Numele de Basarabia mi se asociază în memorie, nu ştiu de ce, mai mult cu perioadele dramatice şi chiar de-a dreptul tragice ale zbuciumatei noastre istorii.
Eu, din păcate, n-am prins o Basarabie fericită la sânul Patriei-Mame, ci doar amintirea acelei stări de fapt şi de spirit, amintirea acelor vremuri, care răzbătea din toate povestirile mamei şi ale bunicii mele: „Ce bine era pe timpul românilor!”, sau „Ce bine era la români!”.
De aceea nici nu-i de mirare că o văd mai mult aşa, cum spunea poetul: „furată, trădată, mereu/ Eşti floare de dor, Basarabie”…
De aceea, poate, când aud acest nume dulce-amar, Basarabia, gândul mă duce la adolescenţa mea, când stăteam ore întregi ascultându-mi rudele, care de sărbători ne umpleau casa, amintindu-şi de acele minunate vremi când erau împreună cu Ţara, şi mai apoi, cu mult amar, de călăii, care i-au dus pe basarabeni prin Siberiile de gheaţă.
Am avut marele noroc, şi-n acelaşi timp, marele nenoroc să mă nasc într-un sat – Ţiganca, Cantemir – chiar de pe malul Prutului.
Marele meu noroc, în plin regim comunist, era că mai ales în clasele superioare, ducându-mă la şcoala – iar casa noastră se afla pe deal – aveam în faţă panorama unor sate din Ţară, din România, lucru care îmi încălzea sufletul şi privirile, făcându-mă imună la orice ger. Iar visu-mi zbura peste râul îngheţat iarna, şi peste sălciile plângătoare de pe malul Prutului, în celelalte anotimpuri, ducându-se către bunii mei fraţi de sânge, fraţi de la aceeaşi sfântă mamă, cu care, deşi era insuportabil de greu, visam totuşi să mă întâlnesc cândva.
Acel cândva era însă învăluit într-un mister de nepătruns nici de cele mai luminate minţi, decât doar de limpezile ape ale privirilor unui adolescent, precum eram şi eu în acele tragice timpuri, când pe mintea noastră fragedă se punea o presiune de nedescris, ea suportând invazia celor mai năstruşnice minciuni, de care era capabilă mintea neagră a acelui regim antiuman.
Antiuman, şi nu în ultimă instanţă, pentru că mi-a luat, în primul rând, bunicii, pe care, ca orice copil, aş fi dorit să-i cunosc, să-i ascult, să-i îmbrăţişez.
Pe bunicul Isidor, bunic din partea tatălui, care a fost o vreme profesor, iar apoi s-a făcut medic, căci pătrunsese taina ierburilor de leac, şi având şi o căruţă, se ducea din sat în sat, îngrijind şi de mulţi bolnavi de care se deziseseră medici versaţi în domeniu, şi care era cunoscut şi aşteptat în mai multe sate din regiune pentru că întotdeauna găsea o modalitate de a uşura suferinţele celor „părăsiţi de doctori”. Iar oamenii, în acele vremuri monstruoase, aveau nevoie şi de cuvinte de alinare, pe care bunicul meu nu pregeta să le spună celor suferinzi şi rudelor lor.
Cuvinte, care au ajuns, la un moment dat, şi la urechile celor care aveau în mâini mai puţin pâinea (pe care o luau până la ultima firimitură de la gurile celor flămânzi), dar mai mult cuţitul, cu care tăiau orice speranţă a celor pe care veneau şi-i luau, ca tâlharii, în miez de noapte, pentru a nu mai aduce niciodată înapoi pe nimeni dintre toţi nevinovaţii, pe care-i încărcau în vagoane de marfă, ca pe nişte vite.
Bunicul meu după tată era dintr-un sat românesc din Ucraina, de la Balta (care pe atunci se numea Frecăţei, ulterior devenind Limanskoe), sat în care, ca şi foarte mulţi alţi români, de altfel, nu s-a mai întors.
Mama mea, Vasilisa (o chema aşa pentru că se născuse în anul 1924 chiar în noaptea de Sfântul Vasile), îmi povestea de multe ori, cu ochii umezi de acele frumoase amintiri, de pe când „ce bine era la români!”.
