AUTIŞTII CĂRŢILOR (72)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Medicul de umbre

Într-o comună din judeţul Arad (România), a stârnit vâlvă faima unui tămăduitor apt să vindece boli în faţa cărora medici vestiţi n-au găsit nici un remediu. N-a fost, desigur, singurul taumaturg miraculos într-o lume dornică de salvare, acolo unde ştiinţa s-a despărţit atât de evident de cei mulţi încât nu mai putea fi urmărită şi unde speranţa în minuni reînvia odată cu Dumnezeu.

Şi vraciului amintit înainte, oamenii i se adresau cu „domn’ doctor”, deşi nimeni n-ar fi putut spune cu precizie dacă omul era într-adevăr medic sau nu. Tocmai incertitudinea trecutului îi dădea personajului o aură de mister în plus, foarte utilă pentru sporirea nădejdii în demersul său. Se povestea, de pildă, că străinul fusese profesor la Facultatea de medicină din Cluj, însă că ar fi intrat în conflict cu colegii săi fiindcă îi eclipsa cu totul prin rezultatele de excepţie realizate în clinica unde ar fi tratat mii de pacienţi şi unde ar fi salvat peste optzeci la sută din cazurile abandonate de alţii. Dar, deoarece succesele sale ar fi stârnit invidia celorlalţi profesori, i s-ar fi pus în cârcă o parte dintre celelalte douăzeci de procente nerezolvate, fiind acuzat că din pricina tratamentelor sale ar fi murit mai mulţi oameni, indiferent că majoritatea, veniţi în clinică muribunzi, au plecat acasă pe picioarele lor.

O altă variantă pretindea că omul nici n-ar fi fost doctor, că n-ar fi izbutit să-şi termine studiile din motive politice în vremea totalitarismului şi că practica ilegal medicina.

Şi, în fine, mai exista un zvon – dar nici pe departe ultimul – cum că vraciul din preajma Aradului s-ar fi ocupat cu alte lucruri cât timp trăise tatăl său, însă că, în conformitate cu tradiţia familiei, a trebuit să-şi întrerupă îndeletnicirile şi să continue un meşteşug practicat din moşi strămoşi de străbunii săi, vindecători miraculoşi încă din evul mediu ori poate de şi mai multă vreme.

Fapt este că individul a venit singur, neînsoţit de vreo rudă, adică fără nevastă şi copii, că şi-a cumpărat o colnă pe un deal, unde a dus o viaţă retrasă, opacă faţă de orice curiozitate a localnicilor. După vreun an, când oamenii s-au obişnuit cu prezenţa lui şi aproape că l-au uitat, unui sătean i s-a făcut rău, fusese transportat la oraş şi în curând externat din spital şi adus să moară acasă, în patul său. Străinul, despre care până atunci nimeni n-a ştiut cu ce se ocupă, s-a aflat cu totul întâmplător pe drum când a revenit salvarea cu muribundul. S-a apropiat de targă, a dat la o parte rudele şi l-a ridicat pe suferindul aproape inconştient, sprijinindu-l cu targă cu tot de maşină. Era o zi de iarnă şi un soare puternic făcea zăpada să sclipească. Printre steluţele de lumină, umbra bolnavului se întindea pe jos, pe neaua bătătorită. Străinul a început să se ocupe de acea umbră, parcă având grijă s-o cureţe de petele de apă murdară peste care s-a nimerit să se aştearnă.

După aceea, lumea s-a mirat cum de au lăsat individul să zăbovească atâta vreme cu bolnavul în frig, făcând acele demersuri aparent absurde. Parcă toţi cei de faţă ar fi fost vrăjiţi atunci, iar activitatea stranie a vraciului s-a prelungit până ce întunericul timpuriu al serii a făcut umbra să dispară. Abia atunci s-au dezmeticit oamenii, dar şi suferindul şi-a revenit odată cu ei, reuşind să intre pe propriile-i picioare în casă. După care s-a vindecat de la sine în câteva zile.

