Atentate care au schimbat fața României

Istoria demonstrează că, de la Burebista și până aproape de zilele noastre, pe meleagurile mioritice uciderea conducătorilor, așadar asasinatul politic, a fost un fel de ,,sport național” . Un „sport“ practicat în cele mai diverse cazuri și ocazii, mai rar sau mai des, dar cu aceeași tragică „eficiență“ . Cronologic vorbind, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost ultimii conducători ai statului român care care au pierit în condiții dramatice. Dar, în cazul acestora a existat, totuși, un proces care a creat aparența unui anumit soi de legalitate. Legalitate care, în ultimul secol, n-a fost absolut deloc respectată: victimele asasinatelor politice au fost ucise pe stradă, împușcate precum niște câini de pripas.

Barbu Catargiu, premierul care i-a presimțit moartea

București, 8 iunie 1862, seara: foarte aproape de locul sacralizat de sub clopotnița Patriarhiei au răsunat două focuri de armă trase, de la mică distanță, asupra unei trăsuri. Da, dar aceea nu era o brișcă oarecare. În lipsa automobilelor blindate, care aveau să apară mult mai târziu, acela era un atelaj luxos, care-i transporta pe doi dintre cei mai importanți demnitari ai vremii: Prim-ministrul conservator Barbu Catargiu și Nicolae Bibescu, Prefectul Poliției Capitalei. Unica victimă, răpusă de un glonț care i-a străpuns baza craniului, a fost Catargiu. Iar moarte lui fulgerătoare avea să devină primul asasinat politic din istoria modernă a României. Reprezentant al Partidei Conservatoare, prim-ministrul Barbu Catargiu  a fost unul dintre opozanții Reformei agrare  dorit, în egală măsură, atât de Cuza Vodă cât și de susținătorii lui din Partidul Național Liberal. Un partid relativ nou care, pe vremea aceea, era considerat a fi ,,roșu”, deci „de stânga“ . Având o miză atât de mare, lupta dintre cele două tabere a fost, bineînțeles, extrem de dură. În acea perioadă, Parlamentul funcționa în Palatul Mitropoliei, așadar în actualul Palat al Patriarhiei. Documentele vremii dezvăluie că în acea zi tragică, de fapt cu mai puțin de o oră înainte de a fi ucis, și de parcă și-ar fi presimțit moartea apropiată,  prim-ministrul Catargiu a rostit în Parlament câteva cuvinte care păreau a fi un veritabil testament politic: ,,Pacea, domnilor, pacea și liniștea sunt scăparea țării, și voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării“. În următoarele ceasuri, vorbele Premierului  aveau să fie împlinite în cel mai tragic mod cu putință. La sfârșitul lucrărilor parlamentare din acea zi, din nu se știe ce motive, trăsura oficială  a premierului a lipsit de la scara Palatului Mitropolitan. Motiv pentru care înaltul demnitar a fost obligat să plece de la Cameră împreună cu Nicolae Bibescu, Prefectul Poliției, care s-a oferit să-l transporte cu propria trăsură. Poreclit ,,Bibescu Pistol”, Prefectul Capitalei a fost, atunci, martorul cel mai apropiat de locul faptei. În cursul anchetei, el a declarat că, la scurt timp după ce trăsura în care ei se aflau a depășit clopotnița Mitropoliei, asupra ocupanților s-au tras două focuri de armă. Prefectul care, în mod cu totul neașteptat, a scăpat neatins, a mai spus că s-a tras din spate, de la o foarte mică distanță, astfel că glonțul ucigaș n-avea cum să rateze ținta. Iar după ce a tras, asasinul a dispărut rapid. La anchetă, Bibescu-Pistol a declarat că după ce a coborât din cupeu și a dat rapid ordin ca porțile Mitropoliei să fie închise. Iar, după aceea, s-a dus la Palat ca să-l anunțe pe Cuza Vodă despre drama abia petrecută.

