Cu prilejul unui mileniu de existenţă a regatului Granadei, sunt celebrate rolul şi frumuseţea vechii citadele a dinastiei arabe a Nasrizilor. Cu această ocazie sunt deschise două expoziţii: „Artele şi Culturile din al-Andalus. Puterea Alhambrei”, organizată în Palatul „Carol Quintul” şi complexul Alhambra, pe care o puteţi vizita până în martie 2014.
Cea de a doua este găzduită, până la sfârşitul lunii ianuarie, de Sala Leonardo din Parcul Ştiinţelor din Granada şi se intitulează „Cei o mie de ani ai Medinatului Ilbira”.
„Numai frumosul nume al Granadei este suficient pentru a construi în imaginaţie un oraş medieval, jumătate creştin, jumătate maur”, spunea Alexandre Dumas, care a rezumat într-o singură frază aura incredibilă cu care a fost împodobită, începând din secolul al XIX-lea, cetatea andaluză. În plină febră romantică şi orientalistă, scriitorii şi artiştii, urmaţi de istorici şi arheologi, nu sunt străini de naşterea acestui mit al cărui simbol este Alhambra.
Grădinile mănăstirii Sf. Francisc din incinta Palatului Alhambra
Descoperind locurile, în 1829, scriitorul american Washington Irving se entuziasma: „Vederea Alhambrei produce asupra poetului călător acelaşi efect de veneraţie ca monumentele sacre ale islamismului asupra pelerinilor Orientului. Cine ar putea număra toate amintirile istorice, toate poveştile minunate al căror leagăn a fost acest palat al gloriei arabe a cărei pecete a păstrat-o în ciuda eforturilor timpului?”.
Publicaţia lui din 1832, „Povestiri din Alhambra”, a popularizat aceste istorii.
Extraordinarul interes a fost trezit de către savanţii şi literaţii care au descoperit farmecul acestei bijuterii.
Dornic de pradă, prinţul berber Tarik Ibn Ziyad a traversat cu câteva vase strâmtoarea Gibraltar, împreună cu camarazii săi nord-africani, în anul 711. În decurs de câteva săptămâni el a cucerit Andaluzia, luând în stăpânire aproape întreaga Peninsulă Iberică.
Fereastră cu arabescuri la Alhambra
La scurt timp după sosire, Tarik a ajuns pe locurile pe care avea să fie ridicată Granada. Nu a găsit decât o mică aşezare romano-celtică, situată pe un platou înalt, divizat de trei înălţimi, şi o comunitate evreiască, Garnat Aleihad, dar peisajul l-a vrăjit. Se zăreau culmile înzăpezite ale munţilor Sierra Nevada, ce ajung la 2.987 de metri, iar spre sud-vest şi sud se întindeau câmpii fertile. Berberii au venit însoţiţi de femei, dar creştinele blonde şi evreicele brunete nu erau de lepădat. Ei au ridicat moschei şi palate minunate. Treptat, dealul Alabicin a fost terasat şi ocupat de prima şi singura aşezare creată de mauri în Spania, Garnata (rodie) sau Granada.
Instabilitatea politică i-a complicat existenţa prinţului Tarik. El a fost condamnat de către şeful său militar pentru nerespectarea ordinelor. Pentru scurt timp s-a introdus legea islamică, dar, în cele din urmă, principatele maure au fost recucerite de către creştini. În 1238, Mohammed Al Ahmar a proclamat Granada capitală a regatului său, iar pe sine, monarh. Granada a căpătat ziduri de apărare, comerţul şi meşteşugurile au înflorit, iar elita artiştilor şi arhitecţilor mauri părea că găsisese raiul pe pământ. Doctori înţelepţi lucrau în spitale. Alhambra răsărea deasupra acoperişurilor oraşului ca o prelungire a munţilor Sierra Nevada. Exteriorul simplu al clădirilor contrastează puternic cu interioarele bogat decorate în stil oriental, precum este sala principală. Capodopera ansamblului este palatul regal, care l-a făcut pe poetul ibn Zambrak să declame: „Chiar şi stelele preferă să zăbovească aici decât să se învârtă în ceruri!”.
