A treia zi (27 -ultima)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

„E vremea călătoriilor, își spunea Fitacek, e vremea călătoriilor sau a luptei, dar pentru mine e vremea călătoriilor. Să mergi, să asculți, să vezi… Vederile sunt atât de singure… atât de… Să ieși în oraș este atât de inutil, este atâta deșertăciune să încerci să vindeci răni născute intenționat din vina unor semeni, atât de lipsit de sens, de ridicol, să încerci cu încăpățânare ceva când un altul încearcă la fel de încăpățânat exact contrariul… Să călătorești undeva printre porturile acestea fără nume și fără nume să fii și tu, un vis într-un alt vis.”

„Nimic nu se rezolvă în viață, își mai spunea medicul, nu există decât tendințe ca lucrurile să meargă mai bine sau mai rău într-o anumită direcție.” Era obosit, dezamăgit și speriat. Afară vremea se înrăutățise, venise noaptea, el simțea că nu mai poate zăbovi prin case, dar nici orașul nu-l mai atrăgea, orele care-l așteptau i se păreau pline de capcane, neatrăgătoare și nesfârșite. El, de obicei nici trist nici vesel, era copleșit, de data asta de un fel de disperare, de atâta disperare câtă încăpea în felul lui de a fi. Și încă puțină disperare în plus. Umbla repede pe ulițe și mersul său semăna cu zbaterea animalelor în cușcă: mergea și se oprea, revenea de la câte un colț și o cotea brusc pe o altă stradă. Un traseu rapid și nervos: gara-Palatul poporului-Școala normală de fete-orfelinatul-spitalul județean-prefectura-strada principală cu ceasul electric care s-a oprit din nou-țărmul Timișului-biserica reformată-cazarma-administrația financiară-piața și biserica greco-catolică-bazarul și biserica greco-ortodoxă. Poate că undeva un balcon l-ar fi liniștit: să stea într-un balcon — nici în casă, nici pe stradă, să respire orașul și să încerce să adoarmă acolo. Ar muri de aprindere de plămâni. E prea frig pentru așa ceva. Nu-i totuna cum mori, oricum, ar fi o prostie să moară de aprindere de plămâni numai pentru că… numai pentru că are chef să nu fie nici în casă nici în stradă. Ar fi o prostie, dar simțea că îmbătrânește, că nu mai poate alerga nopți întregi ca un bezmetic pe străzi. Nu era singurul care se agita: noaptea era plină de umbre, parcă tot orașul își trimisese umbrele în recunoaștere pentru ca trupurile să se poată reface pentru o nouă bătălie. Era o forfotă a umbrelor mai tulburătoare ca liniștea aparentă a orașului dormind pe care era obligat să-l vegheze. Era o zarvă a umbrelor vii și moarte care îl făcu să se oprească în loc, să-și caute una dintre tainicele sale ascunzișuri de noapte, îi era teamă că nu va mai răzbi prin forfota aceea, că se va ciocni și se va lovi, era obosit și nu se simțea în stare să facă slalom printre atâtea năluci. Iar de după geamurile negre nu răzbătea numai teamă, de după geamurile negre simțea și fâlfâit de perdele și vise…

O locomotivă sună undeva prelung și, ca la un semnal, în cadența obișnuită a vagoanelor care se pun în mișcare, tot mai repede, tot mai repede, el auzi, ca pe o completare, o altă cadență pe fondul celei dintâi, cadența pașilor unor oameni care se apropiau, strada se scutura sub pași.

O birjă venea din direcția opusă. Fitacek o opri și ceru să fie dus… să-l ducă undeva… să-l ducă… să-l ducă la gară. „Ah, Julia! Ah, Julia!” mormăi în sinea lui și nimeni n-ar fi putut să spună ce voia cu aceste cuvinte. Nu trecea niciun tren la ora aceea, la care l-a adus birja „direct la gară”. Se așeză în sala de așteptare aproape goală și privi la cei câțiva adormiți de pe bănci, obișnuiții casei, cei fără de care Fitacek n-ar fi recunoscut locul.

— Noaptea pentru noi nu-i niciun tren, îi spuse un individ, așezându-se lângă el. Afară se auzea huruind o garnitură. Ăsta-i un tren militar.

Doctorul îl privi și dădu din cap.

— Șefule, îi spuse individul, dacă tot îți pierzi noaptea pe aici, nu-mi dai și mie o țigară?

