Armata europeană a ”generalului” Paddington

”Perioada fără precedent de 80 de ani fără un război major de care s-a bucurat Europa a fost ”copilul terorii nucleare”, așa cum spunea Churchill, un lucru mai de încredere decât înțelepciunea omenească, care s-a născut în momentul în care a fost aruncată prima bombă atomica, la aproape două luni de la Ziua Victoriei în Europa. Acest lucru a fost valabil și pe 22 februarie 2022, când Putin a invadat pe scară largă Ucraina, urmărind să ocupe capitala Kiev. Putin nu a fost încurajat de o dispariție a descurajării nucleare, ci de incapacitatea NATO de a descuraja prin cuvânt și faptă în săptămânile și zilele premergătoare invaziei”, scrie Edward Luttwak.

Strategul american scrie că administrația Biden a provocat escaladarea rusa in Ucraina atunci când, informat greșit ca întotdeauna de CIA (care estima o cădere rapidă a Kievului), a decis să evacueze misiunea diplomatica americana din Kiev. Asta a precipitat retragerea altor diplomați occidentali. ”Si mai rău, guvernul german a decis să se întreacă în prostie cu Biden și a declarat că nu va opri importurile de gaz prin Nord Stream 2, chiar dacă va avea loc ”un incident” în Ucraina. Pentru Putin asta a fost o lumină verde pentru invazie”.

”Invazia ”postmodernă” a Rusiei nu s-a bazat pe puterea de foc. Urmărea sa ocupe Kievul si sa cucerească tara dând impresia forței, prin imagini cu coloane militare pe două rânduri. Când această fantezie s-a lovit de realitatea apărătorilor ucraineni încăpățânați care trăgeau cu rachete antitanc, liderii NATO au avut ocazia să treacă la acțiune. Ar fi putut organiza o întâlnire de urgență în care să ceară încetarea imediată a luptelor și revenirea la pozițiile inițiale. Dar nu s-a întâmplat așa ceva, pentru că doar britanicii și noii membri NATO, care au trăit sub regim sovietic, au vrut să se opună Kremlinului. Administrația Biden a fost axată pe ”evitarea escaladării”, iar francezii, germanii și italienii au fost, ca de obicei, foarte vocali în NATO dar au spus doar platitudini când le-a venit rândul să vorbească”.

”Rezultatul este că de Ziua Victoriei în Europa din 2025, războiul continuă în Ucraina și o alianță NATO fragmentată se chinuie să închege o strategie defensivă. Se flutură steaguri de Ziua Victoriei, în vreme ce soldații mor din nou, iar guvernele europene speră din nou că SUA vor juca rolul cel mai dificil. Până la urmă, această abordare a funcționat în trecut, când SUA aveau forțe mai mari și Rusia era băiatul rău pentru toata lumea.

Însă acum lucrurile s-au schimbat. Există un inamic care îi îngrijorează mai mult pe americani: Xi Jinping, un Mussolini al vremurilor noastre care este hotărât să arate că chinezii de azi sunt niște luptători formidabili, spre deosebire de predecesorii lor. China se pregătește de război, iar SUA nu au de ales decât să acorde prioritate ”Indo-Pacificului”. Acum, când Europa se simte abandonată sau cel puțin insuficient protejată și nedoritoare să se înarmeze cu adevărat, poate că e momentul să ne întrebăm: câtă vreme va mai funcționa descurajarea nucleară”, scrie Luttwak.

Dar oare britanicii și est-europenii lăudați de Edward Luttwak pot fi considerați o speranță pentru NATO sau pentru o potențială armată europeană viabilă? Un articol publicat în luna aprilie de Spiked aduce în atenție declarațiile unor politicieni britanici care cer încetarea paradelor de Ziua Victoriei, pe motiv că acestea ar fi doar pentru ”elite”, în vreme ce ceea ce unește cu adevărat lumea sunt ”petrecerile în stradă”. ”Poate că se tem că o paradă militară ar promova  ideea periculoasă că războaiele se câștigă prin curaj, disciplină, sacrificiu și putere militara, nu prin „valorile” ursulețului Paddington”, scrie Spiked.

Asta pentru că, nu cu mult înainte de Ziua Victoriei, o judecătoare din Marea Britanie, după ce a condamnat la plata unei amenzi doi maiștri militari care au furat o statuie a personajului de desene animate inventat în anii 1960, a găsit cu cale să transmită națiunii britanice că nu trebuie sa facă vreo diferență între realitate și ficțiune și că ar trebui să-l beatifice pe Paddington. ”Paddington reprezintă bunătatea, toleranța, promovează integrarea și acceptarea în societatea noastră”. Adică gluma (e drept, deplasată) a furtului statuii nu ar fi un act de vandalism, ci o blasfemie împotriva diversității, echității și incluziunii. Și să mai spunem că Ministerul britanic de Externe a emis un pașaport oficiala pentru personajul de desene animate, într-o vreme când avea lucruri mai bune de făcut – în Europa este război, în Orientul Mijlociu este război, iar Marea Chinei de Sud poate deveni oricând teatru de război.

80 de ani înseamnă limita memoriei vii. Veteranii Războaielor Mondiale s-au dus și odată cu ei a dispărut și ideea clară despre ce este necesar pentru o victorie pe câmpul de luptă. La 15 ani de la Victoria din 1945, Marea Britanie a renunțat la serviciul militar obligatoriu. În Europa de Est, armatele au fost desființate de sovietici imediat după 1945, iar apoi au fost folosite la munci agricole, în vreme ce, în Europa de Vest, armata se făcea mai degrabă cu Sgt Pepper și Beatles. Soldățeii de plumb ai Aliaților și Wehrmachtului au fost înlocuiți de pokemoni și alte arătări virtuale ”made in China”, socotite mai ”incluzive” mai ”sigure” pentru ca cei mici să nu-și dezvolte ”bărbăția toxică” într-o lume a ursuleților de pluș condusă pe baza unor formule corporatiste de gen, transgen și rasă. Armatele europene au cel mult experiența luptelor în deșert în care înfruntă cu tancul niște Toyota cu mitralieră sau pirați somalezi în șlapi și bărci de lemn.

Războaiele Mondiale au fost unul dintre miturile fondatoare ale statelor europene moderne. ”Dacă este să mai navigăm cu toții în aceeași barca, avem nevoie de un nou mit fondator. Nu știu care poate fi, însă avem nevoie de ceva. Mă rog doar să nu fie un nou război, pentru a nu mai vorbi de un război civil. Sau, și mai rău, de valorile ursului Paddingron”, scrie Simon Evans, pentru Spiked.