„Norma culturală în familie este încă abuzul”. Ce ne arată cazul femeii care și-a agresat copilul pe stradă

Femeia din Constanța care și-a agresat fetița pe stradă a spus la audieri că îi pare rău pentru comportament, dar este epuizată. Ea a motivat că își crește singură cei doi copii, de opt și nouă ani, de când s-a despărțit de tată. Cei doi au custodie comună, însă tatăl trăiește în Dubai. Femeia nu are un loc de muncă, iar singurul venit este pensia alimentară de la fostul soț.

Fetița și fratele său sunt acum în custodia bunicii paterne. Autoritățile au stabilit ca mama să beneficieze de consiliere psihologică și juridică și să fie sprijinită în procesul de integrare profesională, conform Știrilor TVR.

Cotidianul a discutat cu psihoterapeuta Rodica Afrăsinei despre implicațiile acestui caz. Specialista explică faptul că în societatea românească încă normalizăm abuzul.

Ea spune că o schimbare pozitivă care reiese din acest episod este că astfel de cazuri nu mai sunt trecute cu vederea, ci încep să fie observate și semnalate, iar nevoile și siguranța copilului să fie serios evaluate.

„Faptul că s-a autosesizat Protecția Copilului este un semn foarte, foarte bun că lucrurile evoluează în direcția pozitivă, pentru ca, în general, în societatea noastră, să sperăm că vor fi mai în siguranță copiii în familiile în care cresc”, consideră Rodica Afrăsinei.

„Norma culturală în familie este încă abuzul”

Referitor la reacțiile din spațiul public de tipul „bătaia e ruptă din Rai” sau „așa se educă un copil”, psihoterapeuta spune că este o atitudine foarte greu de reparat pentru normele culturale pe care noi le avem.

„Norma culturală în familie încă, din păcate, este abuzul, și dovada cea mai clară este tocmai faptul că există această părere care este foarte ușor spusă cu voce tare că ar fi normal ca un copil să fie tras, să fie lovit, să fie umilit chiar în public.

Din păcate, noi știm că în momentul în care vorbim de abuz, dacă abuzul este în public, adică în fața altor oameni, în spațiul public, este la acest nivel de gravitate, asta înseamnă că cel mai probabil, în casă lucrurile sunt și mai grave.

Ori dacă reacția multor oameni este ca asta să fie de fapt normal sau să zică: uite că și eu am copilărit așa și e ok, ne arată tocmai că încă considerăm că abuzul este normal, firesc și, din păcate, oamenii nu au primit neapărat un sprijin de specialitate în domeniul psihologiei și/sau al psihiatriei pentru a remedia urmările abuzului pe care l-au suferit”, motivează ea.

Referitor la ce ar fi mai bine pentru copil, psihoterapeuta spune că sunt foarte multe variabile de luat în calcul.

„De regulă, dacă abuzul este stopat, putem să sperăm că lucrurile o să se ducă în direcția bună.

Dacă copilul este preluat de asistența socială și părintele este decăzut din drepturile parentale, din nou putem spera că acel copil ajunge într-un mediu mai bun, însă nu avem siguranță, având în vedere că nu știm nici în orfelinate sau în alte contexte unde poate să crească”, explică Rodica Afrăsinei.

Nevoia de consiliere pentru părinți

Psihoterapeuta subliniază nevoia părinților de sprijin terapeutic pentru a fi capabili să își gestioneze emoțiile, având în vedere rolul dificil pe care îl au.

„Se vede foarte clar care este atitudinea generală și care sunt reglementările când vine vorba de sprijin specializat, la consiliere și psihoterapie mă refer aici, pentru că nouă încă ni se pare, la nivel cultural, că consilierea sau psihoterapia ar trebui să apară cumva în niște situații extrem de grave. Sunt tot felul de preconcepții și de aspecte cu care se pune mai multă stigmă pe persoanele care apelează la ajutor.

Însă, din nou, faptul că avem situația asta este o altă dovadă că sprijinul terapeutic ar trebui să fie ceva necesar și direct și normal și accesibil, în special pentru persoanele care sunt părinți sau care au în grijă copii, pentru că este un rol extrem de greu.

