Bastonul contelui (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Dar până ce puternicii zilei să-şi cântărească şansele odată cu preluarea puterii de către Iosif al II-lea singur1, cu doar o lună mai devreme a avut loc un incendiu devastator la Gera. Petru şi tânărul Ambrogio tocmai au părăsit Karlsbad (Karlovy Vary), staţiune balneară tot mai la modă, pe vremuri preferata lui Petru cel Mare al Rusiei, acum vizitată şi de însuşi împăratul Austriei. Probabil că Petru orfevrierul a dorit, pentru început, să-şi piardă urma într-un loc cât mai plăcut, spre a-l obişnui treptat pe băiat cu bucuriile călătoriei versus neplăcerile inerente unei vieţi lipsite de confortul de acasă. Karlsbad era o destinaţie mondenă, tot mai solicitată, însă beneficia şi de o clădire proprietate… a Contelui de la Segrate. („Imperiul” lui Ambrogio era într-adevăr întins şi Al Nouăzeci şi doilea a trăit în mod firesc faptul că – după un itinerar secret, amănunţit conceput de Ronaldo şi de Laufenberg -, în numeroase localităţi pe unde a fost, trăgea la clădiri – case de locuit, edificii găzduind diferite birouri, vile şi chiar palate – despre care afla, cu acea ocazie, că-i aparţin. Aşa că acea călătorie n-a fost doar pentru a-l îndepărta pe tânăr de „ulii”, „hienele” şi „şacalii” ce-l pândeau, ci a fost şi o călătorie de iniţiere atât pentru a învăţa, cât şi pentru a-şi cunoaşte la faţa locului interesele. Da, moştenirea Contelui, atât de bine ascunsă, merita într-adevăr ori ce efort pentru a te bucura şi de o câtime din ea!)

Ambrogio II notează cu o satisfacţie copilăroasă că Petru a fost „omul care aduce focul”. Într-adevăr, degeaba a fugit „Sicilianul” de frica Etnei, iată, a ajuns la Karlsbad, localitate de mai multe ori devastată de incendii, când aşezarea abia îşi revenea după sinistrul din 1759. Iar, în drumul spre Halle, s-au pomenit aproape martori oculari ai focului de la Gera… (Remarca băiatului n-a rămas o simplă joacă ironică, ci s-a dovedit o premoniţie de rău augur: la douăzeci de ani de la sinistrul din Gera, Petru s-a aflat la Linz de Sfânta Maria Mare, în timpul cumplitului incendiu din 15 august A.D. 1800, incendiu care a devastat, printre altele, şi cetatea. De data aceea, Petru n-a mai izbutit să fugă din calea flăcărilor, cadavrul lui fiind găsit carbonizat în clădirea reprezentanţei lui Ambrogio II, de unde a încercat să salveze documentele firmei…2) Incendiile n-au fost deloc rare în epocă, iar clădirile teatrelor erau expuse şi datorită lumânărilor aşezate în diferite poziţii în căutarea unor efecte scenice cât mai ingenioase. Ambrogio II a vizionat un spectacol al unor diletanţi la Weimar, după ce trupa de profesionişti a părăsit oraşul în urma sinistrului de aici asupra palatului rezidenţial din 1774. Profesioniştii au plecat la Gera pentru că acolo… incendiul a avut loc abia câţiva ani mai târziu. Sigur, lumânările puteau produce oricând nenorociri, dar cum să te abţii de la folosirea unor idei scenice revoluţionare?

