuțindu-i-se trăsăturile, ceea ce era urât în fiecare trăsătură. Sau poate că el a nimerit numai în această parte a orașului, s-a lăsat să alunece. Nici măcar n-a luat o decizie. Doamne, ăsta-i cel mai groaznic lucru: când te lași să aluneci, fără măcar să fi decis acest lucru… sau altceva. De ce n-a intrat în Lugojul celălalt… cel care n-a putut să dispară numai pentru că aici, la masa mare, grohăiau, cântau și băteau cu pumnul în tacâmuri medici — și ce de apărători ai sănătății se maimuțăreau cu pistoale la șold, nu pistoale simple, ostășești, ci adevărate pușcoace, cine avea un tun mai mare să-i bălăbănească de curea, ăla se simțea mai bine —, avocați, nu toți de față, alții nu purtau cămașa verde, alții erau național-țărăniști sau național-liberali, ei nu veniseră, mai erau însă prezenți cei doi domni profesori (culmea!) cu niște domni liceeni, cu niște domni blănari, tocilari, măcelari, cu niște domni care nu știau nici ei ce fel de domni erau, dar toți domni, chiar dacă unii mai puțin domni decât ceilalți, camarazi care nu îndrăzneau să se uite decât pe sub sprâncene la alți camarazi mai licențiați, unii chiar foarte licențiați.

— Știți ce nu înțeleg eu, îi spuse Bârzu lui Luca, uitând din nou să se entuziasmeze de articolul apărut — și era deja timpul, zău că era deja timpul să se entuziasmeze —, nu înțeleg de ce la o adunare atât de festivă n-au venit șefii…

 

 

Necazul era că nici măcar n-avea rost să se întrebe de ce era una așa și alta altfel.

Fusese și el, bineînțeles, odată la domnul avocat Covaciu, se întâmplase pe vremea când era proaspăt sosit la Lugoj, se știa despre el că a fost judecător în Ardeal, așa că invitația a venit firească, de la un jurist la alt jurist, de la un român la alt român. Acolo, ca și aici, ca în toate împrejurările, nu se putuse abține să nu-și pună întrebări, să nu și le formuleze cu voce tare. Îl frapase în primul rând societatea eterogenă, deosebirile de educație, de stare socială și materială între cei de față.

— Orice partid modern puternic știe să adune toate straturile sociale sub flamura sa, îi spuse Covaciu. În asta constă forța sa și reușita în luptă,

— Dar programul… Poți să interesezi pe toți acești oameni cu un singur program?

— Quod erat demonstrandum.

— Totuși, mie mi se pare că diferențele flagrante de…

— Dragă domnule, dumneata, iartă-mă, dar ești un novice, un naiv.

(Ăsta fusese primul rezultat: Covaciu nu i se mai adresa cu „distinse colega”, ci cu „dragă domnule”.)

— Recunosc.

— Așa este, nu te supăra. Și asta numai pentru, că nu ai pregătirea necesară pentru a înțelege fenomenul.

— Și toți aderenții dumneavoastră îl înțeleg?

— „Aderenții mei”? Nu-s aderenții mei. Acum nu mai sunt candidatul unui partid… deși și atunci… (Covaciu fusese deputat al partidului „Totul pentru țară”.) Uite, domnule, ce scrie Codreanu în Pentru legionari, și luând cartea o deschise după niște bucăți de hârtie vârâte din loc în loc printre pagini. „O altă caracteristică a începutului nostru în afară de lipsa de bani, a fost lipsa de program.”

— Dar asta…

— Stai! Uite mai departe: „Nu ne-am legat împreună cei ce cugetăm la fel, ci cei ce suntem la fel, ci cei ce avem același fel de a gândi, ci cei ce avem aceeași construcție sufletească.” M-ai întrebat dacă putem gândi la fel, bogați și săraci, doctori și ucenici. Iată răspunsul.

