Basarabia la o răscruce

E mai bine că s-a întîmplat aşa decît să continuăm a ne legăna în iluzii. Politicienii de vîrf de la Chişinău şi-au dat arama pe faţă. Ceea ce pînă mai ieri părea a fi exclusiv un motiv penibil al retoricii comunistoide a lui Voronin şi a ciracilor d-sale a devenit, iată, unul cvasigeneral, la o treaptă instituţională: respingerea înverşunată a idealului unirii Basarabiei cu România. Marian Lupu, preşedintele Partidului Democrat, l-a refuzat scurt şi cuprinzător, prin cuvîntul “Niciodată”, Vlad Filat, liderul Partidului Democrat Liberal şi ex-premier, l-a acuzat pe preşedintele României că îi sprijină pe ruşi şi pe comunişti (“Pe comunişti, pe cei de la Moscova, îi ajută. Vreau să fiu foarte sincer: proiectul naţional al Republicii Moldova este integrarea în UE”), iar actualul premier, Iurie Leancă, le-a ţinut isonul declarînd acrimonios: “Moldova nu e pregătită pentru unirea cu România”. Dar, Dumnezeule, de ce nu e pregătită? Cînd ar putea fi pregătită? E de presupus că atunci cînd se va schimba garnitura de carierişti şi plutocraţi la care predomină interesul păstrării scaunelor de cîrmuitori ai statului, lipsiţi de minimala perspectivă istorică, culturală şi morală, gata a sacrifica tot ce nu intră în perimetrul strîmt al interesului personal şi de clan. Aceşti politicieni care, într-o chestiune fundamentală, se aliază acum voios cu comuniştii constituie, indiscutabil, obstacolul numărul unu al reîntregirii României. Clamînd nevoia de “independenţă” a Republicii Moldova, nu fac altceva decît ceea ce făcea Ceauşescu cam cu aceleaşi vorbe cu egoist substrat. De fapt, au nevoie de-o protecţie a ambiţiilor proprii de putere, de conivenţă cu poftele afaceriştilor din preajmă, atunci cînd nu posedă ei înşişi această calitate. Azi, cînd umbrela Moscovei, care l-a ocrotit şi pe dictatorul răsturnat în decembrie 1989, în pofida pozei sale “independente”, s-a defectat, îşi îndreaptă ochii spre cea, solidă şi cuprinzătoare, a UE. România nu-i interesează. Dacă Basarabia s-ar uni cu patria-mamă, ar ajunge, în vederile lor, într-o fundătură a unei fundături, aşa cum definea situaţia ministrul de Externe rus, Serghiei Lavrov (iată încă o afinitate cu Kremlinul!). De ce să se lege la cap cu un vis, cu o fantasmă care nu aduce niciun profit în sfera aranjamentelor politicianist-pecuniare? Surprinzător este că asemenea demnitari ce nu se sfiesc a-şi arbora miopia conştiinţei găsesc un ecou favorabil la Bucureşti. Trecem peste puseul unionist al lui Băsescu, care, acum la spartul tîrgului pentru d-sa, nu are o pondere deosebită (din care pricină prezumăm că l-a contrat Iurie Leancă), la fel peste atitudinea evazivă, ca de atîtea ori, a lui Victor Ponta. Ne oprim la Crin Antonescu. Bărbatul de stat nu chiar lilial, conform numelui pe care-l poartă, dar pe care-l percepem (încă) a avea un “ceva”, un plus de intelectualitate mătăsoasă, o bună credinţă carismatică faţă de majoritatea politicaştrilor ajunşi într-un marasm de capitulări ce întunecă orizontul. L-am fi dorit măcar mai rezervat în chestiunea Basarabiei, însă n-a fost să fie… Cele rostite de omul ce se prepară pentru a deveni preşedintele ţării, în cuprinsul unui interviu acordat cotidianului “Timpul”, au avut (bănuiesc nu numai asupra subsemnatului) efectul unui duş rece: “Una este să trîmbiţezi vorbe mari care nu au corp şi greutate şi care sună frumos, dar înşelător şi mincinos. Unirea va deveni un proiect naţional cînd românii de pe ambele maluri ale Prutului vor decide asta – este o decizie care are nevoie de doi, şi nu de unul. Pentru mine, Crin Antonescu preşedintele Senatului României, proiectul naţional al României este altul şi anume Republica Moldova în Uniunea Europeană. Eu nu pot vinde iluzii”.

Să fi procedat astfel Crin doar din intenţia de a-l contraria cu orice preţ pe Băsescu? Oricum, presa (inclusiv cea de peste hotare) a semnalat ivirea unei fisuri în ţinuta politicii externe româneşti, ceea ce, în cazul în speţă, nu e de bun augur. Dar să vedem ce încearcă a demonstra Crin. Defetismul pe care îl adoptă e supralicitat prin verbele peiorative azvîrlite asupra proiectului unionist, aidoma unor picături de acid: “a trîmbiţa”, “înşelător”, “mincinos”. Şi cum crede preşedintele PNL că românii din stînga Prutului ar putea “decide” acum unirea? Prin intermediul unor politicieni făţiş antiunionişti? Sau prin cultivarea la scara de masă a idealului unionist, susţinut în prezent mai cu seamă de tineret, prin luminarea răbdătoare a populaţiei, în mare proporţie indiferentă, cantonată în spaţiul nevoilor traiului zilnic. Prin risipirea nebuloasei lăsate de prea îndelungata îndoctrinare sovietică! Un sondaj de opinie (CBS-AXA, din noiembrie 2013), e adevărat, anterior semnării Acordului de Asociere la UE de la Vilnius, arată că, dacă ar avea loc acum alegeri pentru Parlamentul Republicii Moldova, comuniştii ar beneficia de nu mai puţin de 51 la sută din voturi. Ce înseamnă asta? Că există o stare inerţială a postcomunismului, analoagă celei din România anilor ‘90, cînd gruparea Iliescu, atît de scandalos legată de regimul comunist, a obţinut peste 80 la sută din sufragiile unui electorat confuz. O stare remediabilă. Şi apoi, ca profesor de istorie, nu-şi aminteşte oare actualul preşedinte PNL de momentele cruciale ale devenirii României, revoluţia din 1848 şi Unirea Principatelor, care ne-au aşezat pe calea modernizării, conform unei paradigme europene? Evenimente ce s-au petrecut nu cu o contribuţie a “maselor largi populare” şi nici cu caragialiene flaşnete demagogice, ci graţie unei restrînse categorii de inşi luminaţi, de intelighenţi patrioţi. Nu la fel se poate/se cuvine să se întîmple şi în Basarabia? Torpoarea unei părţi însemnate a cetăţenilor Basarabiei va ceda, după toate probabilităţile, prin lucrarea unei conştientizări săvîrşite de militanţii unirii, al căror număr sporeşte considerabil inclusiv prin factorul biologic, care se organizează credibil şi eficient (v. Acţiunea 2012, cu manifestări nu numai pe întreg arealul românesc, ci şi în metropolele Europei).