Incendiile ca incendiile, epidemiile ca epidemiile, dar o călătorie în lumea largă a unui băiat de doar doisprezece ani implica şi alte aspecte pentru fiul unei familii cu blazonul Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Sigur, şi un tânăr de condiţie mai joasă îşi desăvârşea ucenicia la o asemenea vârstă. Iată cum descrie poetul, dramaturgul, savantul şi ministrul Johann Wolfgang von Goethe anii de formare a unui viitor croitor, într-o traducere aproximativă: „Lucrurile pot începe. Se prefigurează un document necesar. Eliberat de Direcţia Cancelariei Marelui Duce. La Weimar. Cu ştampilă şi semnătură. Alături, indicaţii pentru ucenicul călător din Marele Ducat Saxa Weimar-Eisenach. Este necesar un calificativ credibil. De la fiecare maistru. Unde ucenicul a lucrat. El trebuie să fie harnic. Oriunde ar fi. Şi să se poarte cuviincios. Nu are voie să fure. De exemplu. Sau să participe la manifestările unor revendicări publice. În caz contrar, nu poate deveni maistru. Şi nici să obţină drepturi cetăţeneşti. Mai târziu. După ce a absolvit cei trei ani de studiu la diverşi maiştri. Timp de trei ani a învăţat Andreas L. Mai înainte. La maistrul croitor G. Furnizorul Curţii. Coase hainele după ce mai nouă modă. Are Journal des Luxus und der Moden3. Cel celebru, al lui Bertuch. L. şi-a însuşit enorm. Învăţătura. A confirmat deja. În multe privinţe. Pentru început, vrea la Leipzig. Ca să înveţe mai departe. Va fi un croitor bun. Lui nu-e este teamă. De viitor.”

Şi iată cum descrie acelaşi om atât de important pregătirea şcolară indicată pentru clasa de mijloc: „Astăzi citesc în Kinderfreund4. O poezie. Cântecul recoltei. La început cu voce joasă. Apoi cu glas tare. <Doamne! Noi te lăudăm pentru toate binecuvântările tale! Pe care noi cu bucurie le aşezăm în hambarele noastre! Tu ştii ce ne lipseşte şi ne ajuţi cu mărinimie! Acum nu mai este prezentă nici o lipsă, şi totul în jur se bucură>. Poezia face parte din planul de lecţii. Pentru şcolile mai mici şi unitare. La ţară. Apoi: socotit, dezvoltarea gândirii, exerciţii de limbă şi de scris, religie, în special legende biblice. Şi cele patru capitole principale ale Catehismului Luteran. Citate din Cartea Sfântă şi cântece. Noţiuni de uz general şi cântat. Asta trebuie să înveţe. Toate astea. Copiii clasei de mijloc. Pe hârtie. Cel puţin. Johann Caspar L., de unsprezece ani, ştie pe de rost. De mult. Poezia. Toate cele trei strofe. O minte isteaţă. Tot timpul atent. Întotdeauna ascultător. Cântă cu o voce luminoasă, ca de clopot. În fiecare duminică. La serviciul divin. Cu mult entuziasm. Cel mai bun elev. N-a fost încă bătut niciodată. De către învăţător. Să urmeze şcoala superioară. Să înveţe latina. Poate că o să devină preot. Mai târziu. Învăţătorul vrea să-i vorbească tatălui. În privinţa aceasta. Dar acela nu-l lasă nici măcar în fiecare zi la şcoală. A pierdut deja multe ore de şcoală. El trebuie să ajute. Acasă. La muncile câmpului. Din zori şi până târziu. Din mersul la şcoală nu se poate trăi. Spune tatăl”.

Da, şi copiii clasei de mijloc părăseau căminul părintesc, de voiau să parvină mai departe decât „să trebuiască să ajute. Acasă. La muncile câmpului. [Ori la alte munci, cele în care erau implicaţi părinţii lor.] Din zori şi până târziu. Din mersul la şcoală nu se poate trăi”. Ambrogio II avea din ce trăi. Cu vârf şi îndesat. El nu făcea parte din clasa de mijloc. El nu trebuia să parvină. El trebuia să-şi apere poziţia moştenită.

Da, încă din vremurile antice, şi copiii din clasele de sus părăseau căminul părintesc în vedea unei călătorii de iniţiere. Spre disperarea mamelor înnebunite de grijă. De grija puiului lor preaiubit. Şi în Sparta un tânăr nu putea deveni cetăţean fără un asemenea examen. Iar drumurile au fost şi atunci extrem de nesigure. (Drumurile n-au fost niciodată sigure.)

