PIETRELE (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Din limbuția lui Luca se alesese praful. Lupta cu norocul nebun al maiorului se desfășura într-o liniște sumbră. Când deveni conștient că ar putea să și piardă, Luca nu simți decât; groaza că odată cu banii i s-ar putea scurge printre degete și situația lui de vechil, venit în orașul acesta pe care în fond îl ura — și de câte ori nu simțea alături de bucuria victoriei și gustul sărat al răzbunării? —, groaza că ar putea fi obligat să rămână la Lugoj ca un simplu fieșcine. Ghinionul nu-l mai părăsi. Iar la sfârșit, când pierduse tot ce poseda, Luca mai găsi totuși puterea să spună un „N-am dreptate, domnilor?” și să plece, respingând cu tărie orice aranjament cu Mărginean.

Dacă poate pe alții i-a impresionat modul demn în care a pierdut Luca, Lazăr se enerva: „Ce-a avut și ce-a pierdut? De aici se vede cât a muncit Luca pentru toți banii lui! Că dacă ar fi transpirat și Luca la fel cum o făcea el, Lazăr, nu i-ar mai fi păsat de poză, după ce a spulberat în câteva minute roadele a mii de ore de vise, de nopți de gânduri și zile de trudă. Și culmea — continuă să se auto enerveze Lazăr —, măgarul ăsta flușturatic se va reface din nou, fără a băga măcar de seamă, câștigând într-o zi de nefăcut nimic atât cât agonisesc alții, care muncesc, în luni. Și atunci, unde-i dreptatea? Și de ce         să mai lucrezi? Și, mă rog, ce concurență a avut de înfruntat Luca?“ Acest ultim aspect Lazăr nu-l mai înțelegea chiar deloc. El, de pildă, știa că trebuie să se lupte cu Societatea Lemnul Românesc, cu firma lui Moritz Friedmann și cu toți ceilalți pe care-i cunoștea atât el, cât și clientela. Dar fluturașul ăsta de Luca se lupta cu cineva? Cu cine? Și de ce fluturaș? Musculiță de o zi… (Aici Lazăr se înșela.)

Între timp, în drum spre casă, Jager îi explica lui Măr­ginean:

—           Tineretul de azi ar trebui să aibă ceva în locul cicatricei pe care am purtat-o noi. Ceva…

—           Nu tot tineretul nostru s-a lăsat zgâriat ca tine…

—           Știi bine la ce mă refer. Dar ce ar putea să poarte în loc? O bancnotă lipită pe frunte?

Mărginean încerca să fie indiferent, aducând vorba despre „Puntea suspinelor”, filmul care avusese atâta succes și care fusese reprogramat la cinematograful Olimpia, dar îl rodeau prea tare cele întâmplate în seara aceea, nu se mai putea pre­face și, întorcându-se la ale lui, se plânse că e o curată mârșăvie, norocul îmbogățindu-l cu totul inutil pe el și rupând aripile unui om născut pentru vremurile pe care le trăiau, unul dintre cei care poate că ar fi ajuns viitorul Rockefeller sau Morgan al colțului aceluia de lume.

Jager, îndesându-și pe cap o pălărie dintr-un „stoc Lazăr”, nu era de acord:

Dacă a fost în stare să piardă într-o noapte atâția bani, tot ceea ce avea — deși sunt convins că a intrat și în buzunare care nu-i aparțineau înseamnă că n-avea stofă. Un viitor milionar nu și-ar fi investit astfel banii…

—           Nu se știe. De multe ori o viață se construiește sau se năruie în decizii care durează mai puțin de o noapte. Cine știe ce investiții formidabile ar fi reușit să atragă acest Luca la Lugoj?

—           Puiul ăsta de bandit? Ți-era chiar atât de simpatic?

—           Asta n-are nici o importanță. Nu știu dacă un astfel de om trebuie să fie neapărat foarte simpatic. Dar e cel puțin produsul vremurilor.

—           Și Lazăr e un produs al vremurilor lui.

—           Nici el nu e mult mai simpatic. Uite, Raica și Stein sunt simpatici. Și e absolut clar că nu vor realiza niciodată nimic din grandiosul lor plan.