Ucis de un mercenar

Barbu Catargiu, victima primului asasinat politic din vremurile moderne, a fost una dintre cele mai importante personalități politice ale sfârșitului de sec. XIX. De-a lungul vieții, a deținut cele mai înalte dregătorii ale vremii. Lider al Partidei Conservatoare, Catargiu a fost promovat în funcția de Prim-ministru. Bineînțeles că moartea violentă a unui demnitar de un rang atât de înalt a fost exploatată de toate taberele politice. Încă de la început, s-a făcut diferența dintre cel care a apăsat efectiv pe trăgaci și instigatorii din umbră, autorii morali ai odiosului asasinat. Iar în ceea ce-i privește pe aceștia din urmă, conservatorii i-au căutat printre fruntașii liberali, C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, principalii promotori ai proiectului de reformă agrară la care Catargiu se opusese cu tărie. Atunci, conservatorii au spus că, pentru a reuși să-i treacă reforma prin Parlament, liberalii ar fi ales să scape în acest mod criminal de unul dintre cei mai incomozi adversari politici. În schimb, cel care tras efectiv, a fost un ucigaș plătit, un mercenar tocmit din lumea interlopă. La un moment dat, în cursul anchetei, s-a ajuns la un anume Gheorghe Bogati, un presupus agent al unor puteri străine care ar fi fost și el implicat în această afacere tenebroasă. Dar, după un simulacru de anchetă, dosarul morții Prim-ministrului Catargiu a rămas cumva, în coadă de pește, cu o rezoluție similară cu ceea ce acum, se numește A. N. Interesant este însă un lucru: după crima din 8 iunie 1862, acel Bogati s-a îmbogățit brusc, după care, în scurt timp, a primit și un post important la Piatra Neamț. În plus, în acea perioadă atât de tulbure, atât reprezentanții conservatorilor cât și ai liberalilor au lăsat de înțeles că A.I. Cuza n-a fost complet străin de acel asasinat politic. Ceea ce se știe este că, grație unui veritabil serviciu secret bine pus la punct de Cezar Librecht, omul său de maximă încredere, Cuza era un om deosebit de bine informat. La un moment dat, Arthur Demetriescu, unul dintre biografii postumi ai lui Catargiu, a afirmat că: ,,Prin intermediul lui Librecht, Vodă însuși era informat în legătură cu cele ce se urzeau, pe întuneric, împotriva vieții lui Barbu Catargiu și a boierilor. Dar, fără a se fi amestecat direct în aceasta conjurație, Cuza a lăsat lucrurile să curgă spre deznodământul lor fatal“.  Așa o fi, dar implicarea lui Cuza nu a fost confirmat ferm nici până în ziua de azi. Cert este însă că, mult mai târziu, într-o scrisoare adresată lui Costache Negri, Al. I Cuza a încercat să explice cauzele asasinatului pe care l-a dezaprobat categoric: Ura și fanatismul politic au înarmat brațul celui ce a lovit pe domnul Catargiu.

I.G. Duca, premierul răpus de „Nicadori“

9 decembrie 1933, gara Sinaia, în jurul orei 21,55. Întors de la audiență la care fusese convocat de regele Carol al II-lea, premierul liberal I.G. Duca se îndrepta, pe peronul întunecat al gării, către vagonul ministerial care ar fi trebuit să îl ducă  spre București. N-a mai apucat să se urce în tren. Brusc,a răsunat zgomotul provocat de explozia unei petarde, sunet sinistru care a provocat o stare de panică preschimbată, rapid în haos. Pe acest fond, mâna unui individ l-a apucat pe Duca de umăr și i-a fixat țeava unui revolver în ceafă. Inițial, premierul a încercat să se ferească, dar, în următoarele secunde, agresorul i-a descărcat cinci gloanțe în cap. Au fost câteva secunde care au pus capăt unei cariere politice cu totul deosebite. În momentul morții sale, Duca avea 54 de ani, iar ultima parte a vieții lui fusese presărată cu nenumărate scandaluri politice, punctate cu amenințări venite din partea adversarilor. Iar cei mai duri dintre aceștia s-au dovedit a fi legionarii.

