Bastonul contelui (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Este uimitor cât de repede s-au răspândit zvonurile despre cele petrecute în noaptea de 20 spre 21 august 1771 în castelul de la Segrate! Iată, deja în octombrie a apărut un prinţ (?) din îndepărtata Rusie, pretinzând că ar fi fiul nelegitim al Geamănului, iar, până la sfârşitul aceluiaşi an, nu mai puţin de şase persoane diferite au susţinut că sunt îndreptăţite la averea Contelui sau măcar la o parte din ea!

Ceea ce l-a făcut pe scrib să încerce să-şi îndrepte o omisiune de neiertat: el a tot vorbit, în felu-i dezlânat, despre nobila familie de la Segrate, însă n-a amintit ceea ce era cel puţin la fel de important: în ce consta bogăţia lui Ambrogio şi a urmaşilor săi. Scribul a tot dat impresia că nici Ambrogio, nici Geamănul, nici Puiu şi nici Luigi n-au fost interesaţi de gestionarea resurselor de care dispuneau de parcă ar fi căzut din cer. Au trebuit să dea năvală „ulii şi corbii”, după cum s-a exprimat Gio, proprietarul pensiunii, pentru ca scribul să-şi dea seama că averea atât de aprig disputată era într-adevăr capabilă să adune pretendenţi din toate colţurile lumii. Şi, astfel, să afle ce viitor lumesc a părăsit Luigi pentru a deveni în legendă „un fel de sfânt” („protector al somnului”) în conştiinţa locului. Un rol pe care el în mod sigur nici nu l-a bănuit şi de care, probabil, nici n-a fost interesat.

Averea s-a dezvoltat pe fundamentul cimitirului de lângă Lauis, „cea mai cunoscută firmă de pompe funebre pentru înmormântările de lux”, unde a nimerit pe o cale atât de întortocheată Cel umil, Al Optzeci şi şaptelea. Dar adevăratul ei ctitor a fost Contele Ambrogio, Al Optzeci şi optulea. În timp ce-şi punea întrebările existenţiale, a reuşit să-şi extindă pas cu pas afacerile, dând lovituri succesive pe piaţa imobiliară. (Reuşite poate avute în sânge – să ne amintim doar de modul cum s-au îmbogăţit şi strămoşii săi din Hanul Diavolul Argintiu -, poate facilitate [şi] de lipsa-i de încrâncenare faţă de cele lumeşti, poate datorită răgazului atât de lung ce i-a fost permis să-l petreacă pe pământ. Şi poate şi faptului că s-a înconjurat de colaboratori extrem de pricepuţi, în frunte cu administratorul evreu. Şi sigur şi datorită norocului.) Pe urmă, lucrurile au mers parcă de la sine, chiar şi când Contele abia de se mai interesa de afacerile sale. (O dată pe săptămână se întâlnea cu Ţipor pentru a afla ce se mai întâmplă în afara zidurilor Castelului şi aproba deciziile aceluia. Rar, tot mai rar, impunea câte o iniţiativă proprie, iniţiativă ce s-a dovedit de fiecare dată câştigătoare. Era ca un jucător la ruletă aflat în ziua norocoasă a vieţii sale, care pe orice număr arunca jetoanele, nimerea întotdeauna câştigul. Chiar când nici nu se uita la masa de joc. De parcă în acea zi norocoasă, bila ar fi fost hipnotizată. Numai că, în privinţa afacerilor, ziua lui norocoasă a durat nouăzeci şi doi de ani. Potul cel mai mare l-a luat la începutul veacului, când n-a împlinit încă nici treizeci de ani şi când a cumpărat pe nimic un pământ ce s-a dovedit că ar ascunde rezerve uriaşe de zăcăminte de pietre preţioase. Şi se mai şoptea că ar fi avut şi interese în prelucrarea acelor pietre în societăţi din Amsterdam, din Londra şi din nordul Africii, că, în realitate, acestea erau toate conduse prin intermediari evrei, că Ambrogio ar fi fost un fel de garant al acelora. Şi se mai şopteau, bineînţeles, şi alte lucruri. Până şi faptul că ar fi condus o afacere ţinând de vânătoarea de sclavi pentru plantaţiile nesfârşite din Lumea Nouă. Cert este că, periodic, îi soseau sume consistente de bani din toate cele patru colţuri ale lumii, având, după cum vom vedea, şi plasamente bine ascunse în diferite bănci. Şi, în fine, se mai şoptea că, desigur tot prin evreii lui, ar fi câştigat mulţi bani şi din cămătărie.

Ambrogio s-a îmbogăţit aproape fără eforturi. Cât era legendă şi cât adevăr privind averea lui este imposibil de reconstituit. Indiscutabilă a fost faima. O faimă, se pare, bine justificată.