Mai multe capete apărură de pretutindeni, curioase să vadă de unde se poate procura la ora aceea tutun. Fitacek, care fuma trabuc, îi întinse necunoscutului o țigară de foi, dar după ce o aprinse, acesta începu să tușească și să scuipe îngrozit.

— Dumneata poți să fumezi așa ceva?

— Dacă n-o fumezi, de ce-ai mai stricat-o? veni răspunsul și medicul se înconjură într-un nor de fum.

— Șefule, îl mai întrebă celălalt, pleci cu trenul?

— Nu.

— Te-am mai văzut de multe ori pe aici.

— Da.

— Și nu pleci cu trenul?

— Nu.

— Pe mine m-au dat bucuriile afară din casă, dar dumneata nu pari de, de felul ăsta…

— Dar dumneata, dacă tot te-au dat bucuriile afară din casă, dumneata de ce nu pleci cu trenul? îl întrebă Fitacek care noaptea era atât de volubil pe cât putea fi el de volubil.

— Păi, unde să mă duc?

— Decât să stai aici…

— Șefule, dumneata sunteți doctor? Văd după geantă.

— Da.

— Și nu pleci cu trenul… și atunci îți… vă petreceți noaptea aici?

— De ce nu?

— Azi, se spune, au omorât mai mulți oameni… Și au mai și dus mulți.

— Se poate.

— Mie nu mi-e frică să vorbesc despre astea.

— Cum așa?

Individul se culcă înapoi pe bancă.

— Așa. Mie nu mi-e frică.

Acum era rândul lui Fitacek să dorească să continue discuția, dar el era prea neîndemânatic, nu știa cum să-l întrebe pe tipul cu care vorbise cum de nu-i e frică să vorbească în gura mare despre lucruri atât de… cum de… Pe urmă, individul putea să fie cel mai ordinar… cum îi spune?

Fitacek renunță, se sculă de pe bancă și voi să iasă pe peron. N-apucă s-o mai facă. În sala de așteptare începu o razie. Doctorul se așeză înapoi la locul său, hotărât să nu se legitimeze. Nu știa de ce, dar asta era hotărârea lui din clipa aceea și n-avea chef să dea niciun fel de explicații. Nici nu fu nevoie: nu-l întrebă nimeni nimic. Probabil că erau căutați anumiți oameni.

Când se termină razia, ieși totuși afară. Noaptea își trimisese umbrele și la gara orașului și ele se agitau nebune în întuneric. Deși nu se auzea nimic distinct, liniștea dispăruse cu totul.

Două umbre apărură din zgomot și întuneric și, alergând pe lângă linii, dispărură în zgomot și întuneric. Apoi apărură mai mulți alți indivizi care priviră în toate direcțiile, îl întrebară și pe Fitacek dacă n-a văzut doi ticăloși și o luară în urmărirea primilor.

Nici nu l-au ascultat pe doctor ce le-a spus și acestuia îi trebuise o vreme să se gândească să le răspundă sau nu, în întuneric toate umbrele sunt negre și dintre urmăriți și urmăritori el nu știa care trebuie ajutați. Unii spun că în principiu întotdeauna urmăriților trebuie să le întinzi o mână de ajutor, alții că urmăritorii trebuie sprijiniți, dar asta era adevărat în vremuri normale. Ei trăiau o epocă în care toate regulile erau întoarse cu fața la perete, asemenea… asemenea numeroșilor arestați.

Un vuiet surd îl înconjura din toate părțile, ceva asemănător cu un țiuit în urechi, cu o sirenă în surdină, lui Fitacek îi venea să-și scuture mereu capul în speranța că țiuitul va dispărea din interiorul său, dar zgomotul venea de afară, vuia, acoperea cuvintele, strigătele, vaietele, înjurăturile, vorbele duioase, amestecându-le și zdrobindu-le unele de altele.

O luă și el peste linii, pătrunzând în zgomot ca într-o mare, îi trebuiră doar câțiva pași și se împiedică de ceva, de un trup, de un om întins pe jos, de un cadavru, după cum putu constata. Se sculă și o luă mai departe, nu avea cum să ajute un mort atâta timp cât printre țiuituri auzea atâtea vaiete, reveni totuși pentru a-i închide pleoapele celui căzut și vru să-și continue drumul, niște faruri începură să străpungă întunericul, să-l spargă și parcă treceau și prin el, chiar și treceau prin el. Uitându-se în spate, Fitacek observă că nu lasă nicio umbră. O limuzină trecu în viteză razant cu calea ferată, cei din interiorul ei vorbeau cu voce tare, se certau, doctorului i se păru că aude și detunături de arme acolo, în mașină. Apoi totul dispăru la fel de brusc pe cum venise.