Al Nouăzeci şi doilea a plecat de acasă. La doar doisprezece ani. Unii spuneau că a fost răpit. Alţii că în felul acesta a fost ferit de ameninţările celor ce îi jinduiau averea. Şi care nu s-ar fi dat la o parte în faţa nici unei ticăloşii pentru a-l pierde. Pentru a şi-l câştiga de partea lor. Pentru a-l putea escroca. Sau pentru a-l ucide.

Al Nouăzeci şi doilea a plecat de acasă. La doar doisprezece ani. La Segrate se zvonea. Şi la Milano se zvonea. Al Nouăzeci şi doilea n-a fost identificat nici în leşul copilului găsit mort la liziera pădurii. Acela a fost cadavrul unui alt copil. Bietul de el! Dumnezeu să-l aibă în paza Sa! Cazul n-a putut fi lămurit de către oamenii legii. Nici într-o pivniţă din Casoretto n-a fost descoperit. Acolo au găsit îngropat cadavrul altcuiva. Într-o altă pivniţă. Dar tot la Casaretto. Aşa s-a mai rezolvat o speţă. De către criminalişti.

Al Nouăzeci şi doilea a plecat de acasă. La doar doisprezece ani. Prea multe ipoteze de ce a plecat. Şi unde a plecat. Oamenii vorbeau. Când îşi aduceau aminte. Când sunt prea multe ipoteze, misterul se îngroaşă. Ca şi lutul. Ca şi nămolul. Şi devine lipicios.

Doar trei oameni se pare că au ştiut de ce şi unde a plecat Ambrogio II: aceştia au fost Ronaldo („administratorul interimar”), domnul Laufenberg (cel ce l-a reprezentat tot „interimar” pe minor) şi Petru (meşteşugarul genial mereu expus ironiilor). Dar, ceea ce a fost cel mai remarcabil în toată povestea asta l-a reprezentat faptul că Al Nouăzeci şi doilea n-a călătorit incognito, ci a urmat traseul (până la un punct) minuţios alcătuit, purtând la vedere bastonul cu măciulie de aur, bastonul Contelui, simbolul demnităţii sale. Şi ca pe un stăpân îl şi prezenta Petru pe tânărul său tovarăş, oriunde se opreau. Şi unde băiatul afla că se găseşte iar şi iar pe una dintre atât de numeroasele sale proprietăţi.

Dumnezeu a avut într-adevăr grijă (şi) de Al Nouăzeci şi doilea! Orfan de mic, băiatul s-a pomenit călăuzit cu o cu totul neaşteptată onestitate, pe lângă multa pricepere, de nişte oameni despre care răposaţii săi ascendenţi direcţi aproape că nici măcar n-au avut habar că existau. De nişte oameni care au ştiut să transforme furtunile prin care trecea copilul în perdele de apă menite nu să-l scufunde, ci să-l ascundă. Pentru toată lumea era limpede că Ambrogio II, dacă n-a fost răpit – ori, ferească Dumnezeu, ucis – a dispărut într-un moment când primejdiile imanente îl înconjurau, iarăşi, mai tare. A fost şi acesta un motiv al plecării din Segrate, însă era tot mai limpede că voiajul acela a avut şi scopul de a face cunoştinţă cu averea Casei, risipită te miri pe unde. Dumnezeu a fost Cel ce a avut grijă de băiat. Prin Ronaldo, Laufenberg şi Petru. Ce oameni i-a dat Dumnezeu!

Scribul s-a tot întrebat cum de nu s-a aflat în Lombardia despre drumul băiatului cu bastonul Contelui. Şi n-a aflat răspunsul. Aşa că şi-a spus că s-a mai întâmplat de multe ori ca lucruri şi evenimente din faţa ochilor noştri să treacă neobservate în vreme ce gândurile ni le caută degeaba. Cu mult mai departe.