Bârzu tăcu pentru că nu înțelesese încă sensul acestor fraze. Covaciu citise prea repede. Încercă să aprofundeze, așa că își cumpără și el cartea, dar nu pricepu, sau cel puțin avu impresia, nu pricepu nici după ce o parcurse pe îndelete și cu creionul în mână.

„Era un semnal că statuia unei alte zeițe — Rațiunea — va fi sfărâmată”, recită cineva în seara aceea din aceeași sursă.

— Cum, adică să nu gândim? întrebă el uluit.

— Să simțim, i se răspunse. Și să credem.

— Să crezi fără să gândești?

— Dumneata crezi în Dumnezeu? îl întrebă cineva.

— Și-L judeci pe Dumnezeu? îl întrebă altcineva.

— Dumneata ai iubit vreodată? Și ți-ai judecat iubita?

Vorbele lor veniră fără pauză, ca rafalele unei mitraliere. N-apuca să răspundă, se întorcea la primul care l-a întrebat și dintr-un alt fotoliu venea o nouă rafală, iar de la cineva de lângă geam încă una.

— Noi credem pentru că șovăiala e înlăturată de credință. Întotdeauna cei ce amână tot timpul zic că gândesc,

— Uite, îi vârî cineva sub nas săcușorul de țărână, „talismanul legionarului”, uite! În asta se crede!

— Credeți fără să raționați? bâigui Bârzu. Credeți și îndepliniți orice vi s-ar cere? Chiar dacă vi se cere să omorâți?

— Aceea este o încercare, i se răspunse, și sunteți un naiv, continuă cineva.

Nu, nu avusese atunci ce să le spună, argumentele i se păreau prea la îndemână. Da, și aici greșise, aveau impresia că vorbeau limbi diferite. După aceea se auto-învinovățise multă vreme că nu a discutat, că nu și-a aruncat părerile în luptă. Cum poți să fii sigur de gândirea ta, dacă n-o călești în dispute? Dar a doua oară și ultima când mai fusese la Covaciu, îl găsise pe acesta singur; băură o cafea, Covaciu nu se simțea bine, îl dureau cumplit spatele și picioarele. În ziua aceea, nu acceptă Covaciu discuția. Dar era evident că n-o accepta numai și numai pentru că nu-și considera oaspetele de un calibru potrivit.

Era o seară prematură seara în care l-a vizitat a doua oară pe celebrul avocat, în încăpere se lăsa întunericul, mobila masivă părea că-i va înghiți. Vorbeau puțin, Covaciu era într-un fel de transă, pe care Bârzu și-o explica drept un fel de auto hipnoză împotriva durerilor crunte. Gazda nu ceru să se aprindă lumina, stăteau în întuneric și Bârzu auzea vorbele celuilalt, vorbele unui om de o inteligență feroce, după cum se convinsese deja de prima oară când se întâlniseră.

„Sufletul nostru, cita Covaciu din memorie cuvintele lui Moța, sufletul nostru rămas legat de o altă lume rătăcește astăzi într-o viață care nu este a noastră. Față de lumea de acum, noi ne simțim străini, în ea nu găsim alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult și a le spori frumusețea, tăria și dreapta rânduială românească.”

— Curmând-o, credeți într-adevăr că veți realiza toate astea? Cum?

Covaciu nu-i răspunse.

— Viața, continuă el, viața nu este decât reversul morții. De unde nevoia continuă a acestui revers?

Asta Bârzu nu mai știa dacă este un citat din lucrarea cuiva sau dacă reprezintă o elucubrație spontană.

Încercă sa mai discute, dar din întunericul din încăpere nu mai veneau până la el decât frânturi de monologuri.

Afară se aprinse un felinar chiar în dreptul ferestrei, astfel încât fostul judecător putu vedea fața cadaverică rezemată de spătarul răsfrânt al fotoliului înalt. Covaciu își mișca din când în când buzele, dar vorbele îi ieșeau tot mai rar din gură. Bârzu se sculă și, folosind lumina de afară, se strecură spre ieșire. Șezând de partea cealaltă a ușii, o găsi pe bătrâna mamă a avocatului.

