„Alex Rider este mai mult decât o poveste cu adolescenți”

E frumoasă, fermecătoare, seducătoare, inteligentă, dar, pe deasupra, cu picioarele pe pământ. I-am admirat talentul clocotitor, dar și tenacitatea de a reuși în viață.

Cariera sa artistică s-a instalat și dincolo de granițele țării.

A jucat alături de nume grele ale cinematografiei precum Tom Hanks, în Inferno, Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence, în Serena, alături de Keanu Reeves, în Siberia, dar și în Index Zero, în regia lui Lorenzo Sportiello. Un rol de mare vizibilitate a avut în serialul Emerald City, de la NBC. A strălucit în Familia Borgia, în rolul Charlottei, alături de François Arnaud.

A fost răsplătită cu numeroase premii internaționale, printre care trofeul Boccalino d’Oro – premiul criticii elveţiene pentru cea mai bună actriţă, la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno, pentru rolul Matilda, din Periferic, în regia lui Bogdan George Apetri, alături de premiul pentru cea mai bună performanță feminină la festivalurile de la Salonic și Novi Sad, și de o menţiune specială la Festivalul Internaţional de Film de la Varşovia. A primit, de asemenea, trofeul Shooting Stars, prestigiosul program dedicat celor mai talentați 10 tineri actori europeni, la Berlinale 2012, printre alte disticții, de-a lungul carierei.

La 15 ani, Ana Ularu o interpreta pe Lolita, în regia Cătălinei Buzoianu, alături de Ștefan Iordache, la Teatrul Mic. În afara pieselor lui Andrei Șerban, Omul cel bun din Seciuan și Carousel, să mai adăugăm și celelate roluri în care a strălucit, O intervenție și Constelații, la Teatrul Act, roluri pentru care a primit, respectiv a fost nominalizată la Premiile UNITER cât și În parc, la Godot Cafe-Teatru, Procesul Caprei cu un ied și Peretele, la Teatrul Metropolis și Emancipare, la Teatrul de Comedie.

AXN anunță premiera în România pentru această toamnă a serialului thriller cu spioni, Alex Rider. Cu Ana Ularu în distribuție, serialul a fost filmat în Marea Britanie și România. Bazat pe volumul Point Blanc, cea de-a doua carte din seria omonimă scrisă de Anthony Horowitz, care a fost vândută în peste 20 milioane de exemplare la nivel global, Alex Rider a fost filmat în Marea Britanie și România, scenele de la Point Blanc fiind filmate integral în Munții Bucegi.

Serialul urmărește povestea lui Alex Rider, un adolescent din Londra care a fost instruit, fără să știe, pentru lumea periculoasă a spionajului încă din copilărie. Forțat să investigheze moartea unchiului său și ce legătura are aceasta cu asasinatul a doi miliardari, Alex acceptă fără tragere de inimă să își asume o nouă identitate și merge sub acoperire într-un internat izolat, în munți, numit Point Blanc. Aflat undeva pe crestele Alpilor Francezi, Point Blanc se promovează ca fiind un loc unde adolescenți cu probleme, care provin din familii extrem de bogate, sunt aduși pe calea cea bună. Pe măsură ce Alex cercetează mai atent, descoperă că studenții sunt, de fapt, subiecții unui plan cel puțin tulburător, pe care tânărul va trebui să-l oprească, chiar cu riscul propriei vieți.

Cunoscuta actriță Ana Ularu va interpreta rolul Evei Stellenbosch, Decanul Point Blanc, personaj pe care telespectatorii îl vor găsi fascinant și care îl va pune în dificultate pe Alex Rider.

Ana Ularu și Otto Farrant în serialul AXN Alex Rider © Sony Pictures Television

Ce mai faci, Ana Ularu? Ultima dată am stat de vorbă înaintea Crăciunului. Te-ai reîntors recent din străinătate, și pleci deja destul de curând. Ce ai făcut în ultimul timp?