    Cariera politică a lui I G Duca a început în 1907 când, la 28 de ani, s-a înscris în Partidul Național Liberal, pe listele căruia a candidat pentru un post de deputat. La 31 de ani, a fost ministru al Instrucțiunii Publice, în cabinetul premierului Ionel Brătianu. Ulterior, a fost, rând pe rând, ministru al Agricultrii, al Afacerilor Externe, vicepreședinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor și ministru de Interne. Pe 28 decembrie 1930, după moartea lui Vintilă Brătianu, a devenit președintele Partidului Național Liberal. În toate funcțiile deținute, I G Duca a fost unul dintre cei mai aprigi opozanți ai revenirii în țară a principelui Carol al II-lea, împreună cu Elena Lupescu. În ciuda acestei opoziții, dar în urma unei conjuncturi politice, interne și externe deosebit de complexe, Duca a ajuns prim-ministru în guvernul numit de Carol al II-lea, în 1933. În această funcție, a decis, pe 9 decembrie 1933, desființarea Gărzii de Fier. Mai mult decât atât, el a mai anunțat: ,,Localurile de întrunire ale membrilor acestei grupări vor fi închise, iar arhivele și orice corespondență vor fi ridicate de autorități oriunde vor fi găsite . Pe 20 decembrie 1933, PNL a câștigat alegerile cu 51 la sută. Din acel moment, I.G. Duca avea să devină cel mai aprig dușman al legionarilor. Motiv pentru care, chiar și el însuși se aștepta la o tentativă de asasinat. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe 29 decembrie, dimineața, Duca a plecat cu trenul spre Sinaia. Se spune că în același tren guvernamental, dar fără pază, ar fi călătorit și cei trei asasini ai premierului. Întâlnirea lui I. G. Duca cu regele a durat circa două ore, iar premierul urma să revină în București, tot cu trenul, în seara aceleiași zile. Dar, în tot acest timp, asasinii l-au așteptat pe peronul gării unde aveau să-l împuște. Atunci, presa vremii a relatat: ,,În timp ce I.G. Duca trecea prin hol pentru a ieși pe peron, unde era așteptat de un grup de manifestanți, d. Vlahide i-a propus să se întoarcă și să treacă prin biroul șefului gării, pentru a evita, astfel, mulțimea. Dar fostul prim-ministru a refuzat și a intrat pe peronul unde îl pândea moartea. Presa a descris crima astfel: „La un moment dat, Constantinescu (unul dintre asasini) auzind pe cineva spunând domnule președinte, s-a întors repede și s-a văzut față în față cu primul ministru. Atunci, l-a apucat cu o mână de umăr, iar cu cealaltă a descărcat gloanțele; unul în tâmplă, iar alte trei – deoarece Duca își ferise capul – în ceafă. Presa a consemnat faptul că în buzunarele primului ministru s-au găsit doar câteva hârtii banale, o monedă franțuzească de cinci cenți și 80 de lei. Modest, I.G. Duca voia să se întoarcă la București cu clasa III. Departe de orice idee de lux, premierul României purta în ziua morții o cămașă cârpită la umăr. În scurt timp, s-a aflat că atentatul fusese organizat de legionarii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace. Dar, pornind de la numele acestora, presa i-a numit, la grămadă ,,Nicadorii”. După asasinat, în România s-a declarat legea marțială și mii de legionari au fost arestați. Liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu, despre care se presupunea că a organizat crima de la distanță, n-a fost prins. În schimb, au fost arestați mulți alți lideri ai Gărzii, printre care și generalul Zizi Cantacuzino, supranumit „Grănicerul“. Procesul Nicadorilor  a avut loc în aprilie 1934, la sediul Consiliului de Război din București. La sfârșit, cei trei ucigași au fost condamnați la închisoare pe viață. Au apucat să ispășească doar o mică parte din pedeapsă: cinci ani mai târziu, au fost uciși  împreună cu alți lideri legionari, sub pretextul unei tentative de evadare.

