America s-a reîntors

”America s-a reîntors”, a spus de nenumărate ori Joe Biden în campania prezidențială. ”America s-a reîntors”, a repetat președintele Joe Biden, pe 4 februarie, când a făcut prima vizita la Departamentul de Stat. ”Diplomația a revenit în centrul politicii noastre externe”, a spus Biden, într-un discurs care ar fi trebuit să creioneze viitoarea politică externă americană.

Lumea liberală occidentală îi răspunde lui Joe Biden: ”Bine ai revenit, America”, așa cum au scris primarul Parisului, socialista Anne Hidalgo, și mulți alți politicieni. Der Spiegel a avut pe prima copertă o imagine cu Joe Biden reașezând capul Statuii Libertății (aceesși revistă germana a publicat, în 2017, o imagine cu Donald Trump tăind capul Libertății).

Ce nu spune însă nici Joe Biden și nici lumea liberală despre care el vorbește este ce înseamnă ”reîntoarcerea Americii”. Nu rezultă nici din discursul său din campanie, nici din cel recent, ținut la Departamentul de Stat. Poate doar ideea că ”reîntoarcerea Americii” înseamnă ”întoarcerea la normalitate”, din nou o formulă frecventă în discursurile noului președinte. Însă ce înseamnă ”normalitatea”, câtă vreme ceremonia de învestitură a lui Biden a avut loc într-un Washington în care erau desfășurate mai multe trupe americane decât în Afganistan și Irak la un loc, cu distanțare socială și cu toată lumea purtând măști de protecție?

The Guardian, un jurnal britanic apropiat democraților americani, scrie că ”sloganul «America se reîntoarce» va fi un test despre ce este «adevărata Americă», aceea despre care se presupune că a fost absentă vreme de patru ani”.

Excepționalism american vs. merkel-tilism german

Presa care păstrează o distanța suficientă față de administrația democrată din SUA cât să aibă credibilitate scrie că ”reîntoarcerea Americii” înseamnă reîntoarcerea excepționalismului american. Revista The Conversation scrie că ”excepționalismul american” este confundat deseori cu patriotismul, câtă vreme, datorită acestui excepționalism, americanii reacționează negative când văd că țara lor și liderii lor sunt criticați. În fapt, scrie The Conversation ”este vorba despre o ignoranță care pleacă de la mitul excepționalismului național, o miopie care este prin definiție americană”.

Cât este fond și cât este formă în acest ”excepționalism” și în ”normalitatea” fetișizată de administrația Biden vom putea vedea în viitorul apropiat, la ciocnirea dintre interesele SUA, ale Chinei și ale UE. Multe articole din presa americană, pro-Biden aproape în totalitate, vorbesc despre modul în care excepționalismul american se lovește de excepționalismul francez și de mercantilismul german când vine vorba despre relația Vestului cu China. Washingtonul dorește o ordine globală care să susțină SUA și dolarul american, nu China și yuanul. Însă, recent, președintele Frantei a spus: ”Acest front comun împotriva Chinei riscă să reducă din cooperarea Beijingului în chestiuni precum schimbările climatice și să îi exacerbeze comportamentul agresiv în Asia, inclusiv în Marea Chinei de Sud”.

Că este vorba despre reîntoarcerea excepționalismului american o dovedesc chiar ultimele declarații ale președintelui și ale diplomației de la Washington. ”Conducerea americană trebuie să înfrunte ascensiunea autoritarismului”, a spus Biden, cu referire la Rusia și China. Vorbind la Departamentul de Stat, el a solicitat eliberarea disidentului rus Alexei Navalnîi, și eliberarea liderei Myanmarului, Aung San Suu Kyi.

Dezastruosul proiect al lui Hillary Clinton

Armata Myanmarului a anunțat, la începutul săptămânii, că a declarat stare de urgență și că preia controlul asupra statului pentru următorul an. Motivul ține de faptul că guvernul condus de Aung San Suu Kyi nu a amânat alegerile din luna noiembrie, în ciuda pandemiei, iar apoi aceste alegeri au fost fraudate cu câteva milioane de voturi, care au trecut la partidul câștigător, al lui Aung San Suu Kyi. Imediat, pe Facebook a apărut informația că voturile au fost numărate cu ajutorul unui program oferit de Dominion Voting, adică aceeași companie care a furnizat softul pentru numărarea voturilor la cele mai contestate alegeri din SUA, tot în luna noiembrie 2020. Informația a fost infirmată de Dominion Voting. În plus, Comisia Electorala din Myanmar a precizat că voturile au fost numerăte manual și că, evident, nu a fost comisă nicio fraudă.

Lăsând deoparte această dispută, guvernul Aung San Suu Kyi (acum reținută de armată) este un proiect american, al administrației Obama-Biden. Este, mai degrabă, un proiect al lui Hillary Clinton, care a făcut presiuni pentru eliberarea ei după circa 20 de ani de arest la domiciliu, iar apoi a făcut totul pentru victoria ei în primele alegeri libere din Myanmar. Acest proiect al lui Clinton s-a făcut praf în nici măcar zece ani: Aung San Suu Kyi este din nou în arest și, mai rău, această laureată a Nobelului pentru Pace din 1991 este răspunzătoare pentru crimele împotriva minorității musulmane din țară, ea închizând ochii la atrocitățile comise de armată. Aung San Suu Kyi și-a pierdut credibilitatea pe plan internațional, iar SUA, prin strategia Clinton, nu au reușit nici să îi corijeze politica pe plan intern și nici să o ferească de o lovitură de stat. Acum însă, o buna parte din echipa Biden este formată din foști membri ai echipei Clinton: Jake Sullivan, consilierul pentru Securitate al lui Biden, a fost, în 2011 (la momentul ascensiunii lui Aung San Suu Kyi) șef al planificării politice în echipa secretarului de Stat Hillary Clinton; Kurt Campbell, acum membru în Consiliul Național de Securitate, era directorul pentru Asia în Departamentul de Stat condus de Clinton. Aceasta este o fațetă a revenirii ”excepționalismului” american. Cealaltă fațetă este dată de implicarea SUA în Myanmar, Biden caracterizând acțiunea generalilor birmanezi drept „un atac împotriva tranziției țării spre democrație”. Lăsând la o parte uriașele dubii despre ”democrația” promovată de protejata lui Hillary Clinton, rămâne întrebarea de ce afacerile interne ale unei țări aflate la aproape 20.000 de km sunt o problemă atât de importantă pentru SUA?

