În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
„Să se desprindă de tot ce se întâmpla în acele momente în jurul lor”! Acesta este răspunsul! Aceasta îi justifica şi demersurile anterioare! Luigi a cerut mereu ca frumosul din muzică se fie acompaniat de frumosul oferit ochilor şi celorlaltor simţuri. Acum ştia de ce: pentru ca momentul să nu fie perturbat de stimulii care ne bombardează tot timpul.
– Stimulii ne fac să ne gândim mereu la altceva. Ei ne aduc aminte de tot felul de lucruri din trecut – plăcute, neutre sau neplăcute –şi ne influenţează starea de moment. Ceea ce ne face să nu ne mai putem concentra asupra a ce simţim în clipa respectivă. Ba, mai mult, ne obligă să ne gândim şi la viitor, la cum să gestionăm informaţiile tocmai primite.
Lui Luigi i-a mai fost necesară o singură confirmare: să afle cum te poate scoate din acel prezent afectiv frumosul. Sau urâtul.
– Păi, şi când te doare foarte tare ceva, nu te mai gândeşti la altceva!
Singura confirmare de care mai avea nevoie era să afle cum te poate scoate din percepţia timpului, a trecutului şi a viitorului, frumosul. Cum te poate plasa într-o stare de extaz.
– Dacă ajungi până acolo, revii în Rai: nici acolo nu era nici trecut, nici viitor. Probabil că de aceea erau oamenii fericiţi în Rai.
În investigaţiile sale, a trebuit să accepte că frumosul nu este frumos pentru toată lumea, că frumosul depinde de starea sufletească, de educaţie, de cutume, de momentul istoric. Adică iarăşi de timp! Totuşi, terorizându-i acum cu întrebări pe toţi cei ce păreau cuceriţi de muzică, de un desen, de o mâncare, n-a găsit pe nimeni care să-i spună că nu s-a gândit la altceva, atunci când s-a aflat în faţa unei muzici proaste, a unui desen nereuşit ori a unei mâncări lipsită de gust.
Ambrogio era tot mai îngrijorat. Strănepotul său nu numai că n-a depăşit „boala copilăriei”, dar se purta tot mai mult ca un obsedat. „E trăsnit rău!” şi „Bietul băiat!” Toată lumea din castel – şi nu numai – a observat dereglarea băiatului. (Pe vremea scribului, Luigi ar fi fost catalogat fără rezerve drept schizofren: nu se comporta asemenea semenilor săi, deşi avea un limbaj mult, mult peste medie, era extrem de logic, doar că, aşa cum va spune peste un veac şi jumătate mai târziu doctorul Bleuler, „gândea alături” sau, mai popular, „o lua pe arătură”.) Pe scurt, chiar dacă doar în şoaptă, Luigi a ajuns să fie considerat de toată lumea (cu excepţia Mariei Annei-Magdalena) drept nebun.
După faza aceea atât de obositoare, cu câteva luni înainte de a împlini 17 ani, băiatul a trecut brusc într-o perioadă de muţenie. O nouă etapă a bolii de care evident suferea? Cu toată compasiunea, oamenii savurau din plin că nu mai sunt terorizaţi de întrebările obsesive ale lui Luigi. Domnişorul nu mai vene până şi în bucătărie să întrebe tam-nisam pe una dintre femeile de acolo dacă i se pare frumoasă Sfânta Născătoare din biserică; de ce i se pare frumoasă; dacă e mai frumoasă decât Pruncul pe care-l ţine în braţe; dacă Pruncul este mai frumos decât copilaşul femeii; de ce e mai frumos ş.a.m.d. Şi ce îi place celeilalte femei de la oale muzica de orgă din biserică; şi de ce este aceea mai frumoasă decât muzica pe care a executat-o Al Nouăzecilea în grădină. Uneori se enerva: „Tu habar n-ai ce auzi! Tu de gândeşti la altceva, atunci când asculţi corul! Te uiţi la Elvira şi ţi-e ciudă că nemernica aceea se dă la bărbatu’ tău!”. (Elvira era o croitoreasă şi o curvă. Dar ştia meserie, trebuia să recunoască adolescentul care a avut de învăţat multe de la ea.) Şi nu-l mai întreba nici pe celălalt Luigi, pe rândaşul de la grajduri, care cal este cel mai frumos şi de ce este mai frumos decât ceilalţi cai. Toată lumea era la curent că bietul tânăr nu e nici pe departe întreg la minte, toată lumea s-a obişnuit cu ideea. Era o binecuvântare că acum măcar a ajuns să tacă.