Armand Călinescu, premierul ciuruit cu 20 de gloanțe

Joi, 21 septembrie, 1939, ora 14: Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri, plecase către casă de la sediul Ministerului Apărării. La intersecția Străzii Barbu Știrbey cu Podul Cotroceni, circulația părea să fi fost blocată de o căruță care stătea pe loc. Ajuns acolo, automobilul în care se afla premierul și agentul lui personal de pază, precum și șoferul, a fost lovit din spate de un altul. Ajuns în această situație neobișnuită, Armand Călinescu a coborât din mașină, să vadă ce se întâmplă. Dar, înainte de a fi apucat să facă un singur pas, înaltul oficial a fost ciuruit cu 20 de gloanțe, trase de un comandou format din opt legionari. Imediat după atentat, asasinii au dispărut din zonă, plecând direct la sediul Radiodifuziunii. Odată ajunși acolo, au oprit emisia și au anunțat, sec: „Atențiune, Primul Ministru Armand Călinescu a fost omorât. El a fost executat azi de o echipă de legionari“. Considerat unul dintre oamenii de încredere ai regelui Carol al II-le, Armand Călinescu a condus Ministerul de interne din Guvernul Goga-Cuza, funcție pe care a deținut-o până în ultima zi a vieții sale. Asasinii premierului au fost identificați și arestați rapid. A fost vorba despre Traian Popescu, student anul IV la Drept, Ion Moldovenu, student la Politehnică, Ion R. Ionescu, student la Drept, Cezar Popescu și Ion Vasiliu, desenator. Cercetările au mai stabilit că, de planurile atentatorilor mai știau fotograful Ovidiu Isaia și muncitorul Marin Stănciulescu. Acesta din urmă a fost cel care a făcut recunoașterea la fața locului unde avea să aibă loc atentatul. Ulterior, în cursul descinderilor Poliției la locuința lor, Ovidiu Isaia, Marin Stănciulescu și Gheorghe Paraschivescu s-au baricadat, deschizând focul asupra polițiștilor. Dar, în final, legionarii asediați de către forțele de ordine s-au sinucis. În scurt timp, restul asasinilor au fost și ei capturați după care, toți  au fost aduși la locul atentatului. A urmat o execuție sumară, iar cadavrele lor au fost abandonate în mijlocul străzii, vreme de câteva zile. La scurt după acest episod, în închisori s-a declanșat o veritabilă „vânătoare  de legionari“, o operațiune vastă de represalii în cursul căreia au fost ucise peste trei sute de căpetenii ale „Gărzii de Fier“.

