Avignon nu îşi dezminte „mitologia” de festival colorat şi aglomerat, de festival unde arhitectura programului „in”, cel propus de o echipă de selecţioneri, pare din ce în ce mai mult asemeni unei piramide mexicane invadate de ierburi şi flori, de gunoi şi de diamante rătăcite în masa „off” – ului!
El a reunit în 2018 mai mult de 1500 de spectacole şi catalogul care le inventaria avea dimensiunile unei biblii profane, biblie de o vară! În timp ce programul „in” – ului, mai econom şi strict, se limita la treizeci de pagini. El tulbura nu atât prin selecţie, incertă, cât prin tema propusă: aceea a „transexualităţii” ca manifestare modernă. Şocantă nu e opţiunea, ci caracterul său oficial, instituţional… care îi diminuează caracterul provocator, marginal, disident. „Transexualitatea” se instituie aici în centru al Festivalului şi astfel îşi pierde statutul deviant pentru a fi oficial salutată.
Constantele „off” -ului
La Avignon, pe străzi, te confrunţi totodată cu expresia celor mai flagrante vanităţi artistice, afişate de grupuri ce-şi expun zgomotos produsele banale – parade, dansuri, costume de trei parale – şi, pe de altă parte, poţi avea surprize, revelaţii ce, ludic, confirmă celebra expresie „la colţul străzii, aventura”.
Astfel, descoperi texte rar jucate, miniaturi scenice subtile ca admirabilul spectacol – Cum am domesticit un melc pe sînii tăi – de Matei Vişniec, recitaluri poetice de excepţie, ca acela al unui actor cunoscut cu poeme de Rimbaud… Cum să te orientezi, mă întreb perplex. Cei care explorează cu predilecţie „off” – ul dispun de tehnici proprii, sesizând cea mai discretă manifestre de reuşită, se decid repede, ei reacţionează asemenea unor adevăraţi guerilleros ai terenului avignonez! De aceea la spectacolele bune din off sălile sunt aproape instantaneu pline. Rezultat al comunicării interpersonale, fără strategii de management, nici interese suspecte: spectatorii se ajută între ei pe fond de încredere reciprocă.
Există şi o hartă secretă a acestei păduri ecuatoriale care e “off” – ul, cu puncte de repere confirmate în timp, le Théâtre des Halles, le Théâtre du Chêne Noir, le Théâtre du Balcon… teatre care practică o rigoare a selecţiei şi nu se mulţumesc doar să închirieze costisitor o sală. Ele afirmă o poziţie şi se disting printr-o exigenţă confirmată de la un festival la altul. Pe de altă parte, sub impulsul comunităţii wallone care a creat primul pol, le Théâtre des Doms, regiunile Frantei, la rândul lor, şi-au ales şi sprijinit spaţii unde promovează spectacolele produse pe teritoriile lor şi cărora le asigură promovarea. Aceste structuri se definesc ca spaţii intermediare, spaţii plasate între autoritatea programului oficial şi anarhia generala a „off”- ului. Ele garantează o calitate în general nedezminţită, dar le lipseşte acea poezie a neprevăzutului pe care unii o caută în hăţişul Avignon -ului. Ele sunt suspectate de dependenţă administrativă, de promovare locală, de selecţie oficial determinată. Şi totuşi ele se constituie într-o expoziţie improvizată a teatrului pe teritoriul Franţei.
Ceea ce ce exasperează în off e focalizarea pe repetitive motive stereotipate: sexul şi umorul. Sexul, în general, tratat în mod derizoriu, şi umorul redus cel mai frecvent la acela propriu clovnului. Ah, câte nasuri roşii vedem pe străzi, pe afişe, pe panouri şi în săli. De ce oare? Circul se instituie în referinţă privilegiată pentru debutanţi inapţi de lectura unui text sau de tehnica unui dansator. La această obsesie a râsului se adaugă şi o valorizare bulevardieră a sentimentelor. Un tânăr îşi lăuda sintetic spectacolul adoptând un explicit vocabular publicitar: „e comic şi emoţionant”. Frumos calificativ, i-ar conveni lui Fellini. Dar cine e azi Fellini?
Mai mult ca de obicei m-a tulburat prezenţa oamenilor în vârstă care îşi promovează spectacolele cu o naivitate derutantă. Ei atestă persistenţa unei nevoi de socializare, afirmând în acelaşi timp rezistenţa faţă de lenea televiziunilor şi de gâlcevile cafenelelor. Nu calitatea contează, îmi spun eu, ci demersul… curajul de a fi bătrân printre tineri, de a nu capitula. Aceşti actori diletanţi tandri, cu zâmbetul pe buze nu sunt recent convertiţi la teatru, nu sunt promotorii une vocaţii tardive, ci, dimpotrivă, ei ne apar ca nişte pasionaţi ce nu se predau, care îşi conservă obstinat, dincolo de eşecuri şi iluzii, o veche iubire de teatru. În schimb, câtă decepţie produc regizori reputaţi, care, la sfârşit de drum, fără sprijinul unei instituţii, se prezintă individual în off, exprimând impudic refuzul de a pune un termen final carierei, de a se opri… ei vor să continuie până la capăt. Cu preţul unei degradări evidente şi unei vanităţi de creaţie care nu-şi mai confirmă necesitatea, nici forţa. Dacă amatorii vârstnici emoţionează, artiştii ce nu se retrag îmi produc mai degrabă nu o repulsie, dar, cu siguranţă, o rezervă. Există un sfârşit în toate şi ei nu îl admit!