Pe părinţii mei i-au ţinut credinţa în Dumnezeu: când într-o bună zi, ochii mei de copil s-au deschis cu adevărat la cele înconjurătoare, deşi la o vârstă foarte fragedă, eu m-am trezit cu Dumnezeu în casă. El, Dumnezeu, respira în casa noastră prin mama şi bunica. E-adevărat, biserica din sat o devastaseră comuniştii, chiar din primele zile ale ocupaţiei ruseşti, dând foc la icoane şi luând crucea de pe biserică, care în satul meu, se află în mijlocul cimitirului. Pe cei câţiva săteni, care, alături de autorităţile comuniste, luaseră parte la distrugerea bisericii, îi ţinea minte tot satul, în cea mai mare parte creştin, şi copii, şi bătrâni, indignaţi de nişte lucruri mai presus de orice înţelegere omenească.
Deşi comuniştii-atei veniseră la putere în Basarabia şi reuşiseră în cel mai scurt timp să decapiteze aproape toate bisericile, majoritatea sătenilor îşi botezau copiii, ducându-se, de obicei, la mari depărtări pentru a găsi un preot, o bisericuţă, scăpată ca prin minune de ochiul vigilent al regimului comunist.
Când am mai crescut, am aflat că deşi în 1953, când m-am născut, tatăl meu era director de şcoală (în satul vecin, Ghioltosu), iar mama mea învăţătoare, eu am fost, totuşi, dusă undeva departe şi botezată în mare taină.
Vă daţi seama că dacă o atare faptă s-ar fi aflat, ajungând până la urechile „organelor competente”, tatăl meu şi mama mea riscau să fie daţi afară din serviciu şi să nu-şi mai găsească niciodată o ocupaţie pe măsura studiilor superioare pe care le aveau.
Dar să revin la bunicul meu după mamă, pe care-l chema Gheorghe Pretula, gospodar înstărit, pentru că avea 10 copii şi ţinea 10 hectare de pământ, şi pe care regimul l-a înscris în rândul „culacilor”. Mama mea îmi povestea cum, copilă fiind, vara, se scula la ora 6 dimineaţa, se urca pe cal, şi pleca în câmp, la muncă. Socotindu-se printre cei înstăriţi, la fel ca şi mulţi alţi gospodari din sat, îşi lucrau singuri ogorul, şi doar toamna angajau câţiva oameni dintre cei mai săraci, cărora însă le plăteau bine, inclusiv dându-le, pe deasupra, şi cereale şi alte produse alimentare.
Soldaţii ruşi şi toţi veneticii care au venit la putere însă au distrus cu sălbăticie şi cu o cruzime de nedescris o orânduire perfectă pentru acele vremuri, impunându-le oamenilor brusc, peste noapte, o limbă străină (care încă urma, cu încetul, să le tortureze minţile) şi un alfabet străin, fără de care le-ar fi fost foarte greu să se descurce în situaţia creată.
Într-o zi posomorâtă de toamnă, la casa bunicilor mei se opri o maşină neagră, şi „împuterniciţii” îi ordonară bunicului să urce cât mai degrabă înăuntru. Unul dintre ei se îndreptă spre bunica, Maria, apucând-o de braţ şi trăgând-o cu putere, spre maşina neagră, care o aştepta. Dar, iarăşi minune, cei zece copii au înconjurat-o, şi au prins s-o tragă, cu puterile lor încă firave, înapoi. Şi, oricât ar părea de neverosimil, copiii au reuşit să i se împotrivească soldatului rus, care, dezarmat de această armată, a renunţat şi a plecat scuipând şi înjurând de mamă.