Bine, mulțumesc! În ultima perioadă m-am bucurat din plin de pauza oferită, chiar dacă „oferta” are o conotație sumbră, venind din partea evenimentului istoric tragic și încununat de multă prostie umană prin care trecem. Să zicem că mi-am împărțit timpul între a mă pune la curent cu tot ce se întâmplă în lume, în mod foarte aplicat și din multe surse (consider că e o datorie a speciei în general și civică în particular să nu ai jumătăți de informație, să citești mai mult decât titluri de articole și în general să știi ce se întâmplă în lumea în care dai cu subsemnatul), între a hrăni diverse alte creativități – am scris cu partenerul meu un scenariu care a implicat documentare destul de multă, apoi a fost doar răsplată în actul de a scrie propriu zis, am făcut muzică, am călătorit mult, am urcat munți – la propriu, am filmat un scurtmetraj online și un monolog, m-am bucurat de viață, am citit cărți și văzut filme. E o stare teribil de plăcută să ieși din lumea egotică, extenuantă uneori și competitivă a carierei, pentru că totul a fost pus pe pauză. Mi-a fost dor doar de scenă, de spectacole, de prieteni și de senzația de a construi un rol.

Povestește-ne despre personajul tău din Alex Rider, serialul produs de SONY, ce urmează a fi difuzat în această toamnă la AXN. Începând de la probe, până la cum ai interpretat personajul, cum ai colaborat cu echipa și cu actorul principal. 

Am dat o probă filmată acasă în LA, șase minute în care am încercat să surprind ceea ce simțeam instinctual la personaj. Apoi frumusețea vieții m-a purtat la Vancouver, însă vacanța mea avea să fie întreruptă de vestea că va trebui să zbor la Londra în două zile pentru a doua probă. Am pierdut 4 zboruri, am găsit alte 2 – Vancouver – LA – Londra, am dat cea mai jet-lag-uită probă din lume, dar se pare că i-am convins. În afară de distribuția tânără aaaabsolut excelentă, față de care am enormă tandrețe și respect – absolut toți sunt tineri actori minunați, talentați, inteligenți și cu care m-am distrat teribil, am avut parte de un regizor și show runner minunat – Andreas Prochaska. Felul în care el a gândit întreg proiectul, dându-i dimensiuni cu mult mai mari decât „o poveste cu adolescenți”, felul în care serialul arată și ritmul lui, totul superlativ – am fost extrem de mândră să fac parte din așa ceva când am văzut pe Amazon acest prim sezon. Iar Otto Farrant e un partener minunat. E atât de talentat, înțelept, smerit, inteligent și prietenos! M-aș bucura să lucrez cu el oricând din nou și îi doresc o carieră lungă și prosperă. E uriaș să porți pe umeri asemenea responsabilitate la vârsta lui, și să o faci atât de serios și fără pic de prezumție sau pustism. Otto e un suflet bătrân și înțelept.

Ana Ularu în Siberia, alături de Keanu Reeves

Cum este să lucrezi cu unele dintre cele mai mari nume din industrie, precum Sony sau Netflix?

E plăcut să lucrezi, în meseria noastră. Fie cu studenți, fie cu nume mari. E o onoare să fii ales și dorit.

Zilele acestea susții și Concursul George Enescu 2020. Cum vezi tinerii muzicieni de azi? Unde se intersectează, unde se armonizează actoria și muzica, artiștii de teatru sau film, cu muzicienii?

Am un respect uriaș față de munca și rigoarea muzicienilor. Trebuie să ajungi la un nivel tehnic prin atâta sacrificiu personal și abia apoi vine virtuozitatea. Și pentru muzicienii clasici, ca și pentru sportivi, e enorm de mult lucru, durere fizică sau în ego, e o competiție acerbă și mult mai mult obiectivism. Sunt meserii în fața cărora mă înclin. În fața rigorii și forței lor de a servi ceva mai profund. În meseria noastră există un soi de laissez faire, de boemie exagerată și de concepție greșită că oricine poate și ce mare lucru e? Până una alta, nu vezi neaveniți sau persoane care se bazează exclusiv pe date genetice zicând „vreau sa mă fac Rostropovich” sau „mă las de influencing, vreau să devin medaliat olimpic la atletism”.

Aș vrea o lume cu actori cu mentalități de muzicieni clasici sau sportivi.

 Ana Ularu primește de la John Hurt trofeul Shooting Stars la Berlinale 2012 ©Berlinale

Care au fost cele mai mari provocări ale proiectelor pe care le-ai avut în ultima vreme? Ai reușit să le finalizezi sau nu, din cauza pandemiei?  