Doar țiuitul continua, era tot mai puternic, pe Fitacek începeau să-l doară urechile, să-i vâjâie capul, simțea că amețește, vâjâitul devenea tot mai insuportabil și de fiecare dată se dezicea devenind și mai insuportabil, amplificându-se în loc să se spargă, dominând totul. Sunt bolnav, își spuse medicul, e clar că toate astea nu se întâmplă decât multiplicate de propriul meu eu, cine știe ce se întâmplă în realitate, dar în ceea ce-l privea nu mai putea să continue, se rezemă de un stâlp de telegraf și apoi se lăsă să alunece la pământ, își luă capul în mâini și începu să strige și spre uimirea sa mai putea să și audă în acest vacarm, propria-i voce, s-o acopere chiar. Trebuie să strigăm, își spuse, probabil că de acolo se trage tot vacarmul, de la faptul că foarte mulți și-au dat seama că trebuie să strige pentru a se mai putea controla, strigă și-i auzea pe toți strigând și își apăru nebărbătesc și laș și tăcu. Pe urmă se mai potoli și gălăgia de afară și din el, și Fitacek reveni în gară, călcând peste cadavrul pe lângă care mai trecuse și ocolind un alt cadavru pe care nu-l mai văzuse.

În sala de așteptare nu mai era nimeni, deși între timp nu mai circulase niciun tren, doar pe peron o femeie își alăpta pruncul.

Parcă se mai liniștise, parcă putea să raționeze iarăși, numai că îl cuprinse o groaznică uimire, uimirea omului de la capătul drumului, uimirea omului care, privind înapoi, nu vede niciun loc în care a greșit și… și totuși n-a ajuns niciunde. Unde să fi ajuns? A lucrat toată viața pentru un scop… pentru că așa trebuia și crede că a avut și calitățile necesare și rezistența și cinstea și… și totuși… și totuși… N-a greșit… sau dacă a greșit, atunci unde? Unde a greșit? De ce? De ce? Și până când?

Reluându-și itinerarul obișnuit prin oraș, doctorul Fitacek observă că ceasul electric pornise din nou, iar din vitrina spartă a unui magazin de confecții un manechin căzuse cu o mână în stradă. Țiuitul continua, erau parcă niște explozii care aplaudau prăvălindu-se în Timișul care aburea în ceață.

Noaptea părea de nepătruns când ieși Vancu în oraș. Purta un bandaj în jurul capului și era relativ neglijent îmbrăcat. Pansamentul îi lumina creștetul ca o aură, deosebindu-l printre celelalte umbre ale nopții.

Trecu asemenea unei adieri pe lângă și prin Vancu cel Roșu și, contopindu-se câteva clipe în întuneric, discutară. Apoi se reconstituiră fiecare în ceea ce a fost și numai foarte puține părticele neînsemnate dintr-unui rămaseră prinse în făptura celuilalt. Continuă să hoinărească și atunci când nimerea un spațiu ceva mai luminat, se lovea în el de Fitacek sau de Mărginean, de cunoscuți cărora nu le cunoștea și numele și de alții pe care nu-i știa de fel.

La un moment dat, din greșeală sau din pură întâmplare, străpungând în beznă un zid, nimeri într-o încăpere din casa lui Jager și-l găsi pe acesta dezmembrându-și valoroasa colecție de timbre pentru a franca mulțimea de plicuri pe care le trimitea diferiților dispăruți ai orașului, bărbați îngropați demult și care mai comunicau doar cu dânsul și de o vreme și el aproape numai cu ei, pregătindu-se Jager să se reobișnuiască la timp cu vechile discuții, care i se păreau că se deosebesc de cele actuale nu numai prin numele personajelor sau ale locurilor. Nevrând să-l stingherească, Vancu ieși tiptil din casă, de data asta pe ușă, pentru că, dând de lumină, se străduia să-i respecte traiectele. Regretă doar colecția filatelică celebră în tot ținutul, dar sortită să dispară pe nesimțite, răsfirată în nimic.