Când au venit „să-i scuture”, deja a treia oară, pe bunicii mei (îmi povesteau mama şi bunica), un reprezentant al noii puteri, rus, desigur, a intrat în casă să le ia şi cele câteva lucruri care le mai rămăseseră (căci le căraseră de mult toate cerealele din hambar): câteva plăpumi, cu care se înveleau cei zece copii şi bunicii mei, precum şi ultimele câteva perne, care le mai rămăseseră. Rusului, urcat pe sobă, i se făcu, probabil, un fel de milă de copiii care, neînţelegând ce li se întâmplă, plângeau la vederea oamenilor străini, cu ochii plini de răutate, încrâncenaţi, veniţi cu intenţii nicidecum bune, şi se prefăcu că nu vede o pernă împinsă într-un ungher al sobei. Dar coada de topor din sat, un bărbat încă destul de tânăr şi îndesat la trup, că, Doamne, se plodiseră şi dintr-aceştia, luă zorit, scaunul, urcă sus, şi triumfător, scoase la lumină perna din ungherul sobei, exclamând: „Cum nu este? Iat-o!”
Rusul doar îl privi zâmbind, foarte mulţumit, probabil, de noul său ajutor, care, iată, învăţa repede ce are de făcut.
Astfel a rămas bunica, cu cei zece copii, pe care, pe timpul foametei, i-a hrănit cu diferite ierburi şi cu coji de cartofi, şi cu cei câţiva pumni de grâu, pe care-l îngropase în pământ, şi pe care ruşii, deşi înarmaţi cu furci, nu l-au mai găsit, scăpându-i totuşi pe toţi din marea foamete.
Tot bunica îmi povestea deseori, mai ales când, copilă fiind, îi spuneam că m-am săturat să mănânc în fiecare zi fasole (după ce a murit tata, pe când eram în clasa a doua, iar sora mai mică avea trei anişori, o duceam şi noi foarte greu), despre unii oameni, care cădeau pe drum, în mijlocul satului, umflaţi de foame, şi de care nu se mai apropia nimeni dintre săteni, pentru că aproape toţi abia mai puteau merge pe drum, de slăbiţi ce erau.
– Pe atunci mâncam lăstari de salcâm, îmi spunea, dojenitor, bunica. – Iar tu nu vrei să mănânci fasole cu pâine.
De obicei tăceam şi nu mai protestam împotriva fasolelor, care aveam impresia că nu se mai termină.
Dar aceasta se întâmpla mult mai târziu.
Despre bunicul Gheorghe Pretula, pe care l-au dus atunci, în 1946, cu maşina neagră, bunica a aflat cu mare greu şi mult mai târziu, că se află peste trei sate, şi, dat fiind că o vreme a mai avut câte ceva de mâncare, sovieticii nu reuşiseră să le ia chiar totul, s-a dus şi ea, i-a trimis şi pe copiii mai mari să-i ducă de mâncare acolo unde-l ţineau închis: ba nişte plăcinţele cu brânză, ba o mâncărică de pui cu pâine proaspătă, abia scoasă din cuptor, ba o mămăliguţă cu brânză şi smântână, ba… Şi tot aşa cam peste o zi, mâncare gătită pe care le-o dădea şefilor închisorii să i-o transmită. Soldaţii luau de fiecare dată bucatele şi le spuneau că le-au transmis bunicului.
Timp de vreo trei luni, cât a stat închis, bunicii mele i s-a permis să vorbească cu el o singură dată. Şi atunci, bunicul, amărât, a întrebat-o, printre altele: „De ce nu mi-aţi adus şi mie măcar o dată ceva de mâncare? Că mie mi-a adus gardianul într-o zi doar o coajă de pâine uscată şi mi-a spus că voi mi-aţi trimis-o”.
Am aflat mult mai târziu, după ’89 deja, că bunicul meu n-a mai ajuns la punctul de destinaţie, în Siberia, el murind, de frig, foame şi, bătăi, presupunem, destul de curând, într-o închisoare din Tiumen.
…Şi totuşi, cel mai des, legat de copilăria mea, îmi amintesc de spusele mamei, când, la sărbătorile religioase, se adunau rudele mele, fraţii şi surorile ei: „Cât de bine era pe timpul românilor!” şi „Cât de bine era la românii!”.
Notă: Nina Josu este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și lider al Forumului Democrat al Românilor din Basarabia. De asemenea, aceasta este președinta Asociaţiei pentru Literatura şi Cultura Română „Astra” – „O.Ghibu.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.