Bastonul contelui (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Şi iar s-a auzit cearta celor două voci din acelaşi trup, iar Dolgoruki n-a mai stat pe gânduri şi a tras plapuma de peste Geamăn. Chiar şi acel gest putea să mai pară venind din prietenie, nefiind prima hârjoană dintre cei doi tovarăşi de aventuri şi chefuri. Mai ales că se aflau doar ei de faţă, servitorii netrebuind să fie luaţi în seamă mai mult decât mobilierul scump din încăpere. În loc să perceapă lucrurile aşa, Al Optzeci şi nouălea sări din pat şi se apropie gata de bătaie de oaspetele său. Din ochi îi ieşea nu privirea jucăuşă de altădată, ci o furie părând pregătită pentru orice consecinţe. Cu un urlet îngrozitor, Geamănul se azvârli la gâtul lui Dolgoruki. Căruia îi trebui un timp până să priceapă că, de data asta, nu mai era vorba de tachinările obişnuite; răgazul s-a dovedit a fi suficient pentru a se pomeni cu doi pumni zdraveni în plină figură. Şi asta în vreme ce agresorul nici măcar nu mai avea scuza beţiei!

Brusc, cei doi au fost înconjuraţi de o linişte profundă, cu atât mai grea cu cât contrasta profund cu gălăgia făcută până atunci de vocile certăreţe ale celor doi-într-unul. Şi Al Optzeci şi nouălea şi Ivan Dolgoruki erau înalţi, cu braţe puternice, căliţi în tot felul de exerciţii sportive. (Aşa cum a povestit şi bunicul lui Jean Paul, mai toţi marii demnitari de pe vremea lui Petru cel Mare, precum şi odraslele lor, dispuneau de staturi impunătoare şi chiar se spunea că acesta ar fi fost un criteriu după care ţarul şi-a ales colaboratorii apropiaţi. Menşikov a fost o matahală ca şi împăratul şi i-ar fi fost şi greu unui bărbat mai fragil să facă faţă celebrelor chefuri ale suveranului. Cei plăpânzi, a spus-o chiar Petru I, nu sunt decât nişte şoricei. Şi ei sunt utili, însă nu trebuie să-i foloseşti decât la mânuitul hârtiilor¹.) O încleştare între doi oameni atât de solizi nu putea rămâne fără urme vizibile, aşa cum au apărut deja pe pomeţii obrajilor lui Dolgoruki.

Servitorii aflaţi de faţă, deşi netrebuind a fi luaţi în seamă mai mult decât mobilierul scump din încăpere, s-au grăbit să dispară. Nimeni nu putea anticipa cum se va termina scena şi nimeni nu dorea să fie luat de martor la cele ce se vor întâmpla. Aşa că ei n-au asistat decât la cele două voci venind dintr-unul (de parcă asta n-ar fi fost îndeajuns!), dar nu şi la cele ce au urmat.

Ce a urmat? Dolgoruki şi-a revenit repede şi a reuşit să prindă el Geamănul de gât. Şi să-l strângă. Să-l sufoce. Însă, înainte de a se culca sub plapuma din puf de lebădă, Al Optzeci şi nouălea a fost atât de epuizat de oboseală şi de băutură încât s-a trântit în pat aşa îmbrăcat şi încălţat cum a venit de pe drum. Lacheul în uniformă verde şi cu fireturi argintii, care i-a fost pus la dispoziţie de Menşikov, a încercat zadarnic să-l roage să-l ajute la dezbrăcat, stăpânul său temporar aruncând cu o vază de porţelan după el. Asta poate i-a salvat viaţa. Cu toate că abia mai putea respira, a mai apucat să-şi îndoaie un genunchi şi să scoată din cizmă stiletul pe care-l avea mereu acolo.

Dumnezeu procedează aşa cum crede El de cuviinţă. Multe dintre deciziile Sale sunt greu de înţeles de către muritori. Altele nu pot fi descifrate deloc – să ne amintim doar de dilema lui Ambrogio, care nu şi-a găsit liniştea până ce n-a priceput că sorocul dat în dar fiecărui om pe pământ este o taină². În clipa când Geamănul şi-a apropiat stiletul de trupul lui Dolgoruki, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de Al Optzeci şi nouălea şi i-a vorbit!