Reveni în întuneric și acolo i se păru că a dat de o asemenea forfotă, încât aglomerația de respirații începu să-l deranjeze. Și atunci, din nou din întâmplare, nimeri într-o altă locuință, într-o cameră mobilată cu scrinuri masive din lemn greu, cu fotolii solide cu speteze înalte, cu cărți multe ascunse după geamuri de sticlă curbată. Doctorul Covaciu ședea în fotoliul său și vorbea singur în întuneric; o mână o ținea sprijinită pe brațul plușat al fotoliului, în cealaltă strângea capătul unei cârje. Era întuneric beznă și doar o dâră de lumină subțire ca un fir de ață pătrundea printr-o neînsemnată crăpătură a ușii, de cealaltă parte a căreia ședea pe un scaun mama avocatului, încercând să-i păzească gândurile.

Vancu intrase pe nesimțite, cu un umăr traversând ușor prin bibliotecă și încercase să treacă mai departe, dar se speriase puțin de firul acela de lumină care-l străpunse ca un ac, lăsându-i o urmă chiar și după ce ieși din raza lui de acțiune.

Covaciu îl simți și-i vorbi:

— Atâta timp cât poți să treci prin obiecte și nu-ți folosești la nimic această însușire remarcabilă, atâta vreme cât poți deranja pe oricine oricând și o faci atât de gratuit…

— Numai noaptea, se scuză Vancu, care se speriase puțin.

— …atâta vreme nu ai dreptul să-i judeci pe alții și să te simți jignit când alții îți propun (…). Vancu nu putea pricepe tot ce spunea Covaciu, vorbele lovindu-se de obiecte și spărgându-se. De aceea unele lacune întrerupeau discursul gazdei. O țară pe care o avem, asemenea împărăției veșnice fără de care sufletul n-ar putea să-și găsească odihna, așa cum nu și-l găsesc spiritele noastre, aici, pe acest loc sfânt pe care, după ce umbre dragi (…), dar trupuri fără chip ne uzurpă locul, ne fură raiul și noi nu putem decât să le descoperim și să le înlăturăm pentru că imediat apar alte trupuri fără chip și cu chipuri mincinoase și amăgitoare. Și atunci, pentru ca măcar moartea să ne aibă rost, ea fiind astăzi singura care ni-l poate da, trebuie să arătăm cu degetul aceste trupuri, cu sabia și cu (…), colorate în roșu când le dăm foc, în alb când încearcă să se facă nevăzute și să apară pe urmă iarăși, în galben când se umflă de otravă și-s gata să pocnească împroșcându-ne locul, noi cei care nu vrem decât să ni-l păzim așa cum e drept (…) Și atunci vii dumneata, care ai asemenea însușiri minunate și spui…

— Eu am ajuns aici din întâmplare…

— O întâmplare minunată, domnule Vancu, o întâmplare minunată și o încercare adevărată (…) totul este întâmplare, dar întâmplări care au scopul de a ne încerca (…) pregătit, domnule Vancu?

— Eu nu doresc decât să fiu lăsat în pace, domnule doctor; și Vancu vru să iasă din încăpere, dar Covaciu aprinse o veioză uriașă cu abajurul roșu, camera pricepu să pâlpâie gata să se aprindă, iar Vancu nu ar mai fi putut să iasă decât pe ușă, dar de partea cealaltă a ușii ședea mama avocatului, mare și neiertătoare față de străini, o mamă care-și iubea copilul prea mult.

— Nu se poate să nu înțelegi și să nu înțelegeți fiecare până la urmă că totul este permis când ne este poruncit de Dumnezeu! Și cine altul poate porunci deschiderea sau zăvorârea raiului de pe orice târâm?

— Nu m-ați înțeles, spuse Vancu, astea-s niște lucruri pe care nu le repet pentru că nu vreau să le aprob sau să le contest. Eu nu vreau decât…

— Decât să te joci, domnule Vancu? Ții minte jocul acela al copilăriei în care pruncii ședeau toți pe niște scaune și întotdeauna era un scaun mai puțin decât numărul jucătorilor? Nu se poate să nu-ți amintești, ești încă tânăr! Ții minte că atunci când se dădea comanda, copiii își schimbau locurile și întotdeauna rămânea câte unul fără scaun? Mereu pierde cineva pentru că sunt puține scaune și pentru că nu ne stă în putere să mai aducem, scaune în plus. Și atunci nu există decât o singură soluție: să-l dăm la o parte pe cel ce este de prisos! Și în afară de asta nici nu vrem să ne schimbăm scaunul!