—           Dar…

—           Dar ce?

—           Dar nu vrei să pretinzi că în Lugoj nu se poate întâmpla niciodată nimic!

—           Nici n-am spus asta! Chiar și astăzi se întâmpla aici mult mai multe lucruri decât suntem în stare tu și cu mine să le vedem.

—           Cum adică?

—           Cum de se întâmplă atâtea lucruri…?

—           Nu! Cum nu le vedem?! Eu văd totul, nu-s încă senil de tot!

—           Le intuim și beneficiem de pe urma lor… deși… deși habar n-avem că s-au întâmplat. Cu lucrurile astea e ca și cu bătăile inimii: ne gândim că avem o inimă doar atunci când ceva nu e în regulă.

—           Ca acum?

—           Acum veni vorba…

—           Poate că — cine știe? — va realiza Lazăr ceea ce nu vor mai realiza ăștia.

—           Care ăștia?

—           Vorbeam de Raica și Stein. Poate Lazăr…

—           Lazăr nu. Lazăr e mult prea greoi. El nu face decât să se acomodeze mereu, fără a deveni și un om nou. Pricepi? El doar se acomodează. Dar sunt alții… oameni potriviți… Ăia da, ăia vor face… și fac…

—           Și de ce-ți închipui tu că…

—           Crede-mă, m-am gândit mult la toate astea!

—           Și de ce-ți închipui tu că Luca… fiara asta…

Dar maiorul se înflăcărase prea tare și nu-l lăsă să ter­mine:

—           Poate că nu e totul pierdut. Azi știu că nu se mai poate vorbi cu Luca, dar mâine sau poimâine, când toate astea se vor uita, când mândria afișată ostentativ în fața oamenilor se va stinge în singurătatea disperării… când… atunci poate că… poate că lucrurile se vor mai putea îndrepta. La lumina zilei altfel gândește omul… Lucrurile se mai pot îndrepta…

—           Cu oameni ca Luca?… Și de ce vrei neapărat TU să fii cel care le îndreaptă?

Mărginean rămase puțin pe gânduri.

—           Poate ai dreptate… Sunt puține șanse să pot face eu așa ceva. Dacă ar fi fost altfel, azi nu eram un simplu ma­ior oarecare…

—           Ai fi vrut să fii general?

—           La o întrebare din asta e greu să răspunzi sincer. Și probabil că nu din vina celui pus să răspundă. Eu știu doar atât: că ar fi mult mai bine pentru toată lumea dacă aș putea repara ceea ce s-a întâmplat în noaptea asta. Pricepi?

—           Nu pricep.

—           Foarte rău!

—           Dar omul lui Dumnezeu, de ce nu încerci să faci TU ceva cu banii ăștia?

—           Pentru că nu știu ce…

”Nu știe ce”, mormăi Jager tot mai furios.

—           Eu nu sunt făcut pentru așa ceva…, continuă maiorul, apucându-l pe Jager de mână. Înțelegi?

—           Nu, nu înțeleg. Nu înțeleg nimic. Jager îi strânse mâna de despărțire. Dragule, mi-am pierdut jumătate din nopțile vieții, încercând să pricep ce e în capul tău. De câți ani?… În abrupto… in… nu-mi mai amintesc cum e proverbul ala. N-are importanță. Noapte bună![1]

[1] Jager avea să constate că noaptea aceea l-a zgândărit pe Mărginean mai tare decât se așteptau amândoi. O  vreme maiorul nu va mai juca deloc cărți. Va colinda orașul ca o arătare, nemaiștiind ce să facă acum cu timpul astfel rămas. Câteva săptămâni își va tiraniza subalternii la cazarmă.

După o vreme îi va trece prin cap să fondeze un spital militar. Dar banii nu-i vor ajunge. Atunci va începe din nou să joace. De data asta pătimaș. Nu va reuși să adune fondurile necesare proiectului său și nu va reuși să dea o lovitură suficient de mare la cărți, deși se va răspândi zvonul că maiorul nu joacă absolut cinstit. Cu timpul, nici nu-i va mai aduna toți banii numai pentru „spitalul lui”: îi va ține pentru avea de unde pierde.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.