Basarabia Profundă

Viaţa oricărui om este un roman.

Viaţa Mariei Petre ar fi câteva romane: „Război şi pace”, amestecat cu „Don Quijote” şi „Cei trei muschetari”.

Destinul ei se supune doar regulilor ficţiunii.

E revenită de curând din Siberia. Stă mereu lângă foc, nopţile doarme îmbrăcată, cu câteva pături groase trase peste ea, şi nu se poate încălzi. A intrat frigul în ea ca o boală. Când a ajuns acolo, au coborât-o din tren desculţă pe zăpadă, cu capul gol, cu o hăinuţă subţire pe ea. În câteva ierni cu -50°, n-o putuse lua frigul. Apoi s-a lăsat învinsă. Acum nu ştie cum să-l scoată din ea. A rămas în urma viscolelor care-i bântuiseră sufletul un pic bâlbâită. Confundă noţiunile.

– Abia când mă sui pe o plită încinsă, îmi mai trece din frică, spune dânsa.

Pentru ea, frica şi frigul sunt unul şi acelaşi lucru, chiar dacă n-a tremurat niciodată de frică, ci numai de frig.

Doamna Maria, baba Maria, cum îi zice tot satul, e uscată ca un vreasc, dar, când prinde a vorbi, seamănă cu un vreasc care se acoperă de frunze şi pe care parcă le auzi cum le mişcă vântul…

Ţine pe pervaz o icoană, pe care a purtat-o cu ea prin toată Siberia.

„L-am luat şi pe Dumnezeu cu mine, îmi zice ea. Dacă m-aş fi dus de una singură, n-aş mai fi găsit drumul înapoi.”

Iat-o, Basarabia Profundă, cea care se vede mereu din Cerul lui Dumnezeu, ca să nu ne trimită cutremure, alunecări de pământ şi alte dezastre prea des.

Stejarul de la Cobâlnea

Nu departe de Nistru, în satul Cobâlnea, se află o biserică „zidită de Ştefan cel Mare” (aşa se spune acolo, ca şi cum marele voievod ar fi fost un alt meşter Manole, constructor de biserici).

Ea e dosită de umbra unui stejar uriaş, numit şi el în pliantele turistice „Stejarul lui Ştefan cel Mare”.

În anii de după război, când i s-a spus că bisericuţa va fi închisă, preotul a adunat credincioşii şi împreună cu ei a ascuns icoanele mai vechi, prapurii lăsaţi de voievod, odoarele sfinte, cărţile bisericii donate de diferiţi domnitori, în scorbura stejarului, peste care a turnat un strat protector de mortar.

În anii următori au venit din Chişinău şi din centrele raionale mai multe expediţii ştiinţifice, însoţite de diverşi comisari cu epoleţi cusuţi pe partea dinăuntru a umerilor hainei, în căutarea unor „vestigii istorice”, legate de numele domnitorului Moldovei, pe care le-ar depune într-un muzeu, dar nimeni nu ştia unde se află acestea.

Abia după 1990, când bisericuţa de sub stejar a fost deschisă, preotul, în prezenţa întregului sat, a dat la o parte cu o daltă mai mare şi un ciocan cimentul pietrificat şi a scos din ascunziş sfintele odoare, icoanele şi cărţile, care se păstraseră intacte în scorbura stejarului cărunt.

„Nu ştia nimeni de taina stejarului?”, l-am întrebat pe scriitorul Arhip Cibotaru, originar din acea localitate.

„Ba da, ştia tot satul, dar sub ameninţări cumplite, de mici copii, părinţii ne preveneau să nu spunem nimănui, dacă nu vrem să ajungem în iad.”

Păstrarea unei taine de către o întreagă comunitate, cu mic, cu mare, face parte, fără îndoială, din Basarabia Profundă, parte a României Profunde, ca şi acea biserică micuţă, care a încăput în scorbura unui stejar, în aşteptare de vremuri mai bune.