Dacă pentru politicienii de la Chişinău, în răspăr cu proverbul, unirea nu face puterea, aceştia îşi propun a aspira puterea de la UE. UE ca un remediu al tuturor relelor, ca un paradis terestru, ca un liman absolut. Să fie chiar aşa? N-am putea nega faptul că numeroşi basarabeni doresc cu ardoare să plece în lumea largă, nădăjduind că o vor duce acolo mai bine decît pe meleagurile natale, că se vor căpătui. În condiţiile unei sărăcii severe, criteriul economic e un miraj. Dar chiar umblă în Occident cîinii cu colaci în coadă? Avem a face la românii de dincolo de Prut, ca şi, de altminteri, la ucraineni, cu un entuziasm naiv, explicabil prin îndelungata aşteptare sub obrocul totalitar, prin presiunea psihică a unor speranţe mereu contrariate. Aceştia pierd din vedere nemulţumirea tot mai apăsată a unor ţări vestice faţă de valul de imigranţi, spre a nu mai vorbi de spectrul crizei economice, aici ca şi acolo departe de-a se fi sleit. Dar există şi alte circumstanţe ce ar fi trebuit să-i pună serios pe gînduri. Intrarea Republicii Moldova în UE reprezintă un drum anevoios, care nu oferă deocamdată certitudinea unei finalizări benefice. Nu întîmplător un ziar european titra: “Moldova şi UE. Lungul drum spre nicăieri”. În pofida parafării documentelor de la Vilnius, aderarea n-ar putea fi înfăptuită mai devreme de cel puţin 15 ani. Unul dintre obstacole: Transnistria. Această enclavă a Rusiei, care a produs un război sîngeros al Moldovei chiar pe teritoriul său ciopîrţit, nu e decît în chip fictiv un conflict între Tiraspolul separatist şi Chişinău, ci unul între Rusia şi Republica Moldova. Situaţia e încurcată. Cînd, în iulie 1992, ostilităţile dintre cele două entităţi au luat sfîrşit, evenimentul s-a produs datorită unei Convenţii încheiate de Moldova nu cu Transnistria, ci cu Rusia. Eroarea guvernanţilor moldoveni a fost aceea de a accepta imprudent, cu acest prilej, existenţa Transnistriei şi, mai ciudat, ele nu arată nici acum că ar intenţiona să modifice statu-quo-ul în chestiune. Pe de altă parte, UE nu e dispusă, după toate probabilităţile, a provoca Rusia, care e, în realitate, un cobeligerant, menţinîndu-şi în continuare la Tiraspol o forţă militară. Dificultăţi ce s-ar putea să mai treneze multă vreme. Apa Nistrului curge răbdătoare… Ce e de făcut? O rezolvare ar putea-o oferi renunţarea la enclavă. Transnistria ar trebui azvîrlită fără complexe peste bord, susţine, de pildă, Alina Mungiu-Pippidi, dar e doar o speculaţie. Să luăm în considerare perspectivele aderării în sine. Un adevăr gol-goluţ e următorul: bugetul UE pe perioada 2014-2020 nu conţine “fonduri de preaderare” pentru niciun candidat care ar demara negocierile pînă la acel termen nu foarte apropiat. După care se întinde un alt gol dătător de vertijuri, pe încă măcar un deceniu, pînă la aderarea deplină. Un punct terminus pentru care nu există garanţii… Nu cumva reunificarea Basarabiei cu România ar rezolva aceste lucruri? Nu cumva “utopica” unire şi “realista” integrare în UE şi-ar putea inversa atributele? Nu cumva e unica soluţie de bun-simţ?

P.S. Confratele basarabean Vitalie Ciobanu (mai mult, un soi de… consătean, deoarece familia Grigurcu se trage din Floreşti) crede că e nimerit a ne da o replică, în “22”, la comentariul “Unirea cu Basarabia, la coş?”, apărut în cotidianul.ro din 31 decembrie 2013. Un text căruia mărturisim a nu-i percepe obiectul, deoarece în articolul d-sale pe care l-am citat, consacrat Basarabiei, nu se suflă o vorbă despre unirea în chestiune. Oricum, ne bucurăm că Vitalie Ciobanu îşi mărturiseşte de data aceasta, deşi cu volutele unor consideraţii europeniste care au aerul a predomina (oare RDG n-a devenit membru al UE înainte de-a se uni cu RFG?), aderenţa la un ideal scump conştiinţei noastre naţionale.