Cum ar fi reacționat SUA dacă Putin ar fi susținut protestele de la Capotoliu?

Să trecem la declarațiile lui Joe Biden despre Alexei Navalnîi, acum rusul cel mai mediatizat de presa vestică. ”Haideți să ne uităm la reacția de la Washinton la arestarea și condamnarea disidentului Alexei Navalnîi, la întoarcerea sa din Germania, unde a fost tratat după ce a fost otrăvit cu o substanță neurotoxică, se presupune că de serviciile secrete ale lui Putin”, ne invită Pat Buchanan. The Washington Post scria într-un editorial că guvernele vestice ar trebui să facă totul pentru a împiedica autocrația lui Putin să supraviețuiască și să crească. Putin a încercat să exploateze slăbiciunile sistemelor democratice. Este timpul să îi întoarcem favoarea, scrie The Washington Post. Iar ziarul propune următoarele: SUA și NATO trebuie să susțină în mod deschis protestele din Rusia care vor să-l răstoarne pe Putin și guvernul recunoscut internațional al Rusiei. ”Ne putem întreba cum ar fi reacționat americanii dacă Putin ar fi cerut susținerea internațională a protestatarilor care au invadat clădirea Capitoliului, pentru a schimba rezultatul alegerilor prezidențiale de pe 3 noiembrie?”, scrie Buchanan.

O întrebare similară ar trebui pusă și în legătură cu situația alegerilor din 2016 din SUA, despre care presa de mainstream și Partidul Democrat spun că au fost câștigate de Donald Trump cu ajutorul Rusiei și a hackerilor ruși. Unii au comparat presupusele atacuri cibernetice ruse cu un nou Pearl Harbour.

Imperialismul ideologic

”Însă când vine vorba de amestec în afacerile interne ale altor țări, cât de nevinovați sunt americanii? În timpul Războiului Rece, SUA au schimbat în mod regulat regimuri despre care credeam că ne zădărnicesc lupta pentru cauza noastră – Iran în 1953, Guatemala în 1954, Congo în anii 1960. După Războiul Rece, SUA au fost un actor important în „revoluțiile colorate” care au schimbat regimurile în Georgia și Ucraina. Potrivit Victoriei Nuland, atunci în Departamentul de Stat, unde s-a reîntors acum, SUA au pompat 5 miliarde de dolari pentru a înlătura regimul pro-rus ales democratic de la Kiev și a-l înlocui cu unul pro-american. Asta a dus la anexarea Crimeii de către Putin, pentru a-și asigura baza navală de la Sevastopol”, scrie Buchanan.

”Deși americanii sunt scindați rasial, cultural, social și moral, intervenționiștii liberali vorbesc mai departe despre valorile universale la care ar trebui să aspire toate țările. Printre aceste valori sunt și cele ale democrației din Statele Unite. Sunt standarde după care judecăm alte țări. Iar țările care nu se conformează acestor standard sunt candidate la amestecul american în afacerile lor interne. Promovăm un imperialism ideologic la o scară uriașă. Cum au dobândit americanii dreptul de a interveni în afacerile interne ale altor state – fie ele autocrații, monarhii sau republici – care nu au atacat SUA și nu au amenințat SUA?”, se întreabă Pat Buchanan.

”Iar când am intervenit în aceste state, cele mai frecvente rezultate au fost dezastruoase. Am schimbat regimurile din Libia, Siria, Irak si Yemen pentru că nu respectau ideile noastre despre buna guvernare. Rezultatul: milioane de morți, răniți, strămutați în întreg Orientul Mijlociu. O calamitate istorică”.

Echipa de politică internațională a lui Joe Biden vorbește despre „solidaritate democratică” între state ca bază a unui nou internaționalism. Dacă asta va însemna revenirea la hegemonia liberală, atunci înseamnă că Joe Biden și democrații americani nu au înțeles nimic din mandatul lui Donald Trump și mai cu seamă nu au înțeles nimic din problemele internaționalismului liberal, cele care i-au deschis calea lui Donald Trump. Până la urmă, Trump a fost riposta politică și culturală dată de jumătate din America globalizării neoliberale. Nu este suficient ca Joe Biden și amintitul consilier prezidențial Sullivan să declare că ”prioritatea noastră nu este să deschidem calea pentru Goldman Sachs în China”, câtă vreme Federal Reserve pompează trilioane de dolari care îmbogățesc Wall Street-ul și ruinează ”mainstreet-ul”.

”Se încheie lumea post-Război Rece, în care America era instanța ce judeca standardele democratice ale celorlalte țări și acționa împotriva celor care nu se conformau suficient. Dacă nu vom renunța la acest imperialism ideologic, acest final, în special atunci când vine vorba de Rusia și China, ar putea să vină brusc”, concluzionează Pat Buchanan.