Din actele tribunalului reiese că primul proces („Arturo Panzaritti contra Gianluca Moreni şi ceilalţi”) a început deja în octombrie 1771. Dacă despre Arturo Panzaritti, scribul ştia că a fost un unchi de al lui Ambrogio II, fiind frate cu Anna Maria, mama băiatului, despre Gianluca Moreni a trebuit să caute prin alte acte pentru a afla câte ceva. Pe urmă, a trebuit să cerceteze şi în legătură cu „ceilalţi” din acel proces. Apoi, să se documenteze cu nenumăraţii alţii care au făcut parte din următoarele acţiuni judiciare. După câteva luni de muncă doar în acest scop, scribul s-a văzut obligat să-şi recunoască speriat că riscă să nu mai avanseze cu nimic în munca sa privindu-i pe Cei O Sută, de care se depărta tot mai mult. Iar spaima că nu va apuca să pună pe hârtie şi viaţa Celui de Al O Sutălea îl măcina tot mai necruţător. (De obicei, într-o călătorie lungă, ultimii paşi sunt cei mai năbădăioşi în nerăbdarea de a ajunge la ţelul drumului. Iar, în cazul scribului, frica să nu fi lucrat atâta amar de vreme de pomană, frica de a nu rămâne proiectul neterminat se amesteca şi cu adăugarea anilor. Scribul a ajuns să se întrebe şi el, asemenea Contelui Ambrogio, cât răgaz îi va mai oferi Bunul Dumnezeu pentru a se mai putea ocupa de lungul şir. Era evident că pielea de şagri era tot mai strâmtă, aşa că, după vreo patru luni, scribul a abandonat identificarea fiecărui actor din lunga listă a celor implicaţi în procesele de moştenire, precum şi şi mai lunga listă a martorilor¹. În fond, viaţa merge înainte şi atât de lungile acţiuni în diferitele instanţe s-au îndepărtat chiar şi ele tot mai mult de Cei O Sută.)

Revenind la cea dintâi cauză – „Arturo Panzaritti contra Gianluca Moreni şi ceilalţi” -, se vede chiar din această formulare că ruda de sânge a minorului Ambrogio II a fost cel ce a deschis acţiunea, ceea ce înseamnă că pârâţii au venit primii să-şi revendice potul. Gianluca Moreni a fost nepotul Maicii Ana, cea care s-a ocupat vreme de mai multe generaţii de copii din Castel, inclusiv de Puiu şi de Luigi. E adevărat că a fost prea bătrână pentru a mai asigura în mod direct şi grija lui Ambrogio II, însă, considerată aproape ca un membru al familiei Stăpânului, veghea ca nici ultimului venit să nu-i lipsească nimic². În pretenţiile lor, Gianluca Moreni şi „ceilalţi” au susţinut că familia Panzaritti şi-a văzut întotdeauna de treburile ei, lăsând grija copiilor din familia Contelui în sarcina Maicii Ana şi că aceiaşi Panzaritti nici n-au fost primiţi cu prea mare bucurie la Segrate, dovadă că, în urma unei discuţii mai dure cu Geamănul, n-au mai călcat de multă vreme pe la Castel. Însă cel mai important argument al lui Moreni era un document, se pare original, chiar dacă puternic contestat de Panzaritti: Contele a avut grijă să-şi facă din timp testamentul, un testament modificat de mai multe ori. Prima variantă Ambrogio a cerut să fie redactată atunci când a împlinit patruzeci de ani. Pe urmă, întrucât Dumnezeu l-a mai lăsat atâta vreme pe pământ, a poruncit să fie incluse şi toate neamurile care s-au născut ulterior anului 1719, ca şi rudele venite prin alianţă în familia sa. Contele a fost mărinimos şi nu i-a uitat nici pe domesticii care s-au dovedit atât de fideli şi care i-au permis să ducă o viaţă „aşa cum şi-a dorit-o şi niciodată altfel”. Aşa că şi în ultima formă a testamentului, au fost incluşi şi Ţipor, şi Maica Ana, în fruntea listei de servitori. O sumă consistentă era destinată bisericii. Documentul era neobişnuit de voluminos, dovedind scrupulozitatea şi pragmatismul nebănuit al Contelui, omul ce părea rupt de toate în lungile sale reverii, dar actul constituia şi o mărturie punctuală a consistenţei uriaşei averi³. În testament au fost rânduite în ordine descrescătoare părţile nominale ce-i reveneau fiecărui beneficiar. Fiecăruia! Ambrogio, aşa cum s-a amintit mai sus, n-a uitat pe nimeni. Da, dar cum fracţiunile cele mai mari le erau destinate rudelor directe şi cum acelea au murit aproape toate în noaptea de 20 spre 21 august 1771– cu excepţia copilului lui Puiu -, cea mai mare parte a averii devenea şi ea disponibilă. Aşa că Gianluca Moreni şi „ceilalţi” o mare parte din fragmentul acesta îl revendicau, în virtutea faptului că dintre moştenitorii rămaşi în viaţă, Maica Ana era a treia nominalizată. (După Ambrogio II şi Ţipor.) Acei „ceilalţi” au apărut ceva mai târziu, fiind următorii de pe listă, în urma răposatei călugăriţe Ana. În faza timpurie a procesului, Gianluca Moreni şi „ceilalţi” au cerut parte succesorală proporţională faţă de situaţia nouă, în care principalii beneficiari au murit. Familia Panzaritti, prin Arturo, fratele Annei Maria, mama lui Ambrogio II, considera că în orice ţară legea îl apără pe moştenitorul legitim şi că acesta este bietul orfan, a cărui tutelă va trebui să treacă, în mod firesc, la cele mai apropiate rude de sânge aflate în viaţă şi în deplină capacitate de a-i asigura băiatului creşterea cuvenită.