— Nici eu nu vreau să-mi schimb scaunul!

— De aceea nu mai trebuie să fie nimeni în plus. Nici (…) în plus să nu fie. Nici… Nici…

Vancu nu-l mai putea înțelege. Pentru el existau două soluții: sau să încerce să iasă prin ușa ferecată de corpul bătrânei sau să stingă veioza lângă care Covaciu părea să fi intrat în transă.

— Nu vă mișcați atâta, domnule Vancu, auzi o voce și-l descoperi pe Vale ascuns într-un colț și desenând.

— Ce cauți aici? se auzi întrebând și tocmai atunci se deschise ușa și intră o servitoare să-i aducă pictorului o tavă cu mâncare.

— Doamna a spus să nu mai umpleți toată casa cu firimituri! Și să nu mâncați decât din farfuria dumneavoastră!

Lui Vale îi jucară câteva clipe ochii, apoi fata ieși și, odată ce închise ușa după ea, se făcu din nou semiîntuneric, așa cum era mai rău pentru Vancu, un semiîntuneric care-l paraliza pentru că — nu-i așa? — cum o să o dea la o parte pe mama gazdei din ușă numai ca să iasă el, el care a pătruns în odaie așa cum a pătruns? Și cum, și cum o să-i stingă avocatului veioza numai pentru ca să poată părăsi odaia pe unde ar dori ca să poată… ca să poată… Toate astea erau cât se poate de complicate, cu atât mai mult cu cât nici nu dădeau șanse sigure de reușită, în genul lui „o fac, gata, a trecut”; bătrâna îl putea lua la întrebări și fiul, în starea în care se afla, putea să reacționeze cine știe cum, atunci când Vancu ar fi trebuit să se aplece peste el pentru a stinge veioza, peste măsuța pe care Covaciu își odihnea mâna cu cârja. Toate astea erau cât se poate de neplăcute și ei nici nu le calcula în întregime rațional, pentru că — sa fim înțeleși — nu există om care să spună „acum trec prin întuneric” și e capabil s-o facă. Iar cei care trec, nu-și programează performanța. Lucrurile erau penibile și Vancu se dezmeticea tot mai tare și pe măsură ce apuca să se trezească, începea să-și dorească să se întâmple ceva, fiind tot mai încredințat că el, orice ar face, n-ar putea decât să încurce și mai tare situația, pentru că el, nu-i așa, dacă a nimerit aici, nu se poate, nu se poate să nu ajungă cumva și altundeva, ceea ce ar însemna că nemaifiind aici…

— Trăim prea puțin, spuse Covaciu, trăim prea puțin pentru a mai gândi și la alții…

„Îmi fac prea multe griji, încerca Vancu să se liniștească, totul nu se întâmplă decât pentru că-mi fac griji. Acum propriu-zis nici nu mă simt stânjenit decât pentru că-mi fac griji, când, în fond, aș putea să stau foarte comod în acest fotoliu, sprijinindu-mi ceafa de speteaza înaltă și moale și între timp ar putea pleca bătrâna la culcare și… și ar mai putea interveni un scurt-circuit sau chiar bătrâna ar putea stinge lumina pentru ca să-i doarmă fiul, sau chiar acesta ar putea lăsa pentru o clipă marginea cârjei din palmă pentru a strânge butonul atârnat la îndemână, s-ar putea întâmpla atâtea și în vremea asta m-aș scula și aș ieși încet, pe nesimțite, fără a deranja pe nimeni, fără a…

— Nu vă mișcați, domnule Vancu, mormăi de undeva Vale.

„…fără a mai fi obligat să stau comod în fotoliul acela…” Doar că nu se întâmpla deocamdată nimic din toate astea, nimeni nu stingea lumina, camera continua să sângereze în penumbră, i se încețoșau tot mai mult ochii, privea tot mai greu spre pata aceea întunecată care ar fi trebuit să apese pe… să… „Voi ațipi, mai gândi el, și ce, le voi spune dimineața când mă vor găsi aici, adormit într-o casă străină?” Dar deocamdată nu se întâmpla nimic: și, mai putu el să judece, dacă va ațipi, degeaba se va mai întâmpla ceva… Sau poate că tocmai asta, așteaptă ei… . să adoarmă.., și atunci… și atunci…, și…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.