Dumnezeu i-a făcut Celui de Al Optzeci şi nouălea o favoare fără precedent: lăsându-l să priceapă că omul este răsplătit după faptele sale, fără a le şti dinainte toate consecinţele, El i-a arătat fiului lui Ambrogio două variante a ceea ce ar fi putut urma:

– varianta întâi: Geamănul îşi va împlânta lama stiletului în trupul lui Dolgoruki şi frumoasa matahală se va prăbuşi peste el, dându-şi în doar câteva clipe duhul. De frica repercusiunilor, Geamănul devenit asasin, va fugi de pe insula Vasili, aşa cum se găsea. Va lua un cal şi va dispărea în imensa Rusie. Numai că nici chiar imperiul lui Petru II nu era nesfârşit. Geamănul va călări până ce va omorî calul de sub el. Apoi va fura un alt cal. Nimeni nu i se va pune în cale, văzându-i straiele scumpe de pe el. Scumpe, dar nu suficient de calde pentru iarna rusească. Geamănul se va îmbolnăvi şi va fi îngrijit în casa unui mujic, dornic de o răsplată pe măsură. Omul acela va alerta autorităţile în legătură cu boala boierului din izma sa. Autorităţile îi vor mulţumi, deoarece şi ele îl căutau de câteva zile pe asasin. Geamănul va fi preluat de oşteni, iar mujicul se va alege cu o răsplată mult mai mică decât sperase. Apoi prizonierul va fi dus la ţar, iar acesta îl va omorî fără milă, după ce-l va tortura aşa cum la torturat bunicul său pe ţareviciul care i-a fost tată lui Petru cel Mic. Geamănul va trece prin toată această deznădejde cumplită şi va simţi în creieri fiecare mişcare a călăilor. Noroc doar că durerile vor fi atât de cumplite, încât mintea sa nu va mai putea să raţioneze. Va muri în chinuri, ca orice animal.

– varianta a doua: Al Optzeci şi nouălea va lăsa stiletul să-i cadă din mână şi-şi va pierde cunoştinţa. Va muri în menghina mâinilor uriaşe ale lui Dolgoruki? Oricum, va fi o moarte mai uşoară decât în varianta întâi, a mai apucat să gândească, fiindu-i doar ciudă că ucigaşul său nu va păţi în mod sigur nimic, fapta aceluia fiind muşamalizată în mod cert: „Contele italian? Care conte italian? Mult mai prudent este să nu-ţi aduci aminte de el!” Probabil că şi Jean-Paul va dispărea.

Al Optzeci şi nouălea a trăit întocmai ambele variante! Şi le-a trăit cât se poate de intens.

Geamănul s-a trezit în pat, sub plapuma vişinie umplută cu puf de lebădă. De data aceea trebui să admită vorbele tatălui său: „Dumnezeu ştie mai bine ce e de făcut!”. Dumnezeu da, dar noi? Dumnezeu i-a arătat două variante posibile ale viitorului său. Pe care le-a trăit, pe amândouă întocmai. Iar el ce a ales? Pentru oricare alternativă ar fi trebuit să moară. Poate că a şi murit şi l-au pus valeţii în pat. Înseamnă că el, Geamănul, a ales cea de a doua variantă. Cum ambele variante l-au dus la moarte, este clar că a murit.

Al Optzeci şi nouălea n-a fost niciodată un mare cititor. Viaţa din cărţi i s-a părut mult mai artificială decât cea trăită. Totuşi, copil fiind, să fi avut vreo doisprezece ani, i s-a pus în mână o povestire moralizatoare de Giacomo Lardini: „O şansă ratată”. Textul făcea parte dintr-o carte cu mare trecere în epocă şi era recomandată educaţiei morale.

Autorul narează experienţa unui tânăr care, pentru a-şi arăta vitejia în faţa iubitei, ajunge să se aventureze în fapte tot mai necugetate, riscându-şi cu nonşalanţă chiar şi viaţa. Până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple a avut loc şi junele moare în mod nesăbuit într-o confruntate inutilă şi în care n-a avut de la început nici o şansă. Ajuns la marea judecată, Dumnezeu i-a arătat viaţa pe care a ratat-o, satisfacţiile de care singur s-a lipsit, bucuriile cărora le-a dat cu piciorul. Şi i-a arătat-o şi pe femeia pentru care a sacrificat totul şi care trăia fericită în braţele unui individ care, în mod firesc, i-a devenit pe loc extrem de antipatic protagonistului povestirii. Concluzia moralizatoare este că viaţa reprezintă un dar ce trebuie preţuit cu recunoştinţă.