Evrika! Scribul a ajuns la această idee şi pentru că nu altfel a stat şi situaţia cu registrele afacerilor Contelui. Într-o amplă însemnare, probabil la îndemnul lui Petru pentru ca tânărul să nu-şi uite originile5, Ambrogio II, Al Nouăzeci şi doilea, scrie: ”În Castel, în încăperea cea mare unde au trăit clipa singură şi şi-au găsit sfârşitul Contele, Geamănul, Anna Maria – văduva lui Puiu -, fiica ei Maria Anna-Magdalena, mama mea – şi Luigi – fiul ei –6, în încăperea aceea se afla un adevărat muzeu al familiei. Pe pereţi erau expuse tablourile stăpânilor succesivi, bărbaţii şi soţiile lor, pe rafturile masive de lângă pereţi se aflau înşirate obiecte de preţ, unele de mare valoare, altele doar cu semnificaţii sentimentale, aşa cum au fost şi splendidul serviciu de farfurii din porţelan chinezesc, având pictate pe fiecare taler câte un alt chip de sfânt creştin, setul de pahare din cristal veneţian ornat cu ţesătură fină din argint, porţelanuri de Saxa, celebrul serviciu al lebedei, precum şi garnitura de tacâmuri din metal argintat şi cu mânere din fildeş, toate achiziţionate încă de doamna Roza, mama Contelui Ambrogio, atunci când a pătruns în lumea selectă din Milano. Obiecte vechi, iată, de generaţii7. Servitorii n-aveau voie să şteargă praful de pe exponate decât în cadrul unui adevărat ceremonial ce se petrecea, parcă dintotdeauna, săptămânal în prezenţa doamnei Castelului. Şi aveau cu ce se ocupa în dimineaţa aceea servitorii: etajerele şi vitrinele scrinurilor fiind ticsite de lucruri cu o istorie specială, strâns legată de naşterea, creşterea şi dezvoltarea copiilor familiei. Iar pe un raft – şi nu în pântecele vreunei lăzi sau al unui sertar secret – se afla şi un registru vechi: registrul contabil al afacerilor.”

(Un registru vechi întrucât conţinea însemnările iniţiate încă de pe vremea doamnei Roza, mama Contelui Ambrogio. Cărţoiul acela s-a aflat tot timpul acolo, la locul lui, dar cine să caute acte atât de importante într-un op cu caligrafii învechite şi cu coperţile mâncate de vreme şi de prea multă frunzăreală?)

Ca de obicei, scribul a tras iarăşi concluzii cu totul nepotrivite: Ambrogio II n-a rămas, cât a lipsit, în faţa privirilor celor de la Segrate doar în imaginaţia lor.

Al Nouăzeci şi doilea a plecat de acasă. La doar doisprezece ani. La Segrate se zvonea. Şi la Milano se zvonea. Între timp, Ambrogio II a vizitat filialele din Austria, din ţările germane, din Franţa, din Belgia şi din Olanda. În peninsula iberică n-a fost. Conform itinerarului stabilit încă de Ronaldo şi de domnul Laufenberg. Stabilit cu ştirea meşterului orfevrier Petru. Băiatul, adolescentul, bărbatul Al Nouăzeci şi doilea a aflat în drumul său şi cum se devenea meşter stimat al unei bresle, şi ce se învăţa la şcolile populare, şi cum se gândea mai nou în Europa. Şi multe, foarte multe, altele. S-a şi distrat. A şi învăţat. Unele lucruri nu i-au plăcut: de pildă, haosul din Franţa. Unde, în perioada aceea, străinii nici nu erau doriţi. Mai ales, dacă se sprijineau pe bastoane cu măciulii din metal preţios. Mai ales. Ca semn al unei obârşii nobile. Franţa era în război cu toată lumea. Şi toată lumea era în război cu Franţa. Care era bolnavă. Se spunea. Şi nici nu era bine să te duci într-un loc atât de bolnav. Puteai aduce morbul cu tine. Acasă. Şi să îmbolnăveşti populaţii întregi. Să-i îmbolnăveşti chiar şi pe cei dragi ţie. Iar anii imediat următori au arătat cât de bolnavă era Franţa.

