AUTIŞTII CĂRŢILOR (90)-Gheorghe Schwartz

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Mai trece o zi şi mai trece o noapte şi vine o zi când carnea se revoltă sub tine mai tare ca prima dată, şi de mai multe ori şi degetul următor tresare şi zvâcneşte, iar tu te prinzi de câte un fir şi îţi înfigi picioarele în câte un por mai mare. Umpli porii până ce se agită din locul sub tine şi lângă tine, şi vezi norii rostogolindu-se din locurile lor, până ce îi regăseşti iar leneşi deasupra ta. Însă nu te poţi ridica fiindcă un picior ţi s-a umflat, te doare şi a trebuit să-l înţepeneşti între scândurele. Întins pe spate, ai timp să priveşti cerul întunecându-se seara şi luminându-se dimineaţa, în dreptul pieptului interpusului, ori poate mai sus, ai timp să vezi că deasupra acestui cer mai e o altă zare şi că undeva, în dreptul capului, în depărtări bănuite, se mai găseşte un alt cer; că nu se întunecă toate deodată, că-s multe, că-s diferite. Şi te întrebi unde se termină cerurile şi dacă se termină vreodată.
Iar de departe se aude:
„…Zicea că nu mai există soare,
Că mâna la ochi şi-a pus…”

După alte câteva zile, durerea se mai potoleşte, aşa că-ţi reiei munca (piciorul ţi-e tot între scândurele) şi continui toată săptămâna să lucrezi, te caţeri pe picior şi-i suporţi smuciturile, şi ajuns la genunchi, simţi soarele dogorând mai puternic şi realizezi, după umbră, că interpusul şi-a schimbat poziţia, că plouă, că fulgeră, că tună, că trăsneşte, că ninge, că în timp ce pământul este scuturat de grindina ce cade amestecată cu noroi şi broaşte, alături de locurile care se crapă şi scuipă lavă, sânge şi râuri fierbinţi, vânturile dezlănţuite văluresc apa ieşită din matcă. Nu te ating prea tare toate astea, întrucât vacarmul cu greu ajunge atât de sus, însă eşti conştient că e mai bine să te ascunzi printre pori şi fire de păr, să te prinzi vârtos şi să aştepţi împlinirea prevestirilor. Eşti sus, eşti foarte sus acum, iar drumul omorât a rămas în urmă, iar tu nu vezi prea departe din pricina stihiilor.