Spectacolele de lungă durată
În programul „in” s-a confirmat o mutaţie proprie teatrului modern care nu mai caută să producă evenimente atipice, evenimente extreme, antrenând specatorii în locuri inedite, îndepărtate ci, dimpotrivă, procedează la o dilatare a duratei, la o extindere a timpului. Anul acest Julien Gosselin a prezentat o trilogie romanesca după opera scriitorului american Don Delillo.
Spectacolul, care narează evenimente extrase din ţesutul societăţii americane, durează zece ore… şi se înscrie astfel în categoria reprezentaţiilor ce tratează durata ca o formă de rezistenţă actuală, de refuz al vitezei, de luptă împotriva precipitării proprii timpurilor moderne. Teatrul invită la un refugiu, la o aventură în timp indiferentă la scurt circuitul mail-urilor şi sms-urilor, la o experienţă de confruntare cu imagini şi destine ce se expun în detaliu, fără accelerări intempestive sau reducţii abuziv concentrate. Asemenea spectacole ne permit, dincolo de ficţiunea reprezentată, să percepem timpul la teatru ca pe o experienţă comună, o experienţă care asociază publicul şi actorii: noi ne consumăm împreună zece ore din viaţă şi, daca nu plecăm, îmbătrânim împreună.
Sub semnul doliului
Al doilea eveniment al stagiunii avignoneze din 2018 a fost spectacolul Lucruri care trec, pornind de la opera unui scriitor flamand puţin cunoscut nouă, Louis Couperus, spectacol semnat de reputatul regizor Ivo Van Hove.
Romanul reuneşte un adevărat inventar al motivelor deja cunoscute din literatura secolului al XIX-lea: falsa moralitate burgheză ce disimulează crime nespuse, pulsiuni adultere explicit formulate sau nebănuite apetituri homosexuale. Sub o placă de plumb aici totul e irespirabil… nu numai pentru personaje, ci şi pentru noi care suntem antrenaţi în peisajul sufocant al unei societăţi cunoscute de la Ibsen şi Flaubert la Strindberg şi Tolstoi. Acest text e tratat de Ivo Van Hove din perspectiva unei tragedii antice, integral plasată sub semnul doliului: totul e negru, până şi zăpada finală ce acoperă scena e, de fapt, o funingine neagră, asemeni celei depuse în urnele funerare. Personajele par a fi văduvite de viaţă şi constrânse la sfâşierea comunitară, în infernul familiar a cărui persistenţă o marchează subtil tic-tacul unor ceasornice ce se aud fără înceatre… experienţă a timpului narativ pe care, în sală, o percepem direct. Pe de altă parte, scenografia admirabilă plasează în fundul scenei o oglindă în care se reflectă şi publicul, şi persoajele. Ea, implicit, invită la o asimilare: noi împărtăşim un destin comun… aşa cum, de altfel, o confirmă şi ultima imagine când totul e plasat sub semnul unificator al oglinzii şi al reflexelor sale. Dacă în locul romanului propus de Ivo Van Hove el ar fi utilizat aceleaşi mijloace scenice, de o rară intensitate dramatică, pentru a pune în scenă lupta cu Eriniile nedomesticite ale Greciei antice, efectul ar fi suscitat o altă reacţie, cu adevărat tragică.
Un teatru al excesului
Tânărul Thomas Jolly, care a uimit acum câţiva ani printr-o reprezentaţie shakespeariană de 17 ore, a fost invitat să monteze în locul mitic al festivalului, în Palatul Papilor. El a optat pentru o tragedie de Seneca, violentă şi arhaică, Thyeste.
Totul aici vizează excesul crimei, al pedepsei, căci copiii sunt omorâţi, devoraţi, sângele curge în şuvoaie. Intensitatea atinge un grad maximal când până şi soarele dispare pentru a nu mai asista la crimele care se multiplică cu o necontrolabilă sete de răzbunare. Spectacolul accentuează cruzimea fără de măsură a textului, adoptând o hyper teatralitate care poate seduce sau exaspera. Jolly cultivă un limbaj scenic extreme, care îşi afirmă spectaculos artificialitatea sau…, dimpotrivă, derizoriul. Un limabj fără pudoare nici reţinere, un limbaj al artificiului şi al convenţiei hiperbolizate. Pe scenă domină un cap şi o mână de om de dimensiuni colosale, ce ar trebui să indice caracterul lipsit de orice constrângere al tragediei lui Seneca. Recunoaştem la Jolly o propensiune a scenei franceze pentru o retorică indiferentă la efectele de real sau la impactul tragic veritabil. Scena se impune ca un teritoriu dilatat, unde gesturile şi vorbele sunt excesive, dar şi… goale! Energie falsă, regat al formei ce îşi e suficientă ei înseşi.
Opus este spectacolul lui Milo Rau, Reluarea, unde violenţa devine cu adevărat insuportabilă tocmai prin materialiatea ei directă, imediat perceptibilă, unde condiţia de spectator devine inconfortabilă în măsura în care el nu poate interveni şi e constrâns a rămâne un martor mut.
Când asistam la Thyeste şi strigătele sfâşietoare răsunau în Palatul Papilor, auzeam de afară claxoanele tinerilor excitaţi de victoria Franţei. Pe de o parte tragedia primodială, iar pe de alta victoria mondială. Acolo, pe scaunul meu, aproape de scenă, dar atent la ecoul străzii, mă simţeam hărţuit între ele şi mă bucuram de această tensiune fără de seamăn a contrastelor. Noapte de neuitat.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.