Alhambra
Stăpânirea maură a încetat la 2 ianuarie 1492, când oraşul, condus de tânărul rege Boabdil, al doisprezecelea rege nasrid, s-a predat de bunăvoie regilor Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia.
Din 1850 până în zilele noastre, restaurările se succed pentru a face să renască această citadelă a Nasrizilor. Astăzi ea a devenit un simbol al acestei epoci de aur a perioadei musulmane.
Moştenirea maură a Andaluziei emană un romantism greu de egalat. Arta şi arhitectura pline de rafinament sunt printre cele mai frumoase din Europa. Arhitectura andaluză tipică, sate cu case strălucitor de albe, cu străzi înguste şi umbroase, case cu pereţi groşi, adunate în jurul unui patio privat, faţade văruite în alb, cu ferestre mici şi grilaje, provine din secolele de dominaţie maură. Catedrala din Sevilla întruchipează în mod armonios amestecul dintre stilul maur şi cel al cuceritorilor creştini. Cu structura sa cubică enormă, Catedrala din Sevilla este cea mai mare biserică creştină din lume. Măsoară 126×83 de metri, iar naosul se înalţă la 43 de metri. Arcele din interiorul catedralei sunt atât de înalte încât se spune că edificiul ar avea propriul său climat.
Un patio interior al Palatului Carol V
Îmbinând mai multe stiluri arhitectonice, palatul Real Alcazar a fost proiectat şi construit aproape în întregime, inclusiv grădinile luxuriante, de către meşterii mauri pentru suveranii lor.
Vastul complex Alhambra este cel mai bine conservat palat medieval maur din lume şi cel mai popular monument spaniol cu aproape 2 milioane de vizitatori anual.
Ridicat pe dealul Sabika ce străjuieşte oraşul Granada, palatul se face remarcat începând cu secolul al XI-lea, sub domnitorii zirizi, când devine cunoscut drept Castelul Roşu. Din secolul al XIII-lea până aproape de finele secolului al XV-lea, maurii au înfrumuseţat spectaculos locul. În general se consideră că adăugirile creştine, deşi frumoase în sine, distonează întrucâtva cu arhitectura maură delicată şi sugestivă.
În Grădinile Paradisului
Grădinile Generalife
Palatul „Alhambra” a fost ultimul bastion al epocii de hegemonie maură. Al-Andalus, teritoriul stăpânit de musulmani, cuprindea aproape întreaga Peninsulă Iberică. Dinastia Nasrizilor, ajunsă la putere în 1232, începe să construiască Alhambra, al cărei nume arab original era „citadela roşie”. Încetul cu încetul acest sit se transformă într-o cetate palatină, în care se aglomerează palate, locuinţe, băi, moschee, închisori şi splendide grădini. Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără geniul inginerilor arabi, maeştri ai ştiinţei hidraulice. Graţie unui sistem complex de vase comunicante, de mari bazine, de cisterne şi de canalizări ale marilor bazine din ceramică, ei au reuşit să urce apa pe o colină, un lucru deosebit de dificil în acele vremuri. Cea de a doua prioritate consta în faptul că au început să dezvolte fortificaţiile. În acel timp, Alhambra avea 23 de turnuri în spatele cărora se întindeau 7 palate.
În faţa intrării principale se află fortăreaţa Alcazaba. Deasupra ruinelor ei se înalţă „Torre de la Vela”. Palatul este o fantezie nesfârşită de curţi interioare, arcade şi cupole, bogat colorate şi împodobite cu incrustaţii şi ceramică, cu motive geometrice, încununate de stucatură fină ca o dantelă şi mocarabes (stalactite ornamentale). Un pasaj acoperit de glicină duce spre inima Alhambrei, „Palacio Nazaries”, numit şi Palatul Regal. Aici apartamentele cu stil delicat, fântânile şi bazinele de apă liniştite contrastează puternic cu masivele fortificaţii de afară, iar pereţii interiori sunt decoraţi cu inscripţii minuţios sculptate din Coran.
