Actorul – Rege „cu un înger pe umăr şi un diavol în buzunar”

La Casa Memorială “Ştefan Iordache” din Gruiu, satul în al cărui cimitir se odihneşte marele actor, s-au comemorat şapte ani de la trecerea sa în nefiinţă. Oameni de teatru, personalităţiale vieţii publice, cunoscuţi şi admiratori s-au adunat la invitaţia surorii sale, Ileana Iordache, şi a doctoriţei Dana Safta, prietenă de suflet a cupulului Ştefan Iordache – Michaela Tonitza-Iordache, cea care le-a fost alături până în ultima clipă. După slujba de pomenire, invitaţii i-au evocat amintirea la un festin, aşa cum îi plăcea lui să îşi primească oaspeţii.

“– O carieră de peste patru decenii, fără eşecuri. Eşti un învingător. Va veni momentul în care va trebui să părăseşti această scenă… Ţi-e frică?

– Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt.

Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă şi pentru copil. Dar e prea târziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: “Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturora – măria sa Soarele”. Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui…” – este mărturisirea actorului, cu care am încheiat cartea Regele Scamator – Ştefan Iordache.

La Gruiu

Aşa cum a dorit, şi-a privit moartea în faţă. A cerut să i se aprindă o lumânare. A plecat la Domnul într-o zi mare – 14 septembrie 2008. Înălţarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, a Răstignirii, dar şi a Luminii, a bucuriei Învierii.

Când l-am cunoscut am descoperit un om „cu o inimă caldă şi un cap rece“. Un artist cu multe ascunzişuri, cu un labirint interior foarte special, greu de definit. Un actor care nu poate fi disecat. Nici măcar de prieteni sau parteneri. Ştia să se uite la un copil, la o femeie, la o floare, să trăiască fericit într-o curte cu iarbă şi pomi. Se închidea repede când nu-i plăcea un lucru. Când se deschidea, ochii, felul cum râdea te urmăreau. Avea un rictus fermecător, numai al lui. Obsedat de singurătatea sa, avea o nevoie disperată de solidaritate şi prietenie. Uneori era greu de înţeles şi de suportat. Am fost alături la câteva petreceri. De ani buni, împreună cu absolvenţii-teatrologi, obişnuiam să facem „banchetul de adio“ la Gruiu. Cadoul, atât de aşteptat, al amfitrionului Ştefan Iordache – lăutarii de la „Şarpele Roşu“ şi muzica lor – fac amintirea de neuitat.

“Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!”

Premiat de Academia Română – 1992

Băiatul plecat din Rahova şi ajuns în „jilţul“ lui Hamlet avea aristocraţia în sânge. În escapadele bahice, era un „Crai de Curtea Veche“. Alcoolul îl elibera, nu-l îmbăta. Camera în care dormea era plină de icoane. Pe scenă l-a întruchipat pe Iisus în Maestrul şi Margareta. O trăire extraordinară, ca şi credinţa, despre care prefera să vorbească prin tăcere. Tot ce era mai bun în el aduna pentru scenă. Spusele bunicii, care l-a iubit cel mai mult, mi se pare că-l definesc perfect: “Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!”.

Sceptic la vorbele mari, un entuziast introvertit, un personaj enigmatic, plămădit din contradicţiile care-i desemnează aura. Este magnetul care ne atrăgea, ne fascina, ne făcea să întoarcem capul după el pe stradă sau spre rampă.

Titus Andronicus

Văzându-l la începutul carierei, la Nottara, Liviu Ciulei nota: „Bravo pentru debutul bucureştean al tânărului Ştefan Iordache!“. Admiraţia marelui om de teatru avea să fie confirmată de o biografie care va da splendoare regală profesiunii de actor. Ştefan Iordache figurează printre creatorii unor spaţii de elită ale culturii româneşti: Teatrul Nottara, Teatrul Mic, Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Naţional din Bucureşti, Studioul Casandra.

Un nume emblemă: STEPHANOS – “coroană” în limba greacă

Actorul-Rege

Timp de patruzeci de ani nu a fost previzibil, nu a fost repetabil. A înfruntat mitul unor interpretări intrate în istoria teatrului. A creat un cu totul alt Richard III, alt Hamlet, alt Petru Rareş, alt Rică Venturiano, alt Caţavencu. A impus efigii greu de depăşit unor roluri din marea dramaturgie: Shakespeare, Brecht, Ghelderode, Pirandello, Caragiale. A dat strălucire unor genuri ca: musical, teatru-dans, one-man show. A fost un instrument ideal pentru regizori; actor-fetiş, în teatru, pentru Cătălina Buzoianu şi, în film, pentru Dan Piţa şi Şerban Marinescu. O răscruce artistică pentru Silviu Purcărete şi Dinu Cernescu. Recitalul din Hamlet îl propulsează în elita marilor actori shakespearieni, presa din străinătate comparându-l cu Laurence Olivier şi Innokenti Smoktunovski. A fost o întâlnire fastă pentru colegul său din studenţie, Emil Boroghină, autorul miracolului “Teatrul Naţional din Craiova – pelerin în marele teatru al lumii”. Performanţa interpretativă a lui Ştefan Iordache din Titus Andronicus va fi hotărâtoare în obţinerea „Premiului Criticii pentru cel mai bun spectacol străin“ la Festivalul de Teatru al Americilor de la Montréal. Arta sa consacră breasla actorilor, fiind primul dintre ei încununat cu Premiul Academiei Române.

Ultimul rol – Printul Potemkin – la TNB

„Cu un înger pe umăr şi un diavol în buzunar”, senzual şi spiritual, exercita o fascinaţie aproape erotică asupra celor din jur: public, parteneri, prieteni. Numele lui este o emblemă. Acelaşi cu al Arhidiaconului Ştefan, întâiul mucenic creştin. Stephanos – în limba greacă – înseamnă „coroană“, cea cu care erau încununaţi învingătorii.

În jocul cu viaţa, în jocul cu arta, în jocul cu moartea a rămas Actorul – Rege.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.