Al Nouăzeci şi doilea a plecat de acasă. Dar s-a pomenit că mai peste tot era acasă, dacă luăm în considerare reşedinţele filialelor la care a tras. Contele Ambrogio şi-a respectat rangul – din clipa când îl vedeai, îţi ţineai respiraţia şi îţi dădeai seama că te afli în apropierea unui aristocrat adevărat. Bastonul cu măciulie de aur era recunoscut în Segrate. În întreaga Lombardie. Însă Ambrogio II n-a făcut niciodată caz de interesele sale din colţurile cele mai nebănuite ale lumii. Şi nebănuite au rămas acelea. Despre ele pur şi simplu nu se ştia. Dar se zvonea. Vrute şi nevrute. Ambrogio II a moştenit de la bunicul bunicului său nu numai numele, ci şi dragostea pentru ordine. Şi neplăcerea în faţa schimbărilor. Schimbările aduc disconfort şi strică bunul mers. Spunea8. Aşa şi cu Franţa. Unde i-a repugnat haosul. Norocul a fost şi de data asta de partea lui. De parte lui Ambrogio II. În Franţa nu dispunea decât de două filiale, una la Marseille, alta la Lille. Prima era importantă, fiind locul de tranzit a mai tot ce venea legal sau pe ascuns din răsărit, via Ajaccio; a doua dispunea de manufacturi proprii. La Lille, al Nouăzeci şi doilea n-a fost. În schimb, făcând un ocol mare printr-o ţară în plină agitaţie, a vizitat Marseille. Şi a vrut să revină în Italia prin Ajaccio. Unde l-a întâlnit pe Carlo di Buonaparte, mâna dreaptă a lui Pasquale Paoli şi tatăl viitorului împărat al Franţei. Pasquale Paoli, eroul recunoscut peste tot drept „campionul libertăţii în Europa” cutremurată de haosul din Franţa, tocmai a revenit din exilul englezesc pentru a fonda un regat anglo-corsican. Când francezii au înăbuşit această structură, Pasquale Paoli s-a refugiat din nou în Anglia. Iar Al Nouăzeci şi doilea a fost pe punctul de a se întoarce în Lombardia9.

Petru a fost aproape tot timpul în contact cu „administratorul interimar” de la Segrate, care i-a cerut în mod imperativ ca Ambrogio II să nu revină încă acasă. La Segrate, procesele continuau să macine. Să macine în gol, dar să macine. Aşa că, „întorcându-se pe călcâie”, Al Nouăzeci şi doilea, aproape ajuns acasă, a plecat din nou, a ocolit Franţa „care i-a produs o părere atât de proastă” şi, împreună cu Paoli (?), a ajuns în Anglia. Unde existau mai multe interese ale familiei Contelui. Şi unde exista mai multă bogăţie. Iar, pentru cei ce-şi puteau permite, unde exista mai mult confort.

(Scribul, iarăşi [!] după prostul său obicei, deschide o nouă paranteză. În primul rând, i se pare uimitor cum Pasquale Paoli, „U Babbu di a patria“, revoluţionarul, a ajuns în bune relaţii epistolare nu numai cu iluminişti francezi şi germani, dar şi cu capete încoronate autocrate, asemenea ţarinei, sau a regelui Prusiei, sau cu suveranul pontif. Ca să nu mai amintim de trecerea de care s-a bucurat în Anglia… Iar, în al doilea rând şi în altă ordine de idei, trebuie să remarce şi faptul că Ambrogio II, în fond încă un copil, chiar dacă deja nedespărţit de bastonul Contelui, a ştiut să fie acceptat, pe unde a umblat, de oameni importanţi, legând relaţii de afaceri ce s-au dovedit atât de importante mai târziu10. De pildă, prin Paoli, care chiar şi în vremea lungilor sale exiluri s-a bucurat de prestigiu enorm, a întărit drumul mărfurilor legale, dar şi a celor de contrabandă, pe ruta Orientul Apropiat – Ajaccio – Marseille – Plymouth. Cei ce au apucat să afle realizările timpurii ale Celui de Al Nouăzeci şi doilea au lansat expresia: „Segrate a fost condus de mâna care a ţinut bastonul Contelui”. Şi au avut dreptate cei ce au apucat să afle realizările timpurii ale Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Dar n-au fost mulţi aceia.)