Atunci când glonțul a biruit mintea

Mare om de știință, recunoscut în toată lumea datorită imensei lui opere istorice, profesorul Nicolae Iorga era considerat și unul dintre primii promotori ai naționalismului românesc. În același timp, el s-a implicat și în viața politică, unde s-a manifestat ca un susținător al Regelui Carol al II-lea. Iar, la un moment dat, a fost chiar și premier al Regatului României. Dar, pe 14 septembrie 1940, odată cu instaurarea dictaturii militare pe care Ion Antonescu a exercitat-o în alianță  cu „Garda de Fier“, România a devenit Stat Național-Legionar. Schimbarea i-a fost fatală lui Iorga, pentru că, relațiile sale cu Legiunea erau deosebit de încordate, încă de pe la sfârșitul anilor 30. Adversar ferm al ideologiilor de extremă dreapta, savantul a fost considerat principalul „vinovat moral“ al morții lui Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării Legionare. Așa că, odată ajunși la putere, legionarii au considerat că a venit timpul să  răzbune moartea fostei lor căpetenii. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, Iorga a fost ridicat de la vila lui din Sinaia de un comandou de opt legionari care i-au explicat că vor merge la București, pentru un interogatoriu. Însă, în apropierea pădurii Strejnic, Iorga a fost coborât din mașină și executat cu opt focuri de revolver. Ancheta morții sale a fost deosebit de greoaie, mai ales din cază că România era condusă de un guvern legionar. Abia peste câteva luni, în cursul anului 1941, Siguranța a primit ordin de la mareșalul Antonescu să-i identifice pe ucigași. Potrivit unui raport întocmit de anchetatori, Iorga a fost ucis de un grup de legionari compus din Traian Boeru, Teodor Dacu, Ion Tucanu, Ștefan Cojocaru, Ștefan Iacobuc, Gheorghe Cârciumaru și Paul Cojocaru. Majoritatea lor erau ingineri, avocați, studenți ba chiar și chestori legionari. Cei mai mulți dintre aceștia nu au fost prinși niciodată. Doar Paul și Ștefan Cojocaru au fost arestați în 1941. Aflat atunci la conducerea Mișcării Legionare, Horia Sima a comentat, în cel mai cinic mod cu putință, uciderea lui Nicolae Iorga: „În noaptea de 27/28 noiembrie, trebuie precizat, n-a fost ucis doar marele N. Iorga, ci execrabila figură a omului politic N. Iorga. Nicolae Iorga a făcut parte din galeria celor «trei mari ai crimei» contra Căpitanului și ai generației sale. Au fost trei personagii sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 noiembrie 1938 și 21 septembrie 1939: Lupescu, Armand Călinescu și Nicolae Iorga. Firește că Iorga mai putea contribui la istoria națională și universală, dar nu trebuie uitat că avusese la dispoziție 50 de ani de creație plenară, își împlinise rostul vieții pământești ca istoric și om de cultură. Specialiștii în tânguirea lui Iorga ar trebui să-și rezerve ceva din emoțiile și indignarea lor și pentru a deplânge sutele de tineri uciși în floarea vârstei sub dictatura carlistă, sub oblăduirea specială a maestrului. Problema trebuie judecată în ansamblul ei, și nu limitat la Iorga, care a fost un pisc al culturii, dar și un pisc al mișeliei omenești. Aceiași Traian Boeru, Teodor Dacu, Ion Tucanu, Ștefan Cojocaru, Ștefan Iacobuc, Gheorghe Cârciumaru și Paul Cojocaru au făcut parte și din comandoul care l-a asasinat și pe economistul Virgil Madgearu. Economist, sociolog și politician de mare succes, acesta a fost cel care a pus bazele doctrinare ale curentului țărănist. În același timp, el a fost recunoscut și ca unul dintre cei mai aprigi adversari politici ai regimurilor extremiste. Iar pentru această atitudine, și el a plătit cu viața. Tot pe 27 noiembrie 1940, în jurul orei 14, la ușa locuinței sale, a oprit o mașină neagră din care au coborât cinci indivizi. După ce au fost primiți în casă, Madgearu a fost anunțat că  trebui să meargă la Poliția Capitalei, unde urma să dea o declarație. Dar, odată urcat în mașină, aceasta nu a pornit spre Poliția Capitalei, ci s-a îndreptat în direcția opusă, către ieșirea din București. Și nu s-a mai oprit decât în pădurea de la Snagov. Acolo, legionarii l-au obligat pe Virgil Madgearu să coboare, după care l-au dus câteva sute de metri în pădure, în locul numit „Coada Lungă“. Iar pentru ca tabloul acelei zile să  fie și mai dramatic, cele două crime au fost precedate de masacrul de la Jilava (27/28 noiembrie 1940), în cursul căruia legionarii au executat 64 de deținui politici, toți foști înalți funcționari. Dar toate aceste asasinate la comandă, folosite ca armă politică, au fost doar preludiul unei alte perioade, cu adevărat cumplite. După 1945-48, regimul comunist, instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice, a declanșat desfrâul criminal care avea să  însângereze România vreme de cinci decenii,

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.