Şi s-a apropiat şi cea de a şaptesprezecea zi de naştere a fiului Celui de Al Nouăzecilea şi familia a hotărât să păstreze tradiţia şi să sărbătorească, măcar în cadru restrâns, evenimentul. Problema era că tânărul a ajuns cu totul incontrolabil şi nimeni nu putea garanta că va veni măcar la masa care i se pregătea. Familia era împăcată cu situaţia, însă, de data aceea, o stare de agitaţie – firească – tot plana asupra întregului castel.
Cu cârlionţii blonzi căzându-i peste umeri, Luigi a venit la masă. Şi a şi vorbit din nou. A venit extrem de îngrijit îmbrăcat şi a făcut faţă cu demnitate evenimentului. Parcă devenise alt om.
Prânzul acela cu toată familia a durat mult, mai ales că s-au servit numeroase feluri. După binecuvântarea mâncării, a urmat şi o slujbă în memoria Celui de Al Nouăzecilea, care – să nu-ţi vină să crezi! – se afla deja de un an în ceruri. Şedeau în salonul mare Contele, Geamănul, Anna Maria (încă în doliu sever şi încă frumoasă), Maria Anna-Magdalena, fiul ei de cinci ani şi Luigi. Plasarea lor în decor a constituit întotdeauna o problemă. Cât timp se întâlneau în sufrageria cea mare, în fiecare seară doar Ambrogio şi Geamănul – tată şi fiu -, a fost simplu să stea fiecare la un capăt al lungii mese. (Cam departe unul de altul, dar şi aşa nu-şi mai vorbeau deloc de foarte mulţi ani…) Pe urmă, pe rând, au fost acceptaţi şi Puiu, şi Anna-Maria şi Sir Dominick (sau cum l-o fi chemând cu adevărat), iar în ultima vreme şi Maria Anna-Magdalena, marchizul din Umbria (soţul ei), Filipo Emanuele şi fiul Mariei Anna-Magdalena. Da, însă, între timp, au murit Sir Dominick (sau cum l-o fi chemând cu adevărat) şi Al Nouăzecilea. Nu se cuvenea să pui pe nimeni în locul unui decedat. Însă nici să laşi scaune libere la nesfârşit nu se putea. Cum – necum, Filipo Emanuele a ajuns să primească locul de imediat din dreapta Contelui. De unde-i putea vedea bine pe toţi cei de la masă. Şi de unde i-a terorizat în ultimii ani. (Noroc doar că asemenea prânzuri ale întregii familii se petreceau destul de rar.) Prânzul în cinstea zilei de naştere a lui Luigi s-a prelungit, iar Maria Anna-Magdalena şi-a încredinţat fiul bonei, care l-a dus la culcare. Băiatul ei avea, la data aceea cinci ani. Soţul Mariei Anna-Magdalena lipsea ca de obicei: uneori pentru că se afla aiurea, altădată fiindcă era tot mai bolnav1.
În ziua aceea timpul a trecut parcă mai repede decât de obicei2, iar geamurile au început să se întunece când Luigi s-a sculat de la masă, i-a şoptit ceva majordomului şi a ieşit pentru câteva clipe din sufragerie. S-a întors, s-a aşezat la locul său şi a aşteptat. Din anticameră, s-a auzit orga mică, orga regală mânuită de Luigi Oster. Majordomul a adunat servitorii şi au părăsit cu ei încăperea.
– Priviţi! şi-a îndemnat Filipo Emanuel rudele şi arătă cu degetul spre portretul mare al Contelui de pe peretele din faţa sa3. Ferestrele se întunecau tot mai mult şi Luigi aşeză cele trei sfeşnice mari sub portretul lui Ambrogio. Apoi ridică de pe castroanele rămase pe masă capacele şi un miros puternic de condimente umplu şi mai tare încăperea. Acesta este într-adevăr un tablou bun şi aşa trebuie privită o lucrare bună.