Oamenii prosternaţi la pământ, acoperiţi de mâlul care creşte şi cade de pretutindeni, cu ochii şi urechile astupate de nămol, femeile cu părul despletit, greu de apă, trăgându-le feţele în sus şi orbindu-le cu fulgerele oarbe şi ele, bărbaţii înşurubându-se cu filetul vârtejurilor în pământul care îi strânge, copiii şi animalele confundându-şi urletul, biete vieţuitoare prosternate împotriva aceluiaşi gând: al hulitorului nebun provocator de cataclisme, dintre care prima catastrofă e pe cale de a se înfăptui, pentru că mâlul nemilos, mâlul neaşteptat, şi universal, şi nebun a devenit mai viu, infinit mai viu decât toate vieţuitoarele îngenunchiate sub stihii.
Stai încleştat cu toate puterile de firul de păr şi priveşti la norii dezlănţuiţi sub tine. În vacarmul ce străbate de jos, se aude, brusc, tăcerea: o tăcere scurtă şi ascuţită, incandescentă, sfredelind cerul. Şi la fel de brusc, şi la fel de groaznic în contrastul creat, dar şi în semnul nefiresc ce l-a precedat, la fel de brusc se aude un urlet. Un urlet prelung, fără timbru şi fără înălţime, un urlet tot numai intensitate, numai armonice, un urlet fără accent, fără limbă, fără semnificaţie convenţională, urletul tuturor copiilor născându-se şi al tuturor oamenilor murind, şi al animalelor şi al tuturor lucrurilor făcute ori numai văzute de om. Până la tine nu ajunge decât teribilul ecou al corzilor lumii, corzi ce nu se mai destind şi tind să plesnească, în vreme ce acest zgomot fără materie, trosnet groaznic, întăreşte vacarmul ce nu mai poate fi întărit. Simţi firul de păr smulgându-ţi-se din mâini şi porul unde ţi-ai fixat picioarele depărtându-se: rămâi o clipă în aer şi cazi înapoi – nu chiar din locul unde ai fost azvârlit – şi smuls iar, şi aruncat din nou. Soarele dansează pe cer şi stelele se ivesc şi dispar, pentru că între ele şi ochii tăi se interpune o masă uriaşă, atât de mare încât nu i se pot percepe formele. Bubuitul, căci a devenit bubuit, bubuitul vieţuieşte acum organic, fiind perceput cu urechile şi cu porii, şi cu pielea-ureche, şi cu oasele-coarde, şi cu sângele-umoare, şi, întrucât bubuitul însuşi este corp, un corp uriaş care tremură, şi se cutremură, şi erupe, prăbuşindu-se într-un genunchi. Pentru o vreme nu mai există timp, pentru o vreme au dispărut şi soarele şi luna şi eclipsă este tot, o eclipsă tot mai întunecată şi mai precisă, eclipsă ce ia contururi, întuneric fără umbre, lăsându-se bubuind şi trosnind, sfărâmând solul şi lumina, şi iarba lipsită de lumină, şi solul lipsit de iarbă, şi vieţuitoarele. Şi oamenii prăvăliţi sub eclipsă.
Interpusul căzut într-un genunchi – membrul atrofiat refuză să-l mai susţină – este înşelat şi de oameni, deoarece oamenii nu simt decât masa moartă, pentru ei vie, masa aceea care-i striveşte, care sigur îi va strivi. Zeul se răzbună, spun ei, în vreme ce interpusul rănit află de boala sa şi-şi coboară ochii bolnavi. Zeul se răzbună pe hulitorul nebun şi fanatic care a reuşit să-l supere, să-i strice liniştea şi să-i măsoare bunătatea. Iar oamenii cred în această răzbunare (pe care şi-o imaginează după asemănarea răzbunării lor – stăpânul-om omora toţi sclavii din ograda celui ce a cutezat să i se ridice împotrivă.) Aşa că oamenii chiar găsesc justă această răzbunare şi nu pot decât să-l înfiereze pe îndrăzneţ. Gândul şi frica rămân singurele mijloace care îi ajută îndeobşte să ajungă acolo unde simţurile refuză să pătrundă. Acum tocmai gândul îşi pierde agerimea. Şi rămâne doar frica. În timpul acesta, groaznicul răzbunător, interpusul, îşi repetă pentru a infinita oară că-i nemuritor, că-i indiferent, că-i de neatins şi că în clipa când va accepta lupta – chiar şi în subconştient a aflat abia de acum de ea, interpusul fiind în întregime încă subconştient -, în clipa aceea va deveni şi el doar combatant. Priveşte în depărtări, însă în sufletul ce i se naşte, pătrunde suferinţa.

Şi, după alte timpuri – vreme cât oamenii prosternaţi în nămol, incapabili de a se ridica, incapabili de a se feri, fiindcă nămolul şi broaştele li s-au lipit de tot trupul, îngreunându-l, conjurau grozăvia ce se apropia şi îi strivea, ehei, altădată oamenii au fost atât de sprinteni; ştiau să sară când pe un picior, când pe altul ori să se rostogolească pe roţi -, după alte timpuri, tu nu continui decât să astupi noi şi noi deşerturi de pori. Acum lucrezi mai greu, deoarece din pori se preling izvoare calde şi sărate, iar firele de păr – arbuşti sau arbori – de care te prinzi devin fragili la prima atingere şi cad desprinse în hău. Reuşeşti să astupi genunchiul întreg şi să avansezi în sus pe picior, spre trupul ajuns acum mult mai aproape de pământ.
Interpusul cade în faţă, uriaş pe nămolul viu.
Timpul se prăbuşeşte şi el odată cu trupul ce cade, izbindu-se în mâl şi în tot ce conţine acest mâl, se prăbuşeşte timpul şi se opreşte, până ce bolţii îi vine vremea să se restabilească, aşezându-şi stelele în urse şi căi, şi până ce soarele se ascunde din nou lunii. Odată cu revenirea timpului, se ivesc noi repere: soarele apare în dreptul capului căzut pe bărbie şi apune în dreptul coastelor. Noua ordine retrage stihiile, mizeriile se uscă pe feţele oamenilor, broaştele se reîntorc în râurile redevenite râuri, iar lupii îşi găsesc şi ei luna la care să urle. Şi, ridicând capul, oamenii văd: VĂD INTERPUSUL ROSTOGOLIT ÎN FAŢA LOR PESTE VĂI ŞI PĂDURI ŞI-I VĂD CAPUL.