Moreni a încercat, iniţial, să-l implice şi pe Ţipor de partea „celorlalţi”, doar că „bătrânul smintit” a refuzat. Cu atât mai bine! Prin prostia lui, evreul a lăsat potul neatins! Dar, în felul acesta, îi lipsea şi pe ceilalţi domestici de un argument. Moreni a încercat să-i ridice pe „ceilalţi” împotriva administratorului, mai înainte săpând la autoritatea lui Ţipor în conducerea treburilor Castelului, urmând ca, după aceea, să-l atace în mod direct. A trebuit însă să amâne al doilea pas, întrucât, rând pe rând şi într-un ritm alert, au apărut şi alţi pretendenţi la moştenire. Unii de care n-a auzit nimeni până atunci. Unii din împrejurimi, alţi de peste mări şi ţări. (Scribul a anticipat cu câteva pagini mai devreme: „Este uimitor cât de repede s-au răspândit zvonurile despre cele petrecute în noaptea de 20 spre 21 august 1771 în castelul de la Segrate! Iată, deja în octombrie a apărut un prinţ (?) din îndepărtata Rusie, pretinzând că ar fi fiul nelegitim al Geamănului, iar până la sfârşitul aceluiaşi an, nu mai puţin de şase persoane diferite au susţinut că sunt îndreptăţite la averea Contelui sau măcar la o parte din ea!”.

Majoritatea celorlalţi pretendenţi, a celorlalţi „ulii” şi a celorlalţi „corbi”, după cum s-a exprimat acel Gioachino Rossini (Gio), stăpânul de peste vremuri al pensiunii, majoritatea celorlalţi pretendenţi susţineau că ar fi (ori s-ar trage) din copiii din flori ai unuia sau altuia dintre membrii nobilei familii de la Segrate – Contele Ambrogio, Geamănul sau Luigi⁴. Mulţi dintre aceşti pretinşi descendenţi ilegitimi au sosit cu cele mai năstruşnice dovezi ale originii lor şi, în pofida faptului că n-au fost niciodată recunoscuţi oficial, au reuşit să umple rubricile de scandal ale ziarelor, mai ales că unele dintre poveştile lor nu erau total lipsite de credibilitate. Cu toate acestea, treptat, faima creată n-a avut darul decât de a suspiciona drept făcături declaraţiile celor veniţi mai târziu. În afară de perioada rusească şi poloneză din tinereţea Geamănului, vieţile atât a Contelui, cât şi a fiului şi nepotului său nu lasă loc pentru cine ştie ce speculaţii ale unor aventuri amoroase, chiar dacă măcar unele istorii nu pot fi cu totul excluse.