Și dacă lucrurile ar fi mai accesibile și la nivel psihologic și la nivel pragmatic, financiar, pentru ca oamenii aceștia să stea într-un proces terapeutic sau să aibă măcar niște cunoștințe și niște abilități de bază de reglare a emoțiilor, ar putea ca aceste cazuri să fie mai rare sau mai puțin intense, putem spera”, explică Rodica Afrăsinei.

Mamele care clachează. Cum gestionăm aceste situații

Am discutat și cu Ana Măiță, consilieră pentru drepturile mamelor și președinta asociației Mame pentru mame. Ea ne-a explicat că deși statul român pare să acorde sprijin mamelor singure (care reprezintă majoritatea covârșitoare a familiilor monoparentale), cu toate acestea, sunt multe hibe legislative care complică situația acestora.

În cazul în care mama singură clachează sub greutatea rolului parental, este necesar să avem mereu în minte interesul superior al copilului, afirmă Măiță.

„Și despărțirea copilului de mamă este o traumă majoră, care trebuie mereu pusă în balanță cu beneficiile. Acolo unde se întâmplă acte de violență ale mamei asupra copilului este obligatoriu să sesizăm DGASPC, pentru ca aceștia să facă o anchetă socială”, explică ea.

În urma anchetei pot exista două situații, precizează experta:

Dacă a fost vorba despre un episod izolat, când pur și simplu mama a clacat, ea nefiind agresivă în mod obișnuit cu copilul, atunci copilul trebuie lăsat în mediul familial, dar DGASPC trebuie să impună consilierea parentală și familială și să monitorizeze situația periodic.

Însă dacă este vorba despre o agresivitate constantă, frecventă la adresa copilului, atunci cazul necesită protejarea copilului prin preluarea lui de către DGASPC pe perioada în care asistenții sociali fie se lămuresc dacă pot remedia comportamentul mamei prin consiliere, fie, în caz contrar, trebuie să găsească altă soluție pentru copil (alte rude care să preia copilul sau preluarea lui de un asistent maternal din sistem). Acestea sunt cazuri extreme și rare.

Însă este necesar să înțelegem că DGASPC-ul, cu toți specialiștii săi, nu poate adresa toate problemele care duc la pierderea controlului unei mame, adaugă Ana Măiță.

„Presiunile financiare, lipsa odihnei, viața mereu „în priză” sunt probleme reale care pot duce și cea mai bună mamă la epuizare psihică, fizică și disperare. Când o mamă ajunge în acest punct, capacitatea ei de autocontrol este foarte scăzută. Ideal este să existe plase de siguranță socială până ajunge în acel punct”, argumentează aceasta.

„Mamele sunt oameni, nu roboți”

Măiță punctează că aceste plase de siguranță pot însemna:

O cultură în care să acceptăm că și mamele sunt oameni, nu supraoameni și nici roboți, și nu le pot face pe toate, perfect, tot timpul;

Să normalizăm gestul de a cere ajutorul celor din jur și autorităților. Să nu mai judecăm mamele când cer ajutor ca fiind „slabe” sau „incapabile” și să nu ne mai simțim noi, ca mame, în aceste feluri când cerem ajutor;

Să creăm norma socială a susținerii familiilor monoparentale și legislația aferentă (școală de vară gratuită, programe de comunitate cu prioritate, tabere de vacanță etc., zile de concediu plătit suplimentare pentru părintele singur);

Să plombăm legislația găunoasă care permite bărbaților să se fofileze ca să nu își îndeplinească obligațiile financiare parentale;

Să modificăm legislația care permite taților care și-au agresat partenerele să beneficieze de drepturi parentale intacte.

Consiliera dă exemplul asociației pe care o conduce, unde femeile sună, epuizate, și caută pe cineva care să le asculte și să le îndrume.

„Noi, la Asociația Mame pentru Mame, primim destul de multe telefoane de la mame epuizate și le îndrumăm către resurse ale statului sau ale altor ONG-uri specializate pentru a le ajuta. Însă realitatea este că, de cele mai multe ori, nu există resurse care să le ajute pe termen lung, iar doar disponibilitatea noastră de a le asculta cu răbdare și înțelegere timp de 10-15 minute la telefon le este de ajutor pentru un reset emoțional.

Este o concluzie tristă și emoționantă deopotrivă faptul că, uneori, simpla existență a unui interlocutor răbdător și empatic le poate ajuta atât de mult”, a declarat ea pentru Cotidianul.