Am pierdut un proiect BBC, mă rog, mai degrabă proiectul a fost pierdut întru totul, în sensul că a fost sistat pe perioadă nedefinită. S-au anulat spectacole în care abia așteptam să joc, am suspinat la anularea tuturor concertelor pe care abia le așteptam (ca spectator), dar… asta e. Cred mai mult în respectarea unor reguli de bun simț, în empatie și grija față de ceilalți și în depășirea acestui moment altfel decât în „vreau să fac ce vreau eu”. E timpul să nu mai fim imaturi și râzgâiați și să ne dăm seama de importanța acțiunilor fiecăruia dintre noi.

Cum ai făcut față pandemiei?

Am trăit perioada în Berlin, unde am avut totuși libertate de mișcare. Am făcut multe drumeții și am dormit în păduri, pe munte. Sunt fericită dacă sunt în natură, e o zona profund japoneză în sufletul meu care se curăță de nevroza orașului și de stres prin ceea ce ei numesc shinrin-yoku – baie de pădure. Și m-a ajutat enorm faptul că am făcut enorm de mult sport, am avut foarte multă rigoare în prima perioadă a pandemiei, am acordat timp pentru mișcare și timp pentru creativitate (de când am venit în România am păcătuit culinar și prin lene, canicula nu se înțelege bine cu sportul sau scrisul).

Ana Ularu în Oz, alături de Florence Kasumba, Joely Richardson © Michael Muller / NBC

De ce crezi că la ora actuală, la noi, nu prea avem nevoie de cultură, după cum consideră guvernanții? Oare într-o sală de cinema, de teatru sau de concerte, dacă ar fi respectate regulile specifice, așa cum se întâmplă în străinătate, oamenii „civilizați” nu ar putea urmări un spectacol de teatru sau un festival de film? 

Nu cred câtuși de puțin că nu avem nevoie de cultură, cred că mai degrabă guvernanții au nevoie de reprioritizări. Ar fi fost frumos dacă celebrul citat al lui Churchill despre artă în contextul celui de-al doilea război mondial ar fi adevărat, dar nu e. Se pare că i s-ar fi propus marelui Winston (pe care eu nu îl idolatrizez, având în vedere că i se datorează multă istorie neplacută, cel puțin în colțul nostru de lume) să taie fondurile culturale în vederea sporirii mașinii de război, la care acesta ar fi răspuns: „Și atunci pentru ce luptăm?” Frumos, dar fals. Soluția ar fi ca testarea să devină gratuită și accesibilă, în loc să se dea voie speculei înfioratoare care se face cu ocazia acestui virus, și de acolo încolo s-ar putea controla mai bine tot. Și DA, cinematografia, teatrul, arta, muzica trebuie ajutate și finanțate, sunt esențiale și nici măcar nu ar trebui purtată discuția asta. Pe de altă parte, la aura generală a lumii politice în această țară, e trist, dar previzibil să fie sacrificat fix un sector clar nefrecventat de sus-numita lume.

Trebuie alocate spații pentru desfășurarea acestor activități în aer liber și găsite soluții de controlare a transmisiei virusului, nu trântite lacăte pe uși și investit în continuare în afacerile personale și noi borduri.
Crezi că spectacolele de teatru, sau concertele transmise online reușesc să transmită emoție?  

Cred că emoția nu se pierde, ci se transformă. Pentru că talentul adevărat și altruist, ne-vanitos, atunci când există, ajunge prin căi subtile și de neoprit la ținta lui. E însă ceva irepetabil și inefabil în actul artistic împărtășit, viu.
Te-ai întors acasă în plin scandal la Teatrul Bulandra, unde nume importante, precum Șerban Pavlu, Ana Ioana Macarie, Marius Manole sau Vlad Zamfirescu și-au dat demisia, situându-se de partea lui Andrei Șerban, care afirma: „Protestatarii au ales calea cea mai dificilă, cea a curajului individual.” După ce ai jucat în câteva spectacole în regia lui Andrei Șerban, ce ai hotărât să faci? Știu că ai fost de partea protestatarilor. 

Clarificare: Această întrebare și răspunsul au fost realizate înaintea schimbării precedentului management al Teatrului Bulandra cu Vlad Zamfirescu.

