Bastonul contelui (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Fără viaţa Celui de Al Nouăzecilea, înghiţiţi de clipa singură, cea fără trecut şi fără viitor, cea veşnică, Ambrogio, Geamănul, Anna Maria (văduva lui Puiu), Maria Anna-Magdalena (fiica ei) şi Filipo Emanuele, zis Luigi (fiul ei) ar fi reprezentat staţia finală a Celor O Sută. Viaţa Celui de Al Nouăzecilea nu s-a remarcat prin nimic deosebit, însă fără ea, lungul şir n-ar fi putut continua. De aceea, scribul, notându-i trecerea, nu s-a oprit strict la fiul Geamănului: spre mirarea sa, a scribului, asemenea biografii de tranzit sunt cele ce încheagă cel mai strâns întregul.

Anexă

Castelul albastru

Despre Castelul albastru se păstrează mărturii documentare începând cu cele mai vechi perioade ale istoriei cunoscute. Legenda sumeriană aminteşte despre Palatul albastru al regelui Sumeşava, castel cu trei turnuri din care se puteau vedea cele douăzeci şi patru zări, fiecare turn având câte opt ferestre suprapuse. (Niciodată din acelaşi turn nu se puteau zări cele douăzeci şi patru zări observabile de la o fereastră de la alt nivel.) Nu vom intra în învăţătura misterelor celor douăzeci şi patru zări ce nu se întâlnesc niciodată, esenţa acestei învăţături făcând parte din taina preoţilor şi păstrată astfel încât chiar şi unicul înţeles are astăzi interpretări diferite. Într-un cu totul alt context, Castelul albastru apare şi în celelalte civilizaţii, ivindu-se mereu în straturi succesive de istorie, chiar dacă, de fiecare dată, semnificaţia şi perspectiva i se schimbă.

Subiectul nostru nu apare numai în civilizaţiile aşa-zis clasice. (Am putea chiar spune că la greci şi mai ales la romani, Castelul albastru ajunge să facă parte mai degrabă din mitologie, el devenind, am zice, un concept. Nu este singurul caz: azi când vorbim despre Olimp, ne gândim în primul rând la lăcaşul zeilor şi abia apoi la muntele pe care-l poate călca oricine; când vorbim despre Troia, ne imaginăm în primul rând la eroii lui Homer; ca să nu mai amintim numeroasele alte toponime pe care istoria le-a înlocuit cu semnificaţiile evenimentelor. În civilizaţiile aşa-zis primitive, acest procedeu ţine de tabù, în civilizaţiile „clasice”, interdicţia se prezintă mai subtilă, cuvintele schimbându-şi sensul, ascunzând nu numai înţelesuri, ci şi locuri concrete. Sistemul codurilor a avut întotdeauna acest imens dezavantaj: o învăţătură se pierde în clipa când un accident – pe care-l putem numi şi providenţă – îi înlătură pentru vecie şi pe ultimii iniţiaţi. Atunci când dispar civilizaţii întregi, vestigiile le sunt descoperite peste secole sau milenii şi descifrate mai mult sau mai puţin aproximativ. Când dispare doar un înţeles, lucrurile pot să rămână pentru totdeauna tăinuite, asemenea unui zid compact în care nimeni nu bănuieşte că s-ar fi aflat vreodată o uşă. Începând cu perioada erei creştine, Castelul albastru apare, după ştiinţa scribului, doar în aluzii ale autorilor europeni şi în fragmente ale legendelor din epica altor seminţii. El este însă întotdeauna foarte exact localizat, întotdeauna altundeva, întotdeauna ca de la sine înţeles în locul respectiv, întotdeauna ca un reper fix într-un decor cunoscut de toată lumea. Astfel, din antichitatea veche şi până azi, de la urmele unor desene rupestre şi până, să zice, la Platon, el este amintit şi de Origene (chiar de două ori, de ambele dăţi relevându-i-se cugetătorului abia după lungi perioade de meditaţie), se găseşte şi în legenda despre Carol cel Mare, şi în cea despre Sfântul Graal, pentru ca să ne întoarcem la argonauţi, care trecuseră pe la soare răsare de Castelul albastru în marea lor călătorie.