Cea mai colorată i s-a părut scribului povestea cu care a venit la Segrate, încă în toamna lui 1771, un rus care susţinea că ar fi fost fiul Celui de Al Optzeci şi nouălea, Omul Geamăn. Bărbatul a sosit în Lombardia însoţit de o femeie ce-şi spunea „prinţesă” şi care i-ar fi fost mamă. Femeia era o verişoară a acelei Ecaterina Dolgorukaia care ar fi trebuit să ajungă „ţarină a întregii Rusii”, dacă tânărul ţar Petru n-ar fi murit chiar în ziua pe care a hărăzit-o nunţii. Cum aproape întreaga familie a prinţilor Dolgoruki, în loc să ajungă să-şi împartă puterea supremă, a sfârşit în cea mai adâncă dizgraţie, victimă a celor doar câteva zile care i-au lipsit pentru a-şi atinge scopurile, femeia sosită la Segrate a pretins că ea este cea sortită să ducă mai departe numele, titlul şi bunurile ale altădată atât de strălucitorului clan. Ajunsă la această poziţie, Olga Ivanova a constatat că doar numele şi titlul nu sunt suficiente, în lipsa imensei averi dispărute în urma tragicelor evenimente ce i-au dus pe atât de puternicele ei rude la eşafod şi la mizerie. Aşa că a scos la iveală o aventură veche de peste patru decenii, când, după una dintre atât de frecventele vânători imperiale, terminate, ca de obicei, cu o petrecere cu multă mâncare, băutură şi femei frumoase, ar fi fost conceput bărbatul venit să revendice „partea sa” din averea Geamănului. Omul avea patruzeci şi doi ani, mama sa aproape şaizeci. Datele coincideau cu şederea Celui de Al Optzeci şi nouălea în Rusia, în perioada când a format celebrul cvartet cu ţarul Petru al II-lea, cu prinţul Ivan Dolgoruki şi cu ucenicul grădinar Jean-Paul. Şi nu excludeau nici posibilitatea acelei nopţi de amor dintre Doi-într-unul şi această femeie, care, în ciuda tuturor grozăviilor prin care a trecut familia ei, mai păstra nealterate semnele frumuseţii de odinioară. Şi nu mai era de faţă nici Geamănul, pentru a confirma sau a infirma întreaga poveste. Dar Olga Ivanova mai avea un argument în favoarea pretenţiilor ei: câteva recipise ajunse în îndepărtata Rusie în decursul anilor, hârtii ce dovedeau că Al Optzeci şi nouălea, chiar dacă nu şi-a recunoscut oficial fiul, i-a purtat în tot acel timp de grijă, trimiţându-i în mod regulat bani. Adversarii rusului au arătat, în decursul interminabilului proces, că acele înscrisuri nu purtau drept nume al expeditorului pe Omul Geamăn, ci pe un cu totul altcineva. Răspunsul Olgăi Ivanova era că nobilul de la Segrate avea toate motivele să aibă grijă să nu-i apară numele printre actele oficiale din Rusia, mai ales dacă era legat de o Dolgoruki, ţinând cont de circumstanţele fugii sale din imperiu. Păi, cine să reconstituie evenimentele în urma unor simple recipise? se indignau adversarii. Absurd! Iar Olga Ivanova – şi după moartea ei, „fiul ilegitim”, şi după moartea acestuia, nepotul ei – a avut din nou un răspuns ce trebuia, la rândul său demontat. Şi aşa mai departe.

Şi au mai fost şi alte numeroase poveşti de acest soi, fiecare născând un alt proces, fiecare încercând să anuleze prin argumente proprii (sau preluate din cauze anterioare) pretenţiile rivalilor. Şi au mai fost şi coaliţii între „hiene”, astfel încât s-au creat înţelegeri pentru o poziţie cât mai favorabilă la împărţirea prăzii.

Consumându-şi întreaga energie şi tot luptându-se între ei, singurul lucru prea puţin investigat de pretendenţii la moştenire pare să fi fost averea însăşi. Scribul, încercând să reconstituie faptele, a constatat că s-a ajuns ca pretenţiile să se concentreze mai mult pe procente decât pe valori concrete. Despre cât valora o optime din întreaga avere habar n-avea nici cel ce cerea acea parte, nici notarii succesivi şi nici judecătorii. Moştenirea Contelui Ambrogio devenea pe zi ce trecea tot mai abstractă.

După ce bătrânul administrator Ţipor a refuzat să ţină partea uneia sau alteia dintre „hiene”, evenimentele s-au întors împotriva lui. Evreul era o victimă sigură, dar un pion mai important decât au bănuit cei ce s-au grăbit să-l sacrifice. Asta fiindcă Ţipor a fost poate singurul şi totodată ultimul deţinător al întregului tablou al averii Contelui. (Şi notarul tocmai murise.)

Sacrificarea evreului a avut loc după ce administratorul, deşi foarte bolnav, a încercat să dispară de la Segrate. Nasul lui fin, atât de exersat în a percepe primejdiile de la o depărtare oricât de mare, l-a prevenit că se află în mare pericol, chiar şi atunci când încă diferiţi pretendenţi la moştenire i-au făcut avansurile cele mai incitante⁵. Asta mai ales după ce primul proces s-a terminat în doar două săptămâni şi Arturo Panzaritti a obţinut, în disputa cu „Gianluca Moreni şi ceilalţi”, să gestioneze, în favoarea minorului Ambrogio II, şapte optimi din averea familiei Contelui. Şapte optimi din cât? Şi, mai ales, din ce? (Decizia curţii, deşi rămasă fără urmări concrete, a fost atacată de „Gianluca Moreni şi ceilalţi” cu apel, această dispută fiind prima dintr-un lung şir de cauze ce s-au tot succedat ba fiecare separat, ba interferându-se mai multe procese între ele.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.