Eu știu de scandal demult, și un purtător corect, cinstit și eficient al acestei flamuri a fost mereu prietena mea Rodica Lazăr, pe care o susțin întrutotul. Rodica a luptat fără să aibă „grijă” de poziția ei, pentru dreptate și transparență. Îi apreciez pentru totdeauna curajul și forța. Eu nu sunt angajată, nu am vrut să mă angajez atunci când mi s-a oferit pentru că prin natura și forma muncii mele de acum nu pot fi într-un singur loc, și sunt mult prea riguroasă cu mine încât să nu ofer 800% spiritului unui loc artistic. Așa că nu am de unde să îmi dau demisia. Deciziile mele de ordin etic sunt luate în urma formării mele umane și ale modalității în care gândesc, colaborarea cu Andrei Șerban a fost un moment binecuvântat artistic, un prag transformator al meu ca artist pentru care sunt mereu „humbled” – în smerenie și recunoscătoare, dar pot spune cu siguranță și fără falsă modestie că aveam coloană vertebrală de dinainte. Iubesc spectacolele domnului Șerban și încă nu simt să anunț că mă retrag din ele, e munca noastră împreună, sunt acte de artă create cu sudoare și lacrimi și bucurie mult înainte de această situație jenantă. Nu aș vrea să renunț eu, aș vrea să se clarifice situația. Am fost crescută cu principii foarte clare și cinstite, am obținut tot cu propriile forțe așa că nu înțeleg mentalitatea de a-ți însuși, lacom, confuz și despotic o navă pe care ar trebui să fii incă matelot. Sper că până la urmă va triumfa dreptatea, prin acești colegi inteligenți, talentați și curajoși ai mei.

Ce consideri că îi lipsește școlii de actorie de la noi? Totodată, ce crezi că are, că aduce ea aparte în context internațional? 

Școala de actorie de la noi are mult prea mulți studenți. Nu cred că poți grădinări cu atenția potrivită talentul cuiva când ai de-a face cu o puzderie de studenți. Deși avem profesori minunați care reușesc cumva. Mai departe, aplicat pe cât anume și cum se lucrează pe partea tehnică… ar mai fi de discutat și de îmbunătățit pe alocuri. Dar știu că ies actori tineri ridicol de talentați, vii, adaptabili, gata să se măsoare cu orice absolvent al oricărei școli (uneori nejustificabil de scumpe) din lume. Eu sunt parțial un produs al școlii mele și sunt recunoscătoare pentru ce am deprins de acolo.

Când un actor ajunge să fie asociat cu o anume categorie de personaje, și mă refer aici la rolurile pe care le ai făcut în străinătate, crezi că devine poate dificil să fie schimbată percepția cineaștilor și a publicului? Cu toate acestea, tu ești fascinantă nu numai în roluri dramatice, ci și în roluri cu o tușă comică. Totodată, știu că faci mare parte din cascadorii singură.

Nu mă hazardez să vorbesc despre percepția publicului, eu mă bucur de fiecare reacție pe care o simt în sala de teatru și ies pe scenă cu inima batând războinic de fiecare dată. Sper să fiu utilă publicului în continuare și să îi ofer emoție, sincer, de asta fac ce fac. Iar pe cineaști îi aștept cu drag la dialog, îmi e dor să lucrez în țară. Mulțumesc pentru compliment, mă bucură și mă face să vreau să descopăr și mai multe despre mine în contextul de actor și creator. Căutarea nu încetează niciodată, poate de aceea sunt atât de gata să lucrez oricât, să fac filme studențești, experimentale, să fac cascadorii, să nu mă pierd într-un gen de rol. Mai am atâtea de învățat și nu încetează niciodată să mă fascineze și să mă umple de fericire meseria mea. Iar percepțiile altora sunt parte din traiectoriile lor, eu pot doar să mai încerc încă o dată și încă o dată, de fiecare dată.

Pentru filmele pe care le-ai făcut a trebuit să înveți mai multe limbi străine. Cât de repede reușești să înveți o limbă străină pentru un rol și mai ales, cum ai reușit să redai fiecare accent al limbii respective, specific personajelor pe care le-ai interpretat?

Am învățat doar rusa pentru un rol, restul de limbi străine le știu din copilărie. Sunt un tocilar vesel pasionat de lingvistică, de etimologie, de structura și migrația limbajului, pe lângă evoluția lui. Engleza îmi e foarte aproape pentru că citesc enorm în engleză, o vorbesc zilnic, deseori aproape exclusiv… iar pentru accente am ureche muzicală bună și o iau ca pe o provocare să redau muzicalitatea unui accent. Spune enorm despre personalitatea cuiva felul în care articulează și ritmul de vorbire, așa că de aici se iscă și parte din personaj.