— Doamnă, cred că domnului Covaciu i s-a făcut rău.

Reveniră împreună în camera de lucru și-l auziră mormăind.

— Nu aprindeți lumina, doamnă? mai întrebă Bariu, dar bătrâna sâsâi în semn să tacă.

Ascultară câteva clipe și lui Bârzu i se părea tot mai absurdă situația și tocmai când vru să mai spună ceva, Covaciu zise „Jaluzelele”, iar maică-sa fugi să acopere și lumina de la geamuri. Apoi o simți cum se așază și continuă să asculte.

— Doamnă, șopti Bârzu.

— Nu-i cutremurător? îl întrebă ea tot în șoaptă.

— Doamnă, mai repetă o dată fostul judecător, dar nu mai primi niciun răspuns și situația începu să i se pară într-adevăr cutremurătoare, dar într-un cu totul alt sens. Trebuie să plec! Nu primi niciun răspuns, își căută singur drumul spre ușă și, împiedicându-se printre mobilele necunoscute, putu să plece. Nu mai reușise să schimbe niciun cuvânt cu gazda sa.

Nu, nu primise niciun răspuns.

— Ce șefi, domnule judecător? Ce șefi? Uitați-vă cine e acolo la masă! Și Luca începu să-i înșire pe toți după nume și meserie și titlu, și zâmbea între timp, zâmbea pentru că față de imbecilul ăsta nu putea decât să zâmbească.

— Da, dar șefii mari…

— Noi suntem șefii…

— Mă gândeam… am auzit că și Horia Sima ar fi trebuit…

— Eu am fost săptămâna trecută… Când a fost el aici…

— Bine, dar astăzi! Și domnul Covaciu, și domnii…

„E idiot sadea” își spuse Luca și-l lăsă să vorbească. Șef era și el, Luca, idol al tineretului, cum citise despre el însuși de atâtea ori în ziare, șef era și el, chiar dacă nu-i plăcea (așa spunea el) să ducă discuții nesfârșite cu toți avocații aceia, medicii și profesorii, în special medicii, care erau atât de culți și de conștienți de misiunea sfântă care le stătea în față, chiar dacă nu purta pușcoace în tocuri de piele atârnând la șold și lovindu-i-se la fiecare pas de fesă, șef era și el și putere avea mai multă decât acești mânuitori de un pistol, de o faclă, de o cruce și de o măciucă, el, care avea atâtea brațe înarmate cu toate astea în subordine…

— Evenimentele se precipită, mai spuse el, ca să spună ceva, n-am dreptate, domnilor?

Iar domnul Caius Moldovan îl aprobă, revenind la masa lor, în vizită, într-o vizită protocolară, bineînțeles, căutându-l pe Vancu, pe pupilul său de care trebuia să aibă grijă, dar care unde-i, domnilor?

— A plecat, spuse Bârzu, și domnul Caius Moldovan îl privi cu ură și nu-i va ierta niciodată că el i-a dat această veste, auzi, dom’le, a plecat!

—- Unde dracu a plecat?

— A spus ca pleacă acasă, preciză absolut nelalocul său Raica, motiv pentru care primi și el o porție de ură veșnică.