Arabescuri din decoraţia nasridă de la Alhambra
Palatele-turn gemene, „Torre de la Cautiva” şi „Torre de las Infantas”, adăpostesc încăperi cu decoraţiuni somptuoase. În volumul „Arhitectura maură din Andaluzia”, Martine Barrucand subliniază: „Arhitectura palatelor nasride este intimistă, dar posedă câteva trăsături specifice, precum combinaţiile frecvente între sala de recepţie şi grădină, amândouă agrementate cu jocuri de apă, ca şi complexitatea sistemelor de comunicare”.
Până în 1237, creştinii recuceriseră toate teritoriile în afară de acest emirat unde maurii au continuat să ducă o existenţă înfloritoare, fiind cuceriţi abia în 1492 de regele Ferdinand şi de regina Isabella.
Adolf Seel, Interior oriental la Alhambra
„Generalife” a fost reşedinţa de vară, locul în care conducătorii mauri scăpau de tumultul vieţii politice şi de freamătul oraşului, relaxându-se într-un cadru natural mirific. Ea se întindea pe o suprafaţă de peste 30 de hectare. Generalife, în arabă „gennat alarif”, însemna „Grădina Arhitectului”, cu referire la Allah, sau „Grădina cea mai frumoasă”. Pentru alimentarea cu apă a acestui sanctuar opulent, cursul râului Darro a fost deviat cu 18 kilometri prin lucrări impresionante. În „Grădinile înalte”, veţi zări mai întâi „patio de polo”, locul unde oaspeţii lăsau caii înainte de a urca spre palat. Turiştii sunt întâmpinaţi de o serie de fântâni şi grădini amenajate în stil clasic. „Grădinile de jos” au fost puţin influenţate de gustul maur şi evocă mai ales stilul italian, dar susurul apei curgătoare creează o atmosferă liniştitoare ce concordă cu dealul maur. Şi aceasta pentru că, în Islam, paradisul era imaginat ca o oază, o grădină cu ape şi flori înmiresmate. În curtea „Bazinului lung”, este oferit cel mai spectaculos joc de apă din grădini. În „Curtea chiparoşilor”, se spune că Zoraya, soţia lui Boabdil, şi-ar fi întâlnit în secret iubitul. Un chiparos bătrân de peste 700 de ani comemorează acest loc de întâlnire.
Intrarea Catedralei din Sevilla
În Coran, Paradisul este descris astfel: „Dumnezeu a promis credincioşilor, bărbaţi şi femei, grădini împrospătate de cursul apelor, adevărate grădini ale Raiului”. Decorul palatelor nu este mai puţin bogat în aluzii simbolice asociind religiei puterea şi astrologia. Cel mai somptuos rămâne plafonul din Sala Leilor, cu cupole cu „muquarnas” (motivul stupului de albine) cu tavane din lemn marchetat, casetate, numite „artesonando”. Construit la finele secolului al XIV-lea, „Palatul Leilor” adăpostea haremul, o zonă destinată sultanului şi familiei sale. Fântâna cu cei 12 lei este inspirată poate din cele 12 zodii sau cele 12 ore ale ceasului…
Scrierea, prezentă peste tot, joacă un rol esenţial în decoraţie. Alături de formulele pioase şi de versetele din Coran, amintind de ascultarea datorată lui Dumnezeu, Alhambra apare ca o veritabilă culegere de literatură şi de vocaţie poetică. Departe de a fi o petrecere a timpului a unor literaţi, poezia se bucura la curte de o preţuire pe care cu greu ne-o putem imagina astăzi.
După secole de abandon şi încercări ale armatei lui Napoleon de a arunca palatul în aer, edificiile maure au fost restaurate la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a interesului stârnit în întreaga lume de popularul jurnal de călătorie „Povestiri din Alhambra” al scriitorului american Washington Irving, care a trăit un timp în Granada.
