AUTIŞTII CĂRŢILOR (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Şi unii, şi ceilalţi găseau brusc, în spatele unui arbore, o pătură întinsă la soare. Şi unii, şi ceilalţi se repezeau spre ea ca spre un lucru drag, cunoscut de când lumea, semn al vremurilor de unde au venit. Şi, dând pătura la o parte, se împiedica fiecare şi cădea alunecând afară pe tobogan.

În bâlci, se simţeau câteva clipe descumpăniţi. Moşul stătea la măsuţa lui, lumea se plimba fie nepăsătoare, fie curioasă, fiecare după temperamentul său, nici măcar nu se întunecase încă. Atunci… atunci, cât au stat ei acolo? Cât au tot colindat câmpia aceea nesfârşită? Secundarul ceasului continua să se grăbească şi să le arate timpul scurs – minutarul abia de se deplasase cu câteva cifre.

Zâmbeau şi iertau totul. Plecau mai departe, doar că erau mai obosiţi, umblaseră totuşi cale lungă. Iar când ajungeau iarăşi în dreptul bătrânului de la intrare, în dreptul „momâii”, întorceau instinctiv capul în altă parte, deoarece ştiau acum de ce nu s-au mai întors cei doi care au aruncat nasturi în loc de bani în farfurie, dar n-o spuneau nimănui.

Şi nici un poliţist n-ar fi fost în stare să scoată acel adevăr din ei.

– Iată, am ajuns la jumătatea înălţimii Celui de Al doilea turn,vă anunţă ghidul.

Cineva îşi mai aduce aminte de imaginile schimbătoare de la ferestrele Primului turn. Vă uitaţi şi de acolo, de la etajul patru, însă aici, de oriunde ai privi, priveliştile sunt asemănătoare ori măcar compatibile între ele. Numai că, dacă de la primul etaj aţi putut admira ogoarele cu oamenii muncindu-le, de la etajul patru, din orice fereastră, nu vedeţi decât coroanele unor copaci dintr-un codru imens. Când aţi venit la Castelul albastru nu vă aduceţi aminte să fi străbătut un drum umbrit de atâţia copaci. Asta vă face să uitaţi diferenţele de privelişti oferite de la ferestrele etajului întâi cu cele vizibile de la etajul patru.

Da, dar… Ciudat! Şi de afară, dar şi din cele văzute până atunci, Al doilea turn, spre deosebire de Primul, părea să fie rotund. Aşa au fost şi încăperile de la primele trei etaje. (Cu precizarea că Anexa „Bruno” de la etajul trei a rupt tiparul, prin umflătura pe care o făcea spre răsărit.) Şi iată că etajul al patrulea părea din nou pătrat, la fel ca suprafeţele Primului turn. De afară, această modificare nu se vede. Sau, poate, n-aţi perceput-o voi. După ce veţi coborî şi vă veţi afla din nou în curte, veţi verifica mai atenţi, vă spuneţi. Ciudat!

Atmosfera din interiorul cubului mai stăruie îndărătnic în voi.

– Uite, suntem aici, gata, a trecut, suntem afară! încearcă să-şi liniştească soţul nevasta. Se vede că cei doi constituie o pereche solidă, care a trecut prin multe în viaţă.

Doamna, o femeie încă prezentabilă, în ciuda vârstei pe care nu încearcă să şi-o ascundă, şopteşte:

– Poate, totuşi, nu trebuia să vin…

Doamna are probleme cu inima, poate nu atât de grave cum îşi închipuie ea, dar nu se ştie niciodată… Asemenea experienţe nu-i sunt deloc indicate.

„Acum am venit, gata! După ce vom coborî o să încerc s-o conving să nu urce şi în Cel de Al treilea turn” îşi spune soţul în gând, deşi ştie de la început că ea nu va accepta, ca de obicei, să nu ducă lucrurile până la capăt. Poate că ar fi trebuit din prima clipă să n-o ia cu el.

– Cum de nivelul acesta este pătrat?

– Într-adevăr, n-are pereţii curbi, face ghidul în loc de răspuns.

(Scena aceasta i s-a repetat de zeci de ori: uneori oamenii sunt mulţumiţi de replica sa, alteori nu. Însă, pe parcursul instructajului, acesta este răspunsul ce i-a fost indicat să-l dea. De data asta, vizitatorii nu păreţi mulţumiţi.)

– Domnule, se aude din nou glasul domnului cu aparatul de fotografiat, domnule, dumneata te porţi cu noi ca şi educatoarea cu ţâncii de la grădiniţă! Chiar ne crezi atât de proşti?

Nu-l agreaţi pe individul mereu revendicativ, un adevărat „Gică Contra”, însă acum parcă are dreptate. Iar ghidul, tot conform instrucţiunilor primite pe parcursul lungilor şedinţe de pregătire, vă distrage atenţia povestindu-vă întâmplări – oare adevărate? – despre cum au suportat alţi vizitatori experienţa cu turnul cu tobogan. Sau, mai precis, cum n-au suportat-o câţiva. Cazuri izolate, desigur, şi trebuie spus că administraţia s-a priceput să rezolva de fiecare dată chiar şi momentele cele mai dificile. De fiecare dată!

Tot vorbind, ghidul o ia din nou pe scări, iar voi, asemenea bobocilor disciplinaţi, vă luaţi imediat după el.

