Alte bătălii pierdute după „trecerea Prutului”

A trecut ceva timp de când preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre „trădarea” fostului suveran şi l-a invocat pe mareşalul Antonescu, susţinând că şi el ar fi ordonat în 1941 ostaşilor români să treacă Prutul. Scandalul intern a luat proporţii internaţionale în momentul în care MAE al Federaţiei Ruse a declarat că „astfel de bravade neruşinate, ce îndreptăţesc agresiunea fascistă şi profanează memoria a milioane de victime ale fascismului, sunt inadmisibile”.

Cuvintele prin care preşedintele l-a tratat pe fostul suveran nu cereau decât puţine cuvinte: ignoranţă istorică şi lipsa civilităţii. Pasiunile politice şi personalizarea excesivă au umflat însă comentariile şi au redus la minimum miza cazului. Un „filosof” a ajuns să identifice ca mare problemă faptul că declaraţiile preşedintelui au „reuşit să pună într-o situaţie imposibilă câţiva oameni care îi sunt sincer fideli”.

Or, toate acestea reprezintă nimicuri faţă de faptul că MAE rus îşi permite să vorbească astăzi despre „bravadele neruşinate” ale preşedintelui român cu privire la ce s-a întâmplat în 1941. Ministerul Afacerilor de Externe român a dat o replică defensivă. La fel a arătat şi „apărarea” dlui Traian Băsescu. Chiar este o temă dificilă să explici de ce România a hotărât să lupte împotriva Uniunii Sovietice?

La nivel internaţional, vinovăţiile pentru declanşarea Marelui Război au fost asumate politic. Acum doi ani, o rezoluţie a OSCE, iniţiată de Lituania şi Slovenia, a pus pe acelaşi plan responsabilitatea Germanei naziste şi a Uniunii Sovietice în izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Documentul propus de Lituania şi Slovenia şi adoptat de Organizaţie la 3 iulie 2009 indica Pactul Ribbentrop-Molotov ca adevăratul precursor al conflagraţiei. Cu alte cuvinte, URSS a participat la declanşarea Marelui Măcel. Şi atunci a protestat MAE rus, iarăşi a fluturat tema antifascistă, dar faptul nu a tulburat pe semnatarii rezoluţiei.

Există astăzi o gândire calificată care reinterpretează realist evenimentele ce au dus la cel de-Al Doilea Război Mondial şi ce a urmat după. România se afla în anul 1941 într-o situaţie dramatică. Neutralitatea era imposibilă. O aştepta ocuparea imediată de către Germania nazistă, dacă nu accepta să-i fie aliată. Din punct de vedere moral, era de ales între două sisteme la fel de criminale, chiar dacă în feluri diferite. Argumentul că Uniunea Sovietică reprezenta o ameninţare fatală pentru România a fost probat de istorie cu peste măsură. Şi se mai întâmplase ocuparea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa, un evident motiv de casus belli. Că peste şapte luni liderii nazişti aveau să decidă „soluţia finală” şi că însuşi guvernul Antonescu a participat la Holocaust făcându-se responsabil de uciderea a peste 200 000 de evrei, acestea sunt o temă distinctă.

Problema ar fi că statul român, după ce a declarat regimul comunist drept unul „ilegitim şi criminal”, tratează şi astăzi subiectul de parcă Vîşinski ar mai putea să bată cu pumnul în masă. Tema legitimităţii operaţiilor militare din 1941 s-a ridicat şi acum câţiva ani, când Alexandru Alexianu, fiul lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, condamnat de Tribunalul Poporului şi executat în anul 1946, a făcut o cerere de revizuire a procesului. În 2006, Curtea de Apel Bucureşti l-a achitat pe Gheorghe Alexianu şi pe ceilalţi membri ai lotului Antonescu pentru acuzaţia de „agresiune contra popoarelor din Rusia Sovietică”. Prin aceasta, judecătorii Curţii de Apel au interpretat ocuparea teritoriului României, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, motiv de război în acord cu dreptul internaţional. Curtea de Apel Bucureşti a ţinut să afirme – aspect central în context – cǎ legitimarea războiului împotriva URSS nu exonerează criminalii împotriva umanităţii de ororile din teritoriile cucerite de Armata română.

Doar că a urmat presiunea internaţională, incluzând protestele Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, ale MAE al Federaţiei Ruse, ale unor militanţi pentru care principiile justiţiei se bucură de un partis pris etnic. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, de valoare istorică, a fost răsturnată în final de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cunoscută pentru supunerea ei la comenzile politice.

România frapează prin ambiguitatea poziţiei sale faţă de istorie. Este suficient să urmărim ce au făcut în timp Polonia, Ungaria şi Ţările Baltice în tratarea trecutului. Nu doar declaraţiile internaţionale, cum că ţara lui Stalin nu a „eliberat” aceste ţări, ci le-a ocupat, sunt asumate fără a da înapoi. Dar şi legislaţia internă a interpretat evenimentele din anii ’40. Negaţionismul faţă de crimele comuniste are acelaşi statut cu cel faţă de crimele naziste. Criminalii de război şi împotriva umanităţii răspund indiferent de culoarea lor brună sau roşie (vezi cazul „partizanului roşu” Kononov, condamnat de Letonia). De ce autorităţile de la Bucureşti nu sunt clare în a refuza această judecată stupidă a istoriei convenţionale, că declararea războiului contra URSS ar fi fost, în condiţiile de atunci, ilegitimă?

E nefiresc ca diplomaţia rusă să se exprime, aşa cum o face, dar sunt şi mai nefireşti ambiguitatea şi timiditatea noastră. Ar fi trebuit să solicităm Federaţiei Ruse scuze pentru imensele suferinţe aduse populaţiei României. Noi suntem în poziţia să întrebăm de ce statul succesor al URSS nu plăteşte daune pentru răul cauzat. Şi mai ales, ar fi cazul să asumăm consecinţele interpretării istoriei în viaţa noastră internă.