O bibliografie completă este imposibil de constituit. Chiar şi o simplă cronologie se dovedeşte a fi riscantă. În unele legende vechi, Castelul albastru dispare după lungi răstimpuri de transmitere orală ori scrisă, pentru a apare la fel de inexplicabil pe cum a dispărut pentru întinse etape de istorie. S-a ajuns să se creadă că, de multe ori, subiectul nostru ar fi suportat transpuneri dintr-o legendă într-alta. Dar lucrurile nu stau aşa: ori de câte ori s-a încercat o localizare cât de cât exactă pe baza materialului în care poate fi găsit, Castelul albastru s-a dovedit a fi fost perceput cu maximum de minuţie, ca un reper obligatoriu de folosit de către erou, dacă nu în mişcarea acestuia prin geografia destinului său, cel puţin ca o călăuză sigură a unei importante călătorii. La fel cum poate fi admis şi faptul că în unele naraţiuni, Castelul primeşte alte nuanţe (înrudite) de culoare, asemenea celor din Legenda lui Sir Gawain şi a Cavalerului Verde (cu respectivul Castel verde) sau în mitul răspândit de-a lungul Văii Nigerului, după care soarele trece mereu pe lângă un Castel violet. Însă – ciudat! – cu cât nuanţele se îndepărtează mai mult de albastru, cu atât localizarea Castelului devine mai aproximativă.

*

Ce se petrece în interiorul Castelului albastru şi cui îi aparţine acesta – iată o altă întrebare! De obicei, stăpânul – dacă apare în naraţiune…- este descris şi caracterizat, devenind personaj.

Castelul este personaj fără a se pomeni amănunte despre el. Castelul suportă doar epitete convenţionale: el este „magnific”, „superb”, „strălucitor”. Castelul albastru pare coborât dintr-un desen heraldic. Dar el nu simbolizează. El este.

*

În perioada marilor descoperiri arheologice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, regăsirea Troiei n-a reprezentat singura încercare de a se ajunge de la legendă la vestigii materiale certe.

Schliemann a avut succes. Alţii nu. Castelul albastru n-a putut fi dezgropat. Apoi s-a susţinut că el nici n-ar fi fost îngropat vreodată în nisip. Castelul albastru a continuat să fie căutat acolo unde nu putea fi găsit. Cineva l-a identificat cu scufundata Atlantidă. Însă ipoteza este vulnerabilă: acelaşi autor care a amintit de Atlantida (sub acest nume) şi a vorbit explicit sau în treacăt despre Castelul albastru, n-avea de unde să diversifice denumirile date uneia şi aceleiaşi realităţi. De altfel, în legătură cu atlanţii ne-au parvenit legende cu totul diferite. Ele nu se aseamănă în nici un fel cu cele ce se povestesc despre Castelul albastru. Avem mai degrabă de a face cu o mulţime de perspective. Ni se povesteşte, cel mult, despre cei ce au privit prin ferestrele castelului sau ce au văzut cei ce au pătruns, pentru foarte scurte răgazuri, în incintă. Înăuntru nu a înnoptat nici un intrus care să se întoarcă apoi teafăr la semenii săi.

Un manuscris arab din veacul al XI-lea, găsit la Toledo, localizează Castelul albastru în câmpia nesfârşită a Iberiei. Scrierea relatează despre un emir care ar fi asediat Castelul, deşi de dinăuntru nu i s-ar fi opus nici o rezistenţă. Dar oştenii săi au preferat să prelungească împresurarea, de teama unei capcane. Şi astfel, Castelul albastru ar fi rămas încercuit vreme de opt luni, timp cât n-ar fi intrat şi n-ar fi ieşit nimeni. Abia după aceea, emirul însuşi ar fi intrat în Castel. La apropierea sa, podul turnant ar fi coborât şi l-ar fi lăsat să treacă. Emirul era însoţit de doi slujitori devotaţi. Unul a revenit în tabără peste câteva ore. Celălalt a doua zi. Primul a refuzat să povestească despre ce a văzut, însă, în rest, se comportă normal. Al doilea ar fi ieşit cu minţile complet răvăşite. Din vorbele aceluia nu se mai putea înţelege absolut nimic. Emirul însuşi n-a mai fost văzut niciodată părăsind Castelul. Asediul a fost prelungit cu încă opt luni, însă nimeni n-a îndrăznit să intre în Castel. Emirul n-a mai apărut niciodată.