Etajul cinci:

Un oarecare Knut Olaf Jakobsen

După o ceartă şi mai neplăcută ca de obicei, Waldemar Waldemann ieşi trântind uşa. Era o seară ploioasă şi numai de plimbare nu-i ardea. Rătăcind pe străzile ude, Waldemar a ajuns pe arterele comerciale aproape fără a-şi da seama. Furia, în loc să i se potolească, creştea mereu. Şi cum să nu-i crească furia dacă era obligat să hoinărească prin oraşul natal cu hainele murate? Obligat de situaţie, bineînţeles, dar în primul rând de el însuşi, pentru că, dacă s-ar întoarce acum acasă, ar însemna că a cedat, i-ar da un ascendent Clarei, lucru pe care nu l-ar putea suporta, deşi ştia prea bine că, până la urmă, tot acasă va trebui să se întoarcă, păi, că doar n-o să se învârtă toată noaptea prin ploaie asemenea unui câine hoinar şi nici dimineaţa nu va putea merge la birou cu hainele ca nişte cârpe de spălat duşumelele. Fiind, deci, conştient că n-a fost deloc înţelept, din punct de vedere tactic, să iasă în noapte, Waldemar se postă în faţa vitrinei unui magazin de articole muzicale şi, privind distrat discurile frumos aranjate, îşi aminti de reproşurile caraghioase ale Clarei, după care el n-ar fi capabil de nici o trăire umană, răceala polară îngropându-i orice sentiment sub o calotă groasă de gheaţă. Caraghios, nu? adică el fierbea tot de furie, iar ea îi reproşa tocmai „calmul olimpian”! E adevărat că nu-i plăcea să se dea în spectacol, că nu iubea scenele violente, că era încredinţat de datoria omului de a păstra în orice împrejurare aparenţele. Însă sub acest strat de calm…

„Eşti rece ca Polul Nord!” i-a strigat ea şi el, în loc să-i pocnească una şi s-o calmeze, ieşi trântind (totuşi) uşa în urma sa.

– Sibelius! auzi o voce lângă el.

Dacă şi-ar fi dat drumul sentimentelor, cearta s-ar fi spart în plânsete şi îmbrăţişări şi n-ar fi fost obligat să colinde ca un vagabond prin noapte.

– Sibelius! auzi din nou vocea.

– Cum, vă rog?

Un individ rotofei cu o mustăcioară roşiatică se oprise lângă el şi-i vorbea de cine ştie când.

– Aţi fluierat…

– A! Da…

– Nu vă supăraţi, eu nu sunt din oraş, n-aţi putea să-mi spuneţi cum aş putea ajunge la hotelul Astoria?

– Nici eu nu sunt de aici, îngăimă Waldemar, îngrozit la gândul că ar trebui să-i explice individului drumul destul de complicat până la Astoria.

– Bănuiam eu.

– Cum, vă rog?

– Vorbiţi cu un accent caracteristic.

– Caracteristic?!

– N-aş putea să precizez cu exactitate.

– Nici nu-i nevoie! „Asta-mi mai lipsea!” gândi Waldemar.

– Cred totuşi că sunteţi venit de undeva de prin nord.

– De la Cercul Polar, bineînţeles.

Spre uimirea sa, individul luă răspunsul drept bun.

– Chiar de acolo?

– Bineînţeles.

– Sunteţi cetăţean finlandez?

– Ce vă face să credeţi?

– Sibelius!… Şi, pe urmă, mi-am dat imediat seama că nu sunteţi de pe aici.

– Nu, nu sunt finlandez. Suedez.

– Aha! Bănuiam eu. Cu ce ocazie pe la noi?

Waldemar remarcă uşor amuzat că, dacă până atunci fusese el cel care ar fi trebuit să dea relaţii de gazdă, acum rolurile parcă s-au mai inversat.

– Afaceri, răspunse într-un târziu.

– Blănuri?

– De unde ştiţi?

– Blănuri polare! hotărî individul.

– Aveţi un fler teribil!

– Ei, nu era prea greu de ghicit…

„Individul mai e şi modest, pe deasupra!”

– Dacă veniţi vreodată prin Suedia, aş fi bucuros dacă m-aţi onora cu o vizită.

– Chiar intenţionez să plec în Suedia. Anii trec şi ocupaţi mereu ba cu una, ba cu alta, nu apucăm să cunoaştem prea mult din lumea în care trăim. Dar de data asta nu voi mai amâna!

– Foarte bine! spuse Waldemar şi se întoarse, hotărât să pună capăt comediei. L-a plouat destul sub streaşina vitrinei magazinului de articole muzicale.

– O secundă, vă rog! Individul fugea după el. Poftiţi cartea mea de vizită.

Waldemar se prefăcu o clipă că se scotoceşte prin buzunare.

– Îmi pare rău, n-am nici o carte de vizită la mine. Dar dacă vreţi să vă notaţi adresa şi telefonul meu…

– Vă voi vizita neapărat, turuia individul, în vreme ce Waldemar optă pentru numele „Jakobsen”, pentru o adresă şi un număr de telefon. Olaf Knut Jakobsen, se recomandă.

– Karl Müller, răspunse individul şi se despărţiră, nu înainte ca Waldemar să fie obligat să refuze categoric o invitaţie la un bar.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.