Între timp, băiatul a ajuns adolescent. Se apropia de vârsta de cincisprezece ani. Era înalt, blond cu părul foarte creţ (!), ceea ce îi dădea un farmec aparte. Şi desigur că nu i-a dispărut nici despicătura adâncă a bărbiei. Într-un cartier din Londra, Petru l-a dus la femei. Pentru întâia oară. Prima parteneră i-a produs o imensă stânjeneală. Băiatului. Noroc doar că a apucat să uite. Şi pe femeie, şi stânjeneala. Fiindcă de cea de a doua femeie s-a îndrăgostit. Şi n-a putut s-o uite niciodată. Şi nici n-a mai revăzut-o vreodată. Deşi a căutat-o toată viaţa. În Londra. Şi în partenerele pe care le-a mai avut. Cu care s-a simţit bine doar când le-a asimilat acelei femei. Primei cu care n-a mai simţit stânjeneala. Primei. Pe care n-a mai regăsit-o în carne şi oase. Doar în amintirea de neşters. Şi în toate celelalte partenere pe care le-a avut. Şi a stat mulţi ani la Londra.

În schimb, la Londra l-a întâlnit pe Charles Wesley. Pe bonomul Charles Wesley, nu pe încruntatul John Wesley. Familia lui Charles Wesley se mutase cu puţini ani în urmă de la Bristol la Londra la adresa de pe Chesterfield Street 1, în Marylebone. Locuinţă pe care n-o va mai părăsi. (Casa a fost demolată mai târziu, la mijlocul secolului al XIX-lea.) Senzaţia aceasta de apartenenţă la locul potrivit era atât de puternică încât se transmitea. Atunci şi acolo s-a născut şi convingerea Celui de Al Nouăzeci şi doilea că, odată ajuns la Segrate, nu va mai pleca de acasă şi că va încerca să trăiască asemenea bunicului bunicului, o „viaţă care să se desfăşoare aşa cum şi-o va dori şi niciodată altfel”.

Şi a mai fost ceva ce l-a apropiat pe Ambrogio II de Charles Wesley: cântecele aceluia. După moartea lui Puiu, la Segrate s-a mai cântat o vreme la orgă, dar în urma „nopţii aceleia”, instrumentul n-a mai fost folosit decât la slujbele din biserică. Cântecele metodiştilor îl aduceau şi ele acasă şi se pomenea fredonând, chiar fără să-şi dea seama, „Come, Thou Long-Expected Jesus” sau „Jesus, Lover of My Soul”, creaţii ale atât de bonomului Charles Wesley. (Şi aceste cântece erau bonome. Nu înspăimântătoare ca faţa lui John Wesley, fratele mai mare a lui Charles.) Cu atât mai neaşteptată i s-a părut băiatului predicţia bunului Charles. Care a calculat că sfârşitul lumii noastre va veni într-un viitor foarte apropiat: în anul 1794. A calculat cu ajutorul mesajelor din Cartea Sfântă. Toate semnele arătau acest deznodământ. Un deznodământ doar ca un final de etapă, îşi liniştea simpaticul bărbat ascultătorii. „Viaţa noastră nu este decât un exerciţiu şi un test”. Spunea el. „În A.D. 1794 va veni momentul Marelui Examen. Nu este firesc să aflăm rezultatul? Aprecierea cuvenită?” Întreba el. Şi spunea: „Toţi am greşit. Însă unii au greşit mai puţin. Acelora nu trebuie să le fie frică!”. Zâmbea, încurajându-i. „Dimpotrivă: trebuie să ne bucurăm!” „Come, Thou Long-Expected Jesus”. Şi cântau cu toţii.

