Au revenit maniacii schimbărilor de regim

Premierul israelian Benjamin Netanyahu le-a cerut iranienilor să evacueze un district din capitala Teheran unde se află mai multe clădiri guvernamentale care urmează să fie bombardate. Președintele Statelor Unite a publicat pe Truth Social un mesaj și mai grav: iranienii trebuie să plece din Teheran. ”Iranul ar fi trebuit să semneze „înțelegerea” pe care le-am spus să o semneze. Ce păcat, câte vieți pierdute. Am spus clar că IRANUL NU POATE AVEA ARMA NUCLEARĂ. AM REPETAT ASTA. Toata lumea ar trebui să părăsească imediat Teheranul!”

După acest avertisment, Fox News a confirmat că portavionul USS Nimitz cu întreg grupul său de lupta nu va mai rămâne în Marea Chinei de Sud, ci se va îndrepta spre Orientul Mijlociu, unde SUA au deja portavionul USS Carl Vinson. În plus, Statele Unite au adus în Europa mai multe avioane de realimentare în zbor, pentru a oferi președintelui cât mai multe opțiuni privind Iranul. Până în acest moment, președintele Trump a respins „invitația” Israelului ca SUA să se alăture la bombardarea Iranului. Luni, cu o zi înainte, președintele Trump a declarat însă pentru ABC că ”este posibil ca SUA să se implice”, subliniind că, în acest moment, armata SUA nu este implicată în operațiunile împotriva Iranului. Trump a mai declarat ca Washingtonul este ”deschis” pentru varianta în care președintele Rusiei, Vladimir Putin, ar acționa ca mediator. ”Este pregătit. M-a sunat și mi-a spus asta. Am avut o discuție lungă despre asta”.

The Wall Street Journal a scris că ”Iranul își dorește să negocieze cu SUA și Israelul pentru a pune capăt războiului”, însă în aceeași zi de 16 iunie, CNN a infirmat: ”Iranul refuză să negocieze cât timp este atacat și înainte să dea riposta împotriva Israelului”.

„Din acest moment nu mai există cale de întoarcere. Israelul a făcut greșeala gravă de a ataca identitatea iranienilor. Asta îi va face pe lideri să lanseze apeluri la ralierea tuturor iranienilor care trăiesc în țara – fie ei pro sau contra regimului. Israelul a încercat să distrugă televiziunea națională pentru a deschide calea elementelor anti-guvernamentale care trăiesc în occident și care pot pune la cale o schimbare de regim cu sprijinul Israelului”, scrie Elijah Magnier, jurnalist la Middle East Eye. El este de părere că lipsa unei riposte iraniene masive nu este un semn al incapacității militare a Iranului, ci este o strategie. ”Iranul lansează în mod deliberat un număr mic de rachete, la intervale neregulate. Este o formă de război psihologic, asemănător cu simularea înecului aplicată de CIA. Scopul este limpede – să epuizeze stocurile de rachete interceptoare ale Israelului și să pună sub un stres mare personalul din apărarea aeriana, să reducă moralul civililor care sunt nevoiți să coboare în adăposturi foarte des și la intervale neregulate. Iranul pare să testeze limitele rezistenței operaționale și psihologice a Israelului”.

 

Pentru administrația Trump, bătăliile interne și cele externe sunt interconectate. În vreme ce Israelul ataca Iranul, în America erau organizate proteste ant-Trump, în așa-numita No King’s Day, pe 14 iunie, proteste cărora li s-a făcut masiv publicitate pe spezele unor mari companii americane.

În 1979, liderii islamici din Iran și-au unit forțele chiar cu comuniștii iranieni, în universitățile din tara. Au început să revendice o redistribuire echitabilă a bogăției țării. Exact asta se întâmpla acum în universitățile americane dominate de o noua religie, una seculară neomarxista. Șahul Reza Pahlavi era văzut ca un simbol al elitelor, instalat printr-o lovitură împotriva premierului ales democratic Mohammad Mosaddegh, în 1953. Mosaddegh devenise o durere de cap pentru petroliștii britanici, pentru că a început să verifice cât de mult primeau din redevențele pentru petrolul extras în Iran. A naționalizat compania Anglo-Iranian Oil, devenită apoi British Petroleum. Lovitura împotriva premierului Mossadegh a fost pusă la cale de CIA, iar documentele sunt acum publice. Au devenit fundamentul unui manual pentru planificarea protestelor, pentru generarea unui sprijin popular prin operațiuni psihologice. Lovitura din Iran din 1953 a fost una de succes, iar rețeta a început să fie aplicată decenii la rând, în întreaga lume.

”Actuala administrație Trump consideră că același aparat de securitate american aplică rețeta schimbărilor de regim în continuare, de multe ori fără acceptul președintelui SUA și în dauna politicii guvernului SUA”, scrie Pippa Malmgren, fost consilier în administrația George W. Bush. ”Exemplele includ: Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 și Revoluția Maidan din 2014, care a dus apoi la problemele de astăzi cu Rusia, Revoluția Trandafirilor din Georgia, în 2003, Revoluția Lalelelor din Kîrgîzstan din 2005, Primăvara Arabă din 2010-2011, poate și îndepărtarea recentă a unor candidați din România și Bulgaria și poate și recentele probleme legale care au scos-o pe Marine Le Pen din politica franceză și problemele medicale care au afectat campania electorală a liderului partidului Chega din Portugalia. Astăzi, aceiași indivizi se folosesc de aceste tactici în Statele Unite, pentru a pune la cale proteste împotriva președintelui”, scrie Malmgren.