Se concentrară cu toţii asupra tabloului.
– Nu vă gândiţi la altceva! Uitaţi-vă doar la tablou!
În încăpere era de acum întuneric de-a binelea. Doar o clipă a frânt bezna lumina năvălită la deschiderea uşii. Apoi întunericul a revenit aşa cum a fost înainte. Parcă şi mai dens. (Servitorii primiseră ordin să acopere geamurile cu pânze întunecate.) În beznă, cei din sufragerie simţiră că nu mai erau singuri. Apoi simţiră şi îmbrăţişările noilor intraţi. Ambrogio împlinise 92 ani. Luciditatea îi dispăruse în cea mai mare parte a timpului, însă îi revenea din când în când, asemenea unor frânturi de lumină prin crăpăturile dintr-un perete opac. Doar un singur gând îl persecuta fără încetare: cine o să continue şirul? Întrebările nasc dileme, iar dilemele nasc suferinţă. Şi viaţă! Dar, preferând liniştea, la această ultimă concluzie n-a mai ajuns Al Optzeci şi optulea, devenit atât de senin. Geamănul avea 64 ani şi o recunoscu în braţele ce-l învăluiau pe Cleopatra, profesionista fără vârstă, care l-a învăţat cu o jumătate de veac în urmă amorul şi care s-a aflat în fiecare trăire sexuală din multele pe care le-a cunoscut în tinereţea-i atât de zbuciumată. Ceilalţi, Anna Maria, Maria Anna-Magdalena şi Luigi erau mult mai tineri. Şi au simţit şi ei aceleaşi îmbrăţişări.
Flăcările lumânărilor de sub tabloul lui Ambrogio erau drepte, în marea sufragerie nu se simţea nici o adiere de vânt. Aerul a devenit solid. Contele nu mai erau torturat de gândul că şirul părea fără următoarea verigă. Fără viitor. Contele nu mai gândea la nimic. Aerul a îngheţat.
Şi timpul la fel. Trecutul şi viitorul au încetat să existe.
„Dulce-i somnul!”
Ambrogio, Geamănul, Anna Maria (văduva lui Puiu), Maria Anna-Magdalena (fiica ei) şi Luigi (fiul ei) au trăit clipa singură. Iar scribul este convins că şi sufletul lui Puiu a fost alături de ei. Au trăit clipa singură şi au fost înghiţiţi de ea.
Veşnicul câine ce-l însoţea mereu pe Geamăn a fost găsit mort într-o tufă din grădina cu simetrii multiple.
1 A murit şi el încă în acelaşi an.
2 Iată ce a povestit Ţipor, administratorul, despre acea zi. El, care trebuia să aibă sub control întreaga viaţă din castel, a observat un lucru neobişnuit: arătătoarele ceasului mare montat deasupra intrării principale din „grădina Geamănului” în Castel au început să se rotească într-un ritm neobişnuit – puteai chiar să urmăreşti cu ochii mişcările lor. Pe urmă, probabil din cauza acelei dereglări ciudate, brusc s-au oprit.
3 Galeria de tablouri nu era completă: ea nu începea de la Cel umil, Al Optzeci şi şaptelea, cel care a fost în ordine cronologică primul strămoş al acestui segment din Cei O Sută, ci de la Ambrogio. Mai încolo erau portretele Geamănului şi ale lui Puiu. Pe zidul opus, faţă în faţă cu soţii lor, se aflau portretele doamnelor. Ca lucrătură, într-adevăr, chipul lui Ambrogio era cel mai valoros, fiind realizat de un pictor celebru din şcoala veneţiană, (Tabloul acela este prezent astăzi la Galeria Ufizzi.) Când venea vorba despre acele portrete, Al Optzeci şi optulea arăta cu un gest larg peretele lung: „Vedeţi cât spaţiu mai este? Aici vor sta toţi cei ce mă vor urma!” şi i-a arătat şi lui Puiu, încă de când Al Optzeci şi nouălea n-a fost decât un ţânc şi lui Luigi, cam la aceeaşi vârstă, locul unde se vor afla şi chipurile lor. Şi lui Luigi…
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.