Perioada aceea, cât s-a ocupat „domn’ doctor” (sau „doctorul Adam”) de umbra suferindului, parcă a făcut timpul să se oprească. Martorii îşi aminteau de ea ca de o singură clipă, deşi demersurile vraciului asupra umbrei au durat de pe la amiază şi până la apusul timpuriu al soarelui de iarnă. Iar aceea a fost doar prima întâmplare! Următoarele s-au succedat mult mai rapid, unele după altele. A mai fost nevoie doar de încă o singură experienţă de acel soi şi localnicii au început să-l solicite cu tot mai multă insistenţă. Următorul eveniment a venit la câteva zile după prima ispravă a vraciului: un copil a fost izbit pe drum de o maşină şi, până să vină poliţia şi primul ajutor, „dom’ doctor” l-a ridicat pe accidentat în şezut şi, fiind deja întuneric, a început să se ocupe pe îndelete de umbra de pe şosea la lumina farurilor automobilului. Copilul care, sângerase puternic după impact, şi-a revenit în simţiri încă înainte de a sosi poliţia şi medicul de la circumscripţia sanitară, aflată la câteva sute de metri.

Aşadar, după aceea, uimirea martorilor evenimentului fiind foarte mare şi faima eroului crescând pe măsură, „dom’ doctor” a început să fie chemat la căpătâiul diferiţilor suferinzi. Pe unii, deşi cronici, i-a vindecat foarte repede, de fiecare dată ocupându-se doar de umbra lor, motiv pentru care nu venea la domiciliul bolnavilor cu clasica geantă de medic, ci doar cu un mic reflector cu acumulator, având grijă să-l instaleze astfel încât umbra pacientului să apară cât mai distinct. E adevărat, n-a reuşit să trateze toate cazurile, de unele a refuzat chiar să se ocupe. Cum raportul de reuşită era cam de patru la cinci solicitări, poate de acolo s-ar fi născut istoria că ar fi vindecat optzeci la sută dintre cazuri şi în clinica de la Cluj.

În general, nu dădea explicaţii de ce de unii se ocupa cu atâta succes, iar de alţii – e drept că de mult mai puţini – nici nu se apropia. De câteva ori, totuşi, la insistenţele disperate ale rudelor, le arătă că, fie la lumina soarelui, fie cu ajutorul reflectorului său, umbra bolnavului nu ajungea la consistenţa necesară, ori era limitată de un contur insuficient de ferm, ori le sublinia celor din jur alte caracteristici – pentru ei total nerelevante. Oamenii necesită întotdeauna o explicaţie şi, chiar dacă nu înţelegeau semnificaţiile lămuririlor taumaturgului, intrau în jocul lui. Cei mai încăpăţânaţi, ca şi cei mai disperaţi, încercau să-l convingă cât de remarcabilă era umbra apropiatului lor, însă era evident că „nu se pricepeau”, deoarece deficienţele umbrei bolnavului erau de aşa natură încât ei nu se dovedeau capabili să-l contrazică. Iar de insistau în continuare, „dom’ doctor” admitea că el „cu o asemenea umbră atât şi nu mai mult se pricepea să facă”. Şi pleca. „Mergeţi şi căutaţi pe cineva mai priceput…”

Cu timpul, lumea a înţeles că n-are rost să discute în contradictoriu cu vraciul şi ceea ce-l făcea pe acesta să pară şi mai infailibil consta în aceea că era în stare, în cazul pacienţilor fără speranţă, să descrie particularităţi ale umbrei proiectate de el încă înainte de a aprinde reflectorul sau de a aşeza trupul în bătaia soarelui. Desigur, am numit „pacienţi fără speranţă” acei bolnavi pe care „dom’ doctor” refuza să-i trateze, unii dintre ei nepărând la prima vedere cazuri atât de grave, dar suportând de fiecare dată o evoluţie cât se poate de nefavorabilă, apărându-le complicaţii şi prăpădindu-se peste o zi ori peste o săptămână. Oricum, întotdeauna prognosticul vraciului s-a confirmat cu cea mai mare precizie şi asta, aşa cum am spus, era cu atât mai uimitor cu cât intuia ireproşabil caracteristicile umbrei suferindului încă înainte de a o vedea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.