(Când, în 1794, Judecata n-a apărut, Charles Wesley a explicat că a greşit, dar că eroarea sa a venit dintr-o inspiraţie divină: sugerându-i-se de Sus acea dată, s-a dorit ca oamenii să fie pregătiţi să vadă. Să vadă semnele. „Oare nu sunt semne ale apropiatei Apocalipse grozăviile din Franţa? Aduse de mesagerii Anticristului, desigur. Căci cine altcineva ar fi putut aduna atâtea mormane de cadavre, atâta sânge nevinovat, atâta suferinţă? Oamenii trebuie să înţeleagă! Să vadă! Să-i recunoască pe mesagerii lui Satan!” „Iată, până şi un savant de talia lui Antoine Lavoisier a fost dus la ghilotină!” a explicat John Wesley, ca dovadă că A.D. 1794 a fost „anticamera iadului”. Şi „nebunia rebeliunii coloniilor din America a cui manifestare o reprezintă?” se întreba pe acelaşi ton înfricoşător John Wesley. Iar fratele Charles le dădea din nou speranţe credincioşilor întru Christos: „Regimul terorii a luat sfârşit în Franţa – masonii Danton şi Robespierre, uneltele Răului, au făcut şi ei cunoştinţă cu ghilotina şi au fost azvârliţi, unul după altul, în iad!”. A spus Charles Wesley. Şi „Hail the Day that Sees Him Rise„. În 1794 Judecata n-a venit. Doar repetiţia a avut loc. Pentru anul 1836. A asigurat lumea John Wesley, fratele cel încruntat. „Nimeni nu scapă de Judecată!”.)

„Nu, încă nu-i cazul ca Al Nouăzeci şi doilea să revină acasă!” i s-a transmis de la Segrate lui Petru. Ambrogio cel Mic, cum mai era alintat, se afla de peste mai mult de trei ani pe drum. Apoi de peste mai mult de zece ani. De peste mai mult de cincisprezece ani. A călătorit prin Confederaţia Helvetică, prin Austria, prin Bavaria, prin Saxonia, prin Polonia (probabil), prin Prusia, prin Ţările de Jos, prin Franţa (cu multă prudenţă), prin Anglia. A văzut multe. A fost peste tot. Nu s-a oprit decât să locuiască în casele sale. A învăţat. Multe. Şi să înveţe să se distreze. După rangul său. Anii au tot trecut. Ambrogio II a devenit de mult un bărbat în toată firea.

„Nu, încă nu-i cazul ca Al Nouăzeci şi doilea să revină acasă!” Anglia a văzut. Ceea ce a văzut. (Din Jurnal lipseşte cel puţin un fascicol: cel referitor la cele petrecute între 4 aprilie 1984 şi 3 februarie 1988.)

În 1788, Ambrogio II a împlinit 20 de ani. Cu aceasta începe un nou fascicul, iar aniversarea este descrisă cu amănunte, însă sobru. Oaspeţi, bufet, felicitări. Atât. Astfel, aflăm că Al Nouăzeci şi doilea locuia pe Warning Street nr. 2, într-un palat cumpărat încă pe vremea Contelui de la un oarecare Walter J. Stonewood, prin intermediul lui Sir Dominick Roosh. Warning Street se înfăţişa ca o stradă liniştită, perpendiculară pe Tamisa, unde se şi înfunda. La intrare se afla o poartă mare din fier, la care şi-a arătat şi Petru măiestria, iar în spatele grădinii locuinţei nobilului lombard se afla un debarcader. Fără a fi ostentativă, reşedinţa aceasta era mult mai mare decât se putea bănui, astfel încât între Warning Street şi râu se aflau nu un edificiu, ci trei. Trei construcţii cu tot confortul şi bine întreţinute. În mijlocul unui parc mare. Întreţinut englezeşte. Locul acela şi-a găsit tot rostul abia odată cu venirea noului stăpân. Într-una dintre clădiri se găseau birourile filialei londoneze, în a doua locuinţele personalului, iar în a treia, „edificiul de reprezentare”, a devenit reşedinţa lui Ambrogio II. (Se pare că a fost utilizată şi înainte de către şeful reprezentanţei şi familia sa. Oricum, pe parcursul şederii Celui de Al Nouăzeci şi doilea în Anglia, întregul complex a fost reparat şi modernizat.)