 

Ca și în 2002, înaintea invaziei din Irak inițiata pe baza unor dovezi false despre armele de distrugere în masă ale regimului Saddam Hussein, instigatorii la schimbare de regim în Iran încep să devină tot mai vocali. Declarațiile lor despre programul nuclear iranian care ar mai avea nevoie de doar câteva săptămâni până să obțină arma nucleară trebuie puse în balanța cu declarația făcută nu mai devreme de luna martie 2025 de șefa comunității de informații a SUA, Tulsi Gabbard, care spunea că analizele serviciilor secrete americane ”continuă să arate că Iranul nu construiește o armă nucleară și că ayatollahul Ali Khamenei nu a autorizat programul nuclear pe care l-a suspendat în 2003”.

 

”Suntem la mai bine de 20 de ani după invazia în Irak și ne pregătim să facem același lucru in Iran: o țară care este mai mare, mai populată și semnificativ mai complexă decât Irakul. Și facem asta cu și mai puțină planificare decât în 2003”, scrie jurnalistul Sohrab Ahmari, născut la Teheran din părinți iranieni, cu puțin înainte de Revoluția Islamică. ”Dacă Israelul va continua pe aceeași traiectorie, lovind infrastructura energetică și civilă, statul iranian se va rupe. Însă israelienii nu sunt nici înclinați și nici capabili să lipească apoi cioburile. Vor internaționaliza problema și America va trebui să-și suflece mânecile. Fără bocanc american in Iran, căderea regimului ayatollahilor va duce la o criză în întregul Orient Mijlociu și dincolo de această regiune, cu valuri de imigranți spre Europa mult mai mari decât în 2015-2016 și cu consecințe care cu greu pot fi prevăzute”.

”Este drept că Iranul este un stat mult mai omogen decât Irakul. Însă Iranul este caracterizat de o tensiune de secole între stat și societate, de o brutalitate a statului în raport cu societatea. Poezia a devenit sublimă în societatea persană tocmai pentru că putea exprima eliptic ceea ce nu putea fi spus direct. Conversațiile au devenit indirecte. Manierele uneori exagerate ale iranienilor au legătură tot cu această situație. Rezultatul este că iranienii strălucesc la nivel individual, însă în societate domnește o lipsă de încredere cronică în stat. A menține un stat în această situație este o mare problemă.

Israelienii și ațâțătorii la schimbare de regim din SUA cred că au găsit soluția în prințul moștenitor Reza Pahlavi. Un nous șah poate fi un simbol al unității și continuității. Însă problema este că Reza Pahlavi nu inspiră încredere. Este un nobil răsfățat, care nu strălucește deloc la nivel intelectual și este indolent. A făcut și greșeala de a arăta că-și dorește să fie parașutat pe tron dintr-un F-35 israelian. Adresându-se recent iranienilor, le-a cerut să se revolte împotriva regimului islamic și nu și-a exprimat preocuparea față de victimele civile ale bombardamentelor israeliene.

Dar caracterul, capacitățile și percepția populară a prințului Pahlavi contează mai puțin. Problema este că, chiar de ar reveni în Iran un Cirus cel Mare, tot ar avea nevoie de sprijin extern pentru a restabili controlul măcar în capitala, pentru a nu mai vorbi de restul țării de 90 de milioane de suflete.

A apărea o problemă și cu separatismul, pentru că persanii abia de sunt majoritari în Iran. Aici trăiesc o mulțime de azeri, de populații turcice (din ele se trage Ali Khamenei), de kurzi, baluci, arabi, evrei, asirieni și armeni. Sunt mai uniți de identitatea iraniană decât sunt irakienii sau libanezii de identitatea statelor lor, însă țara se poate balcaniza.

Există o rețetă pentru un război civil pe dimensiune etnica, religioasă, ideologică. Războiul ar iradia în Turcia, Irak, Azerbaidjan, Pakistan – țări unde SUA au interese și trupe. SUA ar fi obligate să intervină.

Ațâțătorii la schimbare de regim par să-și imagineze că, dincolo de o fragila minoritate care susține regimul islamic, iranienii sunt o adunătură de fete în fuste mine și băieți în blugi care au avut ghinionul de a se naște în altă parte decât Los Angeles sau Miami. Este o prostie. Societatea iraniană nu poate fi radiografiată clar, însă regimul se bucură de o susținere considerabila; altfel nu ar fi putut rămâne la putere aproape jumătate de secol, cu toată represiunea la care ar fi recurs. Din discuțiile telefonice pe care le-am avut, rezulta că bombardamentele israeliene nu fac decât să ralieze tot mai mulți iranieni în jurul simbolurilor naționale și armatei.

Și să nu uităm de programul nuclear. Printre grupurile separatiste din Iran se numără și islamiști sunniți inspirați de Statul Islamic și Al Qaeda. Iranul are un program nuclear aproape complet. Cine va păzi acest program în fața islamiștilor? Firește, Statele Unite.

Cine va păzi strâmtoarea Hormuz, pentru a asigura pe mai departe fluxul a 25% din petrolul comercializat în întreaga lume. Francezii? Germanii? Malaezienii? Vor rămâne Statele Unite deoparte pentru a privi cum China intervine în Golf pentru a-și asigura aprovizionarea cu petrol, pentru a putea produce și mai ieftin, și mai mult?”, se întreabă Sohrab Ahmari.

Cu fiecare zi în care aviația israeliană bombardează un Iran care pare să fi rămas fără apărare aeriană crește probabilitatea unei crize majore a regimului de la Teheran și probabilitatea ca instigatorii israelieni și americani la o schimbare de regim să-și impună voința. Un asemenea scenariu face foarte probabilă o intervenție americană directă, cu consecințe mult mai grave și mai greu de prevăzut decât în cazul invaziei din Irak.