Geamănul şi-a amintit de povestirea citită cu ani în urmă. Şi personajului lui Lardini Dumnezeu îi oferă posibilitatea de a vedea ceea ce din vină proprie a pierdut, făcându-l să sufere cu atât mai mult pentru şansele irosite. Aceasta a fost pedeapsa la marea judecată pentru nesăbuinţa arătată pe pământ. Da, dar lui, Celui de Al Optzeci şi nouălea, nu i s-a arătat nici o alternativă de a ieşi cât de cât convenabil din situaţia în care s-a aflat! Personajul lui Lardini ar fi avut cale de scăpare! (Al Optzeci şi nouălea nu şi-a pus nici o clipă problema că asupra lui s-a pogorât toată bunăvoinţa lui Dumnezeu: lui i s-a oferit posibilitatea de a alege, pe când celuilalt i s-a arătat doar post festum greşeala gata înfăptuită. În fond, faptul că n-a sesizat Geamănul atâta lucru este scuzabil: omul are mereu posibilitatea de a alege.) A vrut Domnul doar să-l prevină că neînfăptuind crima – chiar şi aflat în legitimă apărare – soarta i-ar fi mai uşoară?

Asta a fost în povestirea lui Lardini, dar el, Al Optzeci şi nouălea, ce decizie a luat în dimineaţa nefericită din palatul de pe insula Vasili al cneazului serenisim Alexandr Menşikov?³

Nu e drept, gândi Geamănul, şi sesiză că transpiraţia de sub plapoma caldă e pe punctul de a-l înghiţi cu totul. Morţii nu transpiră – „Înseamnă că nu sunt mort”.

Dar dacă totul n-a fost decât un vis? Nu, n-a fost nici măcar vis: cioburile vasului de porţelan cu care a aruncat după valet se mai vedeau pe covor. Şi alături de cioburi, stiletul!

Nimerit în imediata apropiere nepăsătoare a foarte tânărului ţar, cu care a împărţit lunile de chef neîntrerupt, Geamănul a simţit repede atmosfera rece a nenumăratelor schimbări în algoritmul puterii din ţara lui Petru cel Mare: dacă astăzi eşti foarte mare şi-ţi poţi permite orice, deja de mâine poţi pierde totul, chiar şi viaţa. Şi asta dintr-o clipă în alta. Iar odată cu şeful, aceeaşi soartă o au şi apropiaţii săi. Şi a intuit că, până şi în scurtele răgazuri dintre domniile succesoarelor la cel mai înalt post, încă înainte ca Anna Petrovna să ducă, prin favoritul ei, Bühren, aservirea ţării intereselor Germaniei la cele mai umilitoare cote, ura faţă de străini se tot amplifica. Iar el, Geamănul, ştia că era numit peste tot drept „Italianul”.

Nu-i adevărat, Dumnezeu nu i-a oferit numai alternative perdante! Trebuie doar să ştii să înţelegi limbajul Lui. Pe care prea puţină lume îl pricepe, şi-a continuat Al Optzeci şi nouălea, cu o doză de orgoliu, gândurile. Aşa că a chemat valetul, l-a trimis să anunţe că, din păcate, este foarte răcit, că tremură din toate încheieturile şi că tot trupul îi este încins şi că o roagă pe maiestatea sa să-i permită să ajungă convoiul imperial din urmă, imediat ce se va simţi cât de cât mai bine. Apoi se îmbrăcă în grabă, îşi împachetă strictul necesar şi lucrurile de valoare doar în două sacoşe şi plecă – împreună, desigur, cu Jean-Paul – în direcţia opusă locului unde era programată marea vânătoare. O clipă, se lăsă tentat să-i întrebe pe domestici ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea în dormitorul său, însă renunţă. Sunt momente în viaţă pe care e bine să nu ţi le aminteşti. Cu atât mai puţin să le descoşi tâlcul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.