Warning Street nr. 2 a devenit un loc despre care a început să se vorbească la Londra. Warning Street nr. 2 a devenit un subiect. Un subiect misterios. Tânărul locatar ieşea rar. (Nu i-a spus-o nici lui Petru: ieşea mai mult în nădejdea de a o regăsi pe femeia ce i-a pătruns în suflet.) Părea politicos, extrem de educat, arăta foarte bine. Cu nelipsitul său baston cu măciulie de aur strălucitor. Se purta mai distant ca un nobil autohton. Când îşi făcea apariţia la teatru (la îndemnul lui Petru, pentru că „şi la teatru poţi învăţa o mulţime de lucruri: dacă nu de pe scenă, în orice caz din contactul cu personajele din public!”), numeroase binocluri îl fixau din diferitele loji. Ambrogio II era perceput mai degrabă ca un maharadjah indian decât ca un conte austriac sau italian. Ambrogio II a lansat în jurul său o mulţime de zvonuri. Când a devenit şi erou de ziar, Petru a avut grijă ca acele articole să se oprească. Jurnaliştii pot fi cumpăraţi, gura lumii nu. Aşa că aniversarea de douăzeci de ani a misteriosului personaj a fost aşteptată cu nerăbdare.

Petrecerea a avut loc în grădină. Bufetul, băuturile şi serviciul s-au dovedit impecabile. O orchestră excelentă a acompaniat evenimentul. Bal n-a fost. Sărbătoritul s-a întreţinut, pe rând, cu toţi invitaţii, iar după doar trei ore, totul a luat sfârşit. Oaspeţii au plecat fără a cunoaşte mai multe despre amfitrionul lor. Pe undeva s-au simţit păcăliţi, dar concret n-au avut nici ce şi nici cui reproşa ceva.

Femeia din suflet n-a venit.

Scribul a amintit acest moment pentru că el a fost reprezentativ pentru întreaga şedere a Celui de Al Nouăzeci şi doilea la Londra. O şedere discretă cum doar puţini oameni de un asemenea rang şi-o pot organiza în mijlocul lumii. Din Jurnal – în care scribul a învăţat să aibă o încredere reţinută – aflăm, totuşi, câte ceva din anii petrecuţi în Anglia. Ambrogio II se scula în fiecare dimineaţă la ora şapte, îşi lua micul dejun, mereu acelaşi – suc dulce acrişor din citrice pentru clătirea organismului, ham and eggs, fileu de somon desigur pe patru felii subţiri de French toast şi două căni de ceai Earl Grey fierbinte în proporţie de patru măsuri alături de o măsură de lapte rece -, citea presa şi mesajele venite de la Segrate. Apoi intra în clădirea filialei şi stătea de vorbă cu şeful acesteia. Pe la zece ieşea cu barca pe Tamisa şi vâslea aproximativ o oră. Indiferent de vreme. Revenea acasă, se spăla şi lua prânzul. De obicei împreună cu Petru. După amiaza se odihnea, citea „literatură serioasă”, „din care avea ce învăţa”, iar seara, dacă nu ieşea – şi ieşea destul de rar -, şi-o petrecea în intimitate. Cu câte o femeie care trebuia să semene cât mai mult cu cea pe care n-a mai regăsit-o niciodată. (Nici măcar Petru n-a izbutit să o mai depisteze…11) Ori cu un grup constant, format mereu din aceeaşi trei parteneri – un baron Hydfeld, un colonel Jakobson şi medicul său, dr. Rock -, se afunda în lungi partide de whist. Joc devenit subiectul unuia dintre tabieturile sale cele mai dragi. Alături de şah, unde se pare că a dovedit o mare forţă. Şi aici a avut mai mult un singur partener în perioada londoneză. Mereu acelaşi. Petru. Jucau din plăcere, fără ambiţii de campion, mai ales că foloseau regulile vechi, mai asemănătoare vechiului şatranj. Totuşi, din când în când, frecventa cafeneaua „Calul alb”, unde se adunau mulţi dintre amatorii şahului modern. Nu chibiţa niciodată partidele maeştrilor, ci prefera să joace el însuşi cu ei, chiar dacă risca să piardă bani. Uneori câştiga. A jucat şi cu celebrul campion, compozitorul francez François-André Danican Philidor. (Pus pe lista celor propuşi pentru ghilotină, Philidor s-a refugiat în Anglia.) Pentru Ambrogio II, jocul de şah a rămas una dintre cele şapte virtuţi ale vechilor cavaleri din veacul al XV-lea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.