O legendă asemănătoare este localizată în Podişul Podoliei. Aici, nobilul care ar fi pătruns în Castel ar fi revenit peste opt ani. Ar fi reapărut mut, dar de o vitejie fără seamăn. Se ivea din loc în loc, făcea fapte bune şi dispărea înainte de a putea fi răsplătit. Deşi recunoscut pentru faptele-i atât de lăudabile, a intrat în amintirea istoriei drept „Cel Nebun!.

Într-o variantă a lui Robin Hood, Little John se laudă că ar fi „adăstat vreme de o oră” în Castelul Albastru. Nici chiar el nu relatează nimic mai mult, însă ne lasă să înţelegem că acela ar fi fost preludiul unui moment decisiv din viaţa lui.

Hoarda albastră a lui Tuda Möngke dispunea de un castel pe care nimeni nu avea voie să-l privească pe dinafară (?). Un tânăr, Muhamad, adept al islamismului din perioada de început a Batuizilor, ar fi săvârşit sacrilegiul de a admira Castelul albastru, după care ar fi pribegit de trei ori opt ani prin lume. La sfârşit, este iertat şi lăsat să moară.

Numărul legendelor este nesfârşit. Ca şi cele de trei ori opt ferestre ale castelului sumerian. Sau ca şi legendele înseşi. Dar nu întotdeauna cel ce a intrat în vreun fel în contact cu Castelul albastru a scăpat atât de ieftin ca şi cei amintiţi până aici. Câteodată, eroii au suferit prefaceri şi mai profunde: Ulbricht von Nürenberg, menestrel din secolul al XII-lea, ne-a furnizat o poveste despre un cavaler care a pribegit în lume pentru a găsi dovezile de dragoste pe care să le poată pune la picioarele doamnei inimii sale. Printre altele, a intrat şi în Castelul albastru (aflat pe vârful unui munte foarte înalt). La revenire, tânărul nu şi-a mai recunoscut iubita, călcându-şi şi celelalte obligaţii cavalereşti. A fost alungat şi a dispărut pentru totdeauna, se pare că tot în castelul cocoţat pe acelaşi munte foarte înalt.

În mitul destul de răspândit în legătură cu junele care şi-a pierdut minţile, unele populaţii orientale povestesc despre eroul care ar fi intrat într-un palat cu totul şi cu totul albastru, de unde ar fi ieşit nebun. Însă „nebunia” lui avea însuşiri stranii: el vedea totul în zeci de feluri diferite, întotdeauna altele şi întotdeauna altfel decât semenii săi. El rămâne ca o veşnică ameninţare ce tinde să apară din când în când, imprevizibil, lovind iar şi iar, fără discernământ. Asemenea destinului. De altfel, câteodată destinul însuşi este identificat cu tânărul care a vizitat Castelul albastru.

*

Dacă în toate povestirile cunoscute, Castelul albastru este atent localizat geografic, niciodată, în schimb, semnificaţia sa nu este certă. Cine l-a construit şi de ce rămân, de obicei, întrebări născute odată cu „întemeierea”. Castelul se află acolo unde se află dintotdeauna.

Scribul a amintit despre legenda celor de trei ori opt zări care nu se întretaie niciodată. Castelul albastru poate fi vizitat pe o singură poartă, dar, odată intrat, constaţi că ţi se deschid toate acele privelişti distincte. Se spune că tocmai în acest fapt stă (a stat?) pericolul cel mare: odată cu imaginile dispersate, fiecare fiinţă, fiecare obiect, fiecare fenomen primeşte mai multe înţelesuri, apte de a tulbura mintea celor ajunşi la asemenea revelaţii.

*

O antologie a legendelor despre Castelul albastru se impune, deşi este evident că un asemenea demers ar fi imposibil. Fiecare legendă are zeci de variante, unele concentrate într-un singur cuvânt (câteodată cu semnificaţii şi trimiteri pierdute), altele sunt întinse pe sute de pagini, fără ca precizarea că s-ar referi la subiectul nostru să fie explicită.

Singura posibilitate de a intra în acest hăţiş este identică singurei posibilităţi de a privi afară din Castel: alegerea întâmplătoare şi continuarea drumului de-a lungul acelei alegeri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.