Ana la premiera din New York a filmului Siberia, alături de Keanu Reeves și de alți colegi din echipă ©Marc Thomas Kallweit

Știu că muncești foarte mult. Ești una dintre puținele actrițe din Europa de Est care au făcut cu succes saltul către internațional. Care este secretul și care crezi că sunt piedicile pentru actorii români? 

Din nou, mulțumesc. Nu cred că există alt secret decât munca asiduă la propriul mecanism. Un soi de pregătire de a-ți renunța la confort și o atitudine de soldat – gata mereu să se deplaseze, să aplice strategii, să răspundă la comenzi fără răsfățuri și în același timp să își păstreze creativitatea și calitățile improvizaționale alerte. E mereu mult de învățat – fie zeci de pagini de text, fie o nouă aptitudine, accente, și cred că trebuie să fii foarte disponibil mental și creativ. Nu aș îndrăzni să generalizez sau să caut limitări colegilor. Eu mă preocup de drumul meu și de ce am eu de îmbunătățit. Printre care – încă nu am carnet de mașină.

Ești un actor „ascultător” față de regizor? Dar față de agent, un termen/o meserie despre care se vorbește destul de puțin în industria artistică din România?

Sunt un actor curios în a explora. Ascult și caut în zonele de discomfort, sunt foarte fericită să fiu regizată și nu zic mai niciodată nu unei indicații fără să o încerc. Am o bucurie enormă de a încerca să transform în ceva organic o idee externă – e însăși spiritul meseriei. Dar sunt un actor instinctual și foarte imaginativ, așa că propun întotdeauna ceva. Îmi place meseria mea prea mult ca să fiu leneșă, cu mine însămi sau cu imaginea de ansamblu. Agenții mei sunt oameni minunați și înțelegerea noastră e că lucrăm doar ceea ce ne pasionează și ce mă face pe mine fericită. Poate fi un proiect extrem de prost plătit, ei vor sista orice altceva ca eu să îmi fac meseria acolo unde îmi e drag. Și împreună am renunțat la proiecte absolut uriașe, pentru că simțeam că nu sunt „ale mele”, fără să clipim. E o relație de familie cumva, să grădinărești cariera cuiva, să îi dai libertate și să îl ghidezi acolo unde sunt provocările interesante. Agenții mei mă cunosc, uman și ca artist, mă înțeleg și funcționăm împreună.

Există ceva care te face să refuzi un rol? Mărturiseai odată că, dacă există ceva care nu face parte din tine, nu accepți sub nicio formă acel rol.

Nu știu dacă am formulat așa. Refuz ceea ce simt că nu rezonează cu mine. În afara considerentelor financiare sau coeficientului de faimă. Lucrez cu drag acolo unde am de crescut și de învățat, unde simt că mă bucură fiecare zi de lucru. Altfel nu cred că are sens.

Ce te poate deranja, în general, la mediul de lucru? Ce anume nu tolerezi?

Tolerez multe. Doar nu înțeleg când actorii sunt nepregătiți sau dificili. Sau dive. Nu înțeleg cum să nu fi complet gata de acțiune. În repetițiile de teatru eu știu textul (al meu și, fără să vreau, pe al celorlalți) în primele două săptămâni. Nu știu cum poți crea ceva stând cu foile în mână. Sau neprivind partenerul în ochi, încărcându-te artificial cu muzică în căști în loc să fii viu și prezent. Și nu tolerez ca cineva să nu respecte echipa și munca acesteia. Dar am avut mereu noroc de echipe și colegi minunați. Nu îmi vine nici măcar o amintire neplăcută în minte. Mă uit înapoi la 26 de ani (eu joc din copilărie) foarte fericiți.

 Profesia de actor de film, ca și cea de actor de teatru, țin foarte mult de disciplină. Care este rutina ta de lucru? Cum îți menții o disciplină? Cu siguranță, filmările sunt un proces dificil. Nu poți veni pe platou, de pildă, după ce ai pierdut noaptea.

Nu am rutină, am igienă de lucru. Lecțiile mereu făcute, documentarea amplă, textul știut, mintea deschisă și spiritul gata să fie maleabil. Și nu am fost niciodată genul care să piardă nopți dorindu-și asta. Am suferit mai degrabă de insomnii câțiva ani – am trecut peste din fericire. Nu cred în a-ți aduce rufele murdare pe câmpul de bătălie. Nu sunt robot, evident, dar cred în alocarea de suflet muncii tale, ceea ce implică rigoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.