Bastonul contelui (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Aşa au trecut o mulţime de ani. La o primă vedere, par a fi ani goi. De fapt – şi asta se poate vedea din registre şi nu neapărat din Jurnal -, în perioