Spitalul (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981.

— Gata! îl întâmpină Moravetz. Secția de vizavi se numește „clădire anexă“. Sunt organizați ca și noi, dar subordonați statului major al spitalului. Domnul Guneș este noul nostru comandant.

— Și Luca?

— Păi, m-am exprimat greșit. Domnul Luca este comandantul, dar domnul Guneș este șeful spitalului.

— Nu înțeleg.

— Domnul Luca este comandantul ambelor secții și al spitalului și al „clădirii anexe“. La fel ca noi, au și ăia de vizavi un șef. Nu este chiar echivalent în grad cu domnul Guneș, care este și adjunctul comandantului dar va conduce „clădirea anexă“.

— Cine e?

— Un medic. Cel care a fost și până acum șef de secție acolo. Acum, vă rog să mă scuzați, trebuie să fug până la statul major.

— Iarăși?

— Ce să fac? M-au chemat…

— Ascultă… cum se numește șeful funcționarilor?

— Avram. Nu vă faceți griji! E un om de încredere și de deplină discreție.

— Parcă altfel am auzit că–1 strigă pe aici…

— Ioța. Dar numele lui de familie este Avram.

— Bine. Ăsta, Avram, mi–a spus că putem să mai angajăm doi funcționari și că mai

sunt și alți amatori pentru a fi numiți voluntari.

— Așa-i. Numai că Avram mi–a spus că deocamdată nu i-ați aprobat decât pe cei remunerați.

— Da. Dar m-am răzgândit. Mai angajăm unul pe post de curier.

— Curier? Nu avem un astfel de post.

— Vom avea de azi. Asta ca să te am pe dumneata aici și ca să nu fii obligat să dispari

tot timpul la comandament.

— Păi, nu puteți să înființați dumneavoastră un astfel de post!

— De ce? Ți–e frică să nu–ți pierzi prilejurile de a mă turna la șefi?

— Îmi pare rău! Acum că numirea dumneavoastră nu mai este decât o formalitate…

Când veți fi administrator general veți putea înființa și posturi. Dar, credeți-mă, în clipa aceea, dacă se va mai putea atinge cineva de dumneavoastră, acela n–o să fiu în nici un caz eu.

— Până una-alta, am numit un curier. Deocamdată voluntar.

— Pe cine?

„Chiar pe cine?“

— O să afli!

În birou, pe Lazăr îl aștepta corespondența: mai multe plicuri, puține oficiale, cele mai multe trimise de diferiți petiționari care au mituit funcționarii pentru a le ajunge cererile pe masa domnului administrator, câteva acte și un colet.

— Ce-i în coletul ăsta?

— Nu știu, răspunse funcționarul II, cel care era de serviciu.

Lazăr întoarse coletul pe toate fețele.

— Dacă–i o bombă?

— Domnul administrator ar putea să aibă dreptate. S-au mai întâlnit cazuri din astea.

— Vrei să desfaci pachetul?

— Nu știu dacă nu-i confidențial…

— Dacă n–ai să sari în aer, nu va fi confiden țial.

— Cine a trimis asta?

Pe colet scria: DOMNU ADMINISTRATOR GEN. ONOR, iar în interior era un bilețel pe care era notat cu creion chimic: „Domnu onor Admin. gener. ca o atenție de la slujbașul de la poartă în ziua numiri domn. ad-ministr. gen.“

— Uite, al dracului! făcu Lazăr, dar era măgulit în sinea sa de faptul că portarul n-a uitat cine e șeful. O să folosim această donație făcută spitalului, adăugă el de formă.

Funcționarul înțelese și ieși.

Acum se punea problema ce să facă urgent cu toți acești bani. Buzunarele halatului erau căptușite cu tot felul de plicuri și pliculețe, nici nu mai știa cât numerar avea asupra sa.

Nici măcar aproximativ. Ceva trebuia făcut.

La început se gândise să–l folosească p e Bârzu drept curier. Bătrânul judecător nu era omul care să toarne pe cineva. Dar nu, curierul va fi cel care va fi dependent din toate punctele de vedere de el, cel care dacă va încerca să–i facă un rău, își va face sieși rău. Bârzu ar putea să devină un fel de vistiernic secret al bunurilor sale. Asta ar fi o etapă. Pe urmă banii și toată agoniseala din spital vor fi scoase pe ascuns și trimise lui Vancu. Ăsta nu va fura. I-a mai încredințat o dată toată averea lui.

Numai că printre celelalte bilețele din vraful îngrămădii pe biroul său, Lazăr descoperi și un mesaj de la Bârzu, mesaj care l-a făcut să–l arunce pe ramolit afară din planurile sale. Bârzu i se plângea pe un ton plin de reproșuri că ceea ce se întâmplă este pur ș i simplu inadmisibil, că toată lumea fură într–o măsură lipsită de precedent, că au ajuns să fie deja unsprezece oameni în cămăruța aceea, că și așa era destul de greu, dar cu doi într-un pat…. și

astea toate în vreme ce au rămas o mulțime de încăperi goale care cine știe pentru cine și pentru ce sunt rezervate, că jumătate dintre cei internați nici nu sunt bolnavi și că acești indivizi sănătoși se bucură de condiții incomparabil mai bune decât cei cărora de fapt le este destinat spitalul și tot așa mai departe, cu un scris caligrafic ș i fără de obișnuitele greșeli ortografice — care lui Lazăr aproape că-i lipseau — , fără să implore, fără să măgulească, fiind cu atât mai desuet în mulțimea de bilețele lingușitoare care nu urmăreau decât mici și mărunte scopuri.

„Fiecare om se potolește când îi dai un os de ros“ își spuse Lazăr și –l chemă pe funcționarul EI, care aștepta în fața ușii. Apoi îi dictă rezoluțiile la cererile de pe masă. Pe Bârzu îl repartiză într-un alt salon, nu singur într-o cameră, dar singur în pat. Ceru să fie văzut și de un medic. Mai mult ce să–i facă?

Ei, și acum cine va lua banii și prin cine vor pleca ei la Vancu? Lazăr încuie cea mai mare parte din numerar într-un sertar și porni spre secția de psihiatrie. Pe drum făcu bilanțul și văzu că n-a rezolvat nici una dintre cele două probleme: nici curier nu avea încă și nici trezorier secret. Dacă va fi numit membru al statului major, practic nici n-ar mai avea nevoie de curiei. Ba da! Ce-i sigur e sigur! Un om de încredere nu strică niciodată. Și apoi, acesta nu poate fi decât un alibi pentru cine știe când. Păi, strică? Un curier devotat valorează aur. O idee vagă îi încolți în cap, dar asta îi ajungea. Problema era ca și rezolvată. Rămânea plasarea temporară a peșcheșurilor. Asta era mai dificil. Dacă.„

Distanțele erau încă scurte. N–aveai timp să te gândești prea mult și ajungeai la destinație.

Portarul de la pavilionul de psihiatrie se certa cu un bolnav pe care nu voia să–l lase să

iasă.

— N-are legitimație de trecere, nu pot să-l las, îi explica el lui Lazăr.

— Dar nu vreau decât să șed pe bancă la aer, se tânguia bolnavul.

— N-ai permis, n-am ce-ți face!

— Dar pe ceilalți de ce i-ai lăsat?

— Ai văzut tu?

— Da.

— Dovedește-o!

— De când ești aici?

— De aproape un an. Dar întotdeauna când e soare stau pe banca aia de sub nuc. Nu, individul nu era câtuși de puțin simpatic. Lazăr se îndreptă spre etaj.

— Domnule administrator general!

— Am fost numit?

— E chestiune de minute. Domnule administrator general, ați uitat?

— Ce?

— Ați uitat de halatul pe care mi l-ați promis?

— Ți-am promis eu așa ceva? Bine. Când ieși din serviciu?

— Niciodată. Aici sunt numai eu de serviciu.

— Cum? Și trebuie să stai douăzeci și patru de ore pe zi în locul acesta?

— Se va face un orar. De mâine nu se va intra și nu se va ieși decât la anumite ore.

— De mâine?

— Da, pentru că membrii statului major vor primi câte o cheie de la toate pavilioanele, ca să poată intra oricând. Nu-s încă gata cheile.

— Atunci, când vei fi liber, treci pe la biroul meu să–ți dau un halat dintr-ale mele.

— Vă mulțumesc foarte mult, dar nu se poate.

— De ce?

— Pentru că atunci când n-o să trebuiască să stau aici, va fi închis și la celelalte pavilioane. Orarul este același peste tot.

— Atunci cum? Să–ți dau un bilet…

— Asta nu-i o problemă! Cuvântul dumneavoastră este mai important decât un bilet.

— Bine. Am să–ți trimit un halat.

O luă pe scări. În fața ușii de la etajul doi trebui să se oprească. Era din nou încuiat. De data asta, după ce bătu, Karci îi descuie imediat.

— Vreau să mă duc la fostul contabil șef.

— Știu. Karci rânjea la fel de agasant ca întotdeauna. Numai că pe coridor se întâlniră întâmplător cu Guneș.

— A! Domnul administrator! În curând veți fi administrator general. Toate formele sunt făcute, mai rămâne numai să semneze domnul Comandant numirea.

— Păi, am auzit că dumneavoastră sunteți șef acum aici în spital.

— Da, dar funcția de administrator general depășește zidurile împărăției mele. Și pe urmă, asta ar însemna să intrați în statul major. Doar domnul Comandant poate semna așa

ceva.

— Mă duceam la fostul contabil șef al spitalului.

— Da. V-am autorizat această vizită. Individul e bolnav, dar nu contagios. Trebuie însă să fiți atent cu el. Dar nu vreți să stăm puțin de vorbă?

Intrară într-o anticameră în care vreo trei funcționari se grăbiră să sară în picioare militărește la intrarea șefului. În încăperea lui Guneș era plăcut.

— Faceți-vă comod, domnule Lazăr, îl invită Guneș în timp ce scotea o sticlă și două pahare. Acum că se obișnuise — sau pe aproape — cu Guneș, nu-i mai remarcă vocea hârâită

eare-1 frapase la începutul cunoștinței lor.

— E plăcut aici la dumneavoastră.

— Da. V-ați mai obișnuit cu noua situație?

— Calitatea cea mai de preț a unui om tare e că știe sa se obișnuiască mai repede ca alții, se auzi Lazăr spunând.

— Mda. La început, ați ezitat totuși. Să trăiți! ciocni el.

— Păi, cred că eu trebuie să mă adresez așa dumneavoastră.

— Domnul Comandant, vechea dumneavoastră cunoștință, e un om foarte… foarte

iscusit.

— Desigur.

— Mă refer la faptul că, de exemplu, din clipa în care va semna numirea dumneavoastră în funcția de administrator general, veți face parte din statul major.

— Am auzit.

— Dar cum statul major are un număr limitat de membri…

— Am auzit.

— Dar cum statul major are un număr limitat de membri…

— Câți?

— Puțini. Poarte puțini. O să aflați atunci. Despre câțiva nu știu decât înșiși membrii statului major, iar unul este doar pe nomenclatorul în unic exemplar care se află în seiful domnului Comandant. Guneș mai sorbi o dată din pahar. Și cum numărul acesta este totuși limitat, probabil că mă veți înlocui pe mine în statul major. În felul acesta vă voi fi superior aici în spital, dar îmi veți fi superior dumneavoastră per total.

— Mă îndoiesc.

— Cum să înțeleg asta?

— În primul rând că, după câte mi-ați spus, aveți un frate undeva foarte sus, cel care a dat o aparență legală la toată tărășenia asta.

— Și în al doilea rând?

— În al doilea rând… În al doilea rând sunteți adjunctul comandantului și nu văd

cum…

— Din păcate nu asta am vrut să aud de la dumneata…

— A! M-ați pus la încercare? Știam eu că nu poate fi adevărat.

Guneș își bău paharul până la fund și mai bău o dată: Paharul lui Lazăr era neatins.

— De ce nu beți, domnule Lazăr?

— Nu obișnuiesc. Am și un început de…

— … de ulcer… Toți avem. Numai că noi suntem aici pe post de militari. Și îmi repugnă militarul care nu bea. Nu-i omenește ca un om care duce o viață ca noi să nu bea! Lazăr sorbi de formă din paharul lui. Eu mă așteptam să-mi spuneți că n–o să se întâmple ce v-am spus pentru că ezitați să preluați funcția de administrator general.

— Să ezit? De ce…

— Sunt informat că multă vreme n-ați crezut în viabilitatea acțiunii noastre. Nu vă dați seama că dacă ar fi să se întâmple ceva, funcția aceea ar putea să vă distrugă?

— Dumneavoastră îmi spuneți asta? Sau iar mă puneți… Am înțeles, iar mă puneți la

încercare.

— Da, te pun la încercare. Toți suntem puși la încercare. Numai că, să știi, nu te-am mințit. Îmi vei lua locul. Fratele meu, mi-e frate și atât.

— Nu înțeleg.

— Nici eu nu te înțeleg pe dumneata.

— Uitați ce este, domnule… domnule…

— Domnule Guneș, spune-mi așa.

— Pe mine dacă mă numește sau nu, lumea tot nu știe de administrator general, și dacă ar fi să se întâmple ceva… ceva neprevăzut…

— Poți vorbi liniștit, aici nu ne aude nimeni.

— Dacă ar fi să se întâmple ceva, tot ca șef al administrativului aș fi luat. Pe când cu funcția asta avea mai multă, posibilitate de mișcare și… mă înțelegeți…

— Domnule Lazăr, mi s-a raportat cu cât interes ai urmărit afacerile portarului și cât de mult păreai să-l invidiezi. În clipa aceea am înțeles că ești un om formidabil, care nu poate fi înfrânt. M-am înșelat. Ești ca toți ceilalți. Poate puțin mai deștept, mai viclean…

— Dar ce s-a întâmplat?

— Am și eu dușmani. Deocamdată vor să mă scoată din statul major, pe urmă…

— Cine?

— Mai mulți. Iar Iancu e șeful lor.

— Înțeleg. V-ar lua locul. Parcă Moravetz e altfel...

— Moravetz? Ăla-i un dulce copil! De Iancu să te ferești! E neîndurător!

— Adevărul este că foarte mulți dintre foștii mei dușmani, cei de dragul cărora m-am

și ascuns eu aici, sunt acum în spital. Nici mie nu mi-e ușor. Pe când dumneavoastră sunteți totuși primul om după domnul Comandant…

— Da, dar n-am să mai fiu. Chiar și această numire aici… a fost primul pas.

— De ce?

— Domnule, de ce nu vrei să înțelegi adevărul? Așa cum au pornit lucrurile totul părea foarte rezonabil. Și am avut dreptate să le apreciez astfel. Dar acum au înnebunit cu toții…

— Cine?

— Chiar și fratele meu, pentru că ați amintit de el. Acum vor să se extindă, să ocupe

totul!

— Mi-a făcut o aluzie Iancu.

— Bineînțeles! Și ți-a spus că eu m-aș opune… Domnule Lazăr, rămânând aici am fi putut să mulțumim pe toată lumea.

— Nu pe toată.

— De acord. Dar pe mult mai mulți decât dacă am încerca să extindem o acțiune viabilă într-o nebunie. Guneș își umplu din nou paharul. Vru să-i toarne și lui Lazăr. văzu că n-are unde, făcu un gest de lehamite și continuă suntem pierduți, domnule Lazăr! Iar eu nu mă simt decât asemenea unui bolnav care știe că mâine are să moară. Pentru că de aici nu te mai poate scoate nimeni: nu mai există uși de întoarcere. Chiar dacă am obosit…

— Cum?

— Lumea a obosit și trebuie să se refacă. Altfel cum de ne-am reîntâlnit cu toții tocmai la spital? Trebuie să ne refacem, să câștigăm forțe… Pe urmă, fii liniștit, o să ne omorâm iarăși între noi!

— Domnule Guneș…

— Domnule, ăștia au înnebunit, ți-o spun eu. Și, crede–mă, eu am fost martor la toate

fazele! Ăștia au înnebunit cu totul! Dacă și propriul meu frate…

— Poate-l judecați greșit! Tonul lui Lazăr deveni rece. Trebuie să plec!

Era clar: un om care nu mai crede este pierdut. Asta-i așa de când lumea, dar într-o

situație ca asta! Guneș era pierdut — nu mai avea nici un rost să–și piardă vremea cu el Nici

măcar nu mai era prudent. Totul mai putea să dureze o zi, două, un an…

— Sunteți totuși puternic, domnule Lazar… Dar până la urmă tot o să vă duceți și dumneavoastră dracului!

Lazăr se sculă și o luă spre ușă. N–apucă să o deschidă, în încăpere intrară Luca, Iancu, Karci și Pandele.

— Domnul Guneș este bolnav, spuse Luca.

— Atât de repede? făcu acesta. Încercă să–și mai toarne un pahar, dar Iancu îi smulse

sticla din mână.

— Vă strică la boală.

— Și ce boală am?

— Scarlatină. O formă foarte gravă! Apoi Luca ieși.

— Duceți-1, spuse Iancu și se așeză în scaunul lui Guneș.

— Știți ce-i ciudat, spuse Guneș, iar Lazăr așteptă cu emoție să audă ce o să spună fostul adjutant al comandantului într-o asemenea situație, e ciudat că până acum am putut să beau cât am vrut și brusc, de la o clipă la alta… gata!

— Uite filosoful, spuse Iancu, în timp ce infirmierii îl duceau pe Guneș afară.

Lazăr simți că e momentul să se împace cu Iancu. În fond, vor fi obligați să colaboreze… Dar tipul îi era tot mai antipatie. Totuși, poate ar fi trecut și peste asta. dacă n-ar fi trebuit să facă primul pus. La rândui său, și Iancu simțea același lucru. Și el ar fi vrut să-i aibă pe Lazăr alături, și la el era vorba tot de acest prim pas… Se priviră, dar nu se putu decide

nici unul.

— Mă duc la fostul contabil șef, spuse Lazăr.

— Să știi că domnul Comandant nu ți-a semnat încă numirea!

— N-a avut încă timp. A venit aici fiindcă era singurul superior al lui Guneș și deci singurul în măsură să–l demită.

— Crezi? Guneș e bolnav.

— Dar dumitale ți-a semnat numirea pe postul lui Guneș?

— Pe fostul lui post?

— Mă rog…

— Deocamdată îi țin locul. Cu prima ocazie va semna.

— Deocamdată țin și eu locul administratorului general. Cu prima ocazie va semna și numirea mea. Și după câte am aflat s-ar putea ca funcția de șef al spitalului să nu o mai implice și pe cea de membru al statului major.

Asta pe vremea lui Guneș.

— Și acum?

— Vom vedea… Dar nu-mi place cum îmi vorbiți!

— Ca unul care ține locul altuia care ține locul… Și, în afară de asta, nu ne prea suntem

simpatici unul celuilalt…

— Nu. Păcat. împreună am fi putut colabora bine. N-a fost să fie…

— la mai dă-te-n moașă-ta! Vorbele-i ieșiră lui Lazăr pe negândite din gură. Nu știa dacă a întrecut sau nu măsura. Dar nu mai putea da înapoi, iar despre acel prim pas nu mai putea fi vorba… Iancu ăsta era prea profund antipatic! Și, pe urmă, mai zise în timp ce ieșea, dumneata ai fost adjunctul acestui… acestui Guneș! Nu eu sunt răspunzător pentru el!

18

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.