— Acasă? Unde acasă? Acasă este aici unde suntem cu toții? Se ascunde în pivnițele lui în loc să… În loc să stea aici… acasă… sau la Casa verde, unde are de toate… tot ce-și dorește, unde nevastă-mea spală geamurile chiar în clipa asta, unde doamnele camarazilor noștri, soții de medici și de avocați spală geamurile, afundate în clăbuci până la glezne, până la… și el pleacă acasă?! Dar de ce?? Unde e pentru el acasă? Domnul Caius Moldovan era atât de indignat încât tocul pistolului i se bălăbănea alunecat pe pântece ca o a treia mână pornită să gesticuleze, pistolul cu care avea obiceiul să-și ducă la capăt misiunea sfântă de curățire a neamului, misiunea de onoare ce-i revenea în calitate de Inspector de romanizare, pistolul pe care-l pusese pe masă atunci când îi ceruse lui Stein să predea, „să vândă” prăvălia, pistolul pe care îl pusese, din neglijență desigur, cu țeava îndreptată spre ovreiul înspăimântat. În clipa aceea regreta din suflet că Vancu era român, pentru că altfel ar fi fost atât de simplu, n-ar mai fi trebuit să-i facă atâta curte, să-l cocoloșească… Și, în fond, ce dacă e român? Crede că scapă numai pentru atât?

— Adică a plecat acasă?! mai spuse și se uită lung și cu ură spre Raica, da, spre Raica, pentru că acesta era cel mai înclinat să primească în momentul acela ura sa (și ura altora și întreaga ură inutilă și absurdă a universului). Domnul Caius Moldovan plecă înapoi la masa lungă, lângă camarazii cu care băuse și până atunci, cot la cot, dar făcu o piruetă bruscă pe călcâie (un „stânga împrejur” aproape corect, dacă alcoolul nu i-ar fi încurcat totuși mișcările și nu l-ar fi proiectat prea înainte, obligându-l să-și exagereze elanul și să se întoarcă aproape în poziția din care plecase, trebuindu-i apoi câteva secunde până sa ajungă în direcția în care sperase că-l va surprinde cu o privire neașteptată pe Raica. Și bineînțeles că l-a surprins, oricât ar fi întârziat în intenția de surpriză tot l-ar fi surprins, victima era gata paralizată, putea s-o pună în oală, să aprindă focul și să plece la plimbare, sau la interesele datoriei sale sfinte de „romanizare” a vreunei întreprinderi iudeo-bolșevice sau numai iudeo, că bolșevicii nu aveau întreprinderi, putea să plece să turuie două-trei discursuri la domnul avocat Covaciu împreună cu alți tineri domni foarte inteligenți și de condiție bună, licențiați și pătrunși de ideile sfinte ale cruciadei împotriva iudeo-bolșevismului, împotriva vampirilor lui Cristos și împotriva liftelor, putea să meargă unde voia și să-l lase pe bietul Raica în oala lui pe foc, nici măcar n-ar fi trebuit să pună capacul, când s-ar fi întors, din asociatul ‘lui Stein n-ar mai fi rămas decât rasolul, bun de dat la câini. „Hrană pentru câini îi vom da”, să nu uităm! Dar nu, domnul Caius Moldovan era un om prudent, un domn prudent, făcuse doar aproape în întregime atâtea facultăți (turpitudinile sorții însă…), viața îl învățase destul, așa că revenea din când în când de la camarazii lui, de la camarazi, se apropia cât mai mult de oala în care fierbea Raica (pe care, dracul știe cum, îl confunda tot mai mult cu Stein), nu spunea nimic ci-și apropia doar fața de fața lui Raica-Stein și mai mesteca puțin cu privirile scăpărătoare și vigilente în sosul în care-l fierbea pe ticălos, pe câine, pe cămătar și pe vampirul de prunci. Acesta, la rândul său, se făcea tot mai mic, tot mai neputincios, instinctul său de conservare îi spunea că fiecare mișcare îi poate fi fatală, încerca să facă pe mortul, să pută a cadavru, să se transforme în mobila din jur, și era convins — și măcar aici nu greșea — că ieșirea din restaurant ce trecea obligatoriu pe lângă masa cea mare era cel puțin în clipa aceea imposibilă. Poate că dacă domnul Caius Moldovan se va duce la veceu, poate… Dar Raica era atât de absorbit în efortul său inuman de a se face una cu pământul, încât îi era teamă chiar și să gândească. Să nu facă nimic!

 

 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.