Primele raze de soare scapără în conturul uriaş şi se amestecă şi se confundă în firele răzleţe de păr. Limbile de foc se strecoară printre şuviţe şi este pentru prima oară când oamenii pot zări faţa interpusului, şi o văd încununată de o aureolă împletită din raze de foc. Iar sub haloul ce se formează, fruntea vag luminată şi conturul ce se confundă cu umbra, pentru că, deocamdată, faţa a rămas în întuneric – un întuneric precis, ca desenat, ce sugerează cu o mână sigură locul nasului, al gurii şi al bărbiei. Şi ochii care apar din întuneric albi. Faţa e încă întunecată şi oamenii încă speriaţi şi, nesiguri, abia de îndrăznesc s-o privească. Dar o fac totuşi: o privesc şi o cercetează, şi urmăresc jocul razelor de soare ce şi-au croit cale, şi fruntea ce se dezvăluie treptat ochilor uimiţi. Spectacolul e măreţ şi neobişnuit, iar oamenii privesc temători, aşteptând neliniştiţi. O vreme, cred moartă uriaşa faţă nemişcată, însă le vine rândul şi ochilor imenşi să iasă din umbră şi să clipească la soare. (Mai târziu, câţiva oameni vor urca la ochii aceştia, se vor oglindi în culoarea lor şi îi vor găsi unii albaştri, alţii verzi, alţii căprui şi câţiva se vor vedea negri în irisul fără culoare.) Mai târziu, vor putea privi şi nasul noduros şi obrajii spâni şi fără riduri, gura subţire şi întredeschisă şi bărbia zdrelită de pământ. Vor putea să vadă picăturile de transpiraţie – pe care le vor confunda cu lacrimi, mai târziu, atunci când se vor convinge că e totuşi viu obrazul, când nu vor mai fi impresionaţi de masca moartă ce-l acoperă, când vor fi trecut mica punte de legătură dintre ei şi faţa aceasta, punte subţire şi fragilă, croită din fibre de suferinţă şi ace de bucurie. Vor ajunge să vadă întreaga faţă. O vor cerceta, o vor compara, vor dezgropa de sub ea morţii şi o vor urî ca pe ceva viu. Şi când chiar se vor convinge că trăieşte, că suferă, se vor strădui să-i adâncească durerea, o vor huli şi-şi vor râde de ea.

Cântecul uriaşului
Uriaşul stă semeţ şi se uită la stele,
Trei broaşte sar din iarbă şi-i cântă la picioare.
Uriaşul cel semeţ se uită crunt la ele,
Fugind cuprins de spaimă
Şi fuge pân’-ce moare.

Se vor târî în jurul feţei, se vor căţăra pe ea şi o vor mânji cu noroiul ce le-a rămas lipit de frunţi, atunci când mai stăteau prosternaţi în mâl. Vor întinde scări şi frânghii, se vor căţăra pe obraz, săpând riduri spre a putea pune piciorul, şi vor ajunge să-l gâdile pe interpus. Iar acesta va apuca să-i simtă.
Îi simte acum ca pe un neajuns, îşi scutură obrazul şi se mişcă. Şi, fiindcă a aflat primejdia – chiar dacă n-o ştie în amănunţime, chiar dacă nu deosebeşte oamenii cu ochii săi hipermetropi – se apără de ceea ce bănuieşte că-l ameninţă, îşi saltă corpul şi şi-l sprijină pe un cot, în timp ce cu celălalt braţ dă bezmetic în jur, până ce cade istovit la loc. Din gropi, de undeva, mai răzbat vag crâmpeie din cântec:
„…Dragile tale picioare
Că-s legate-n legătoare,
Legătoarea-i de mătasă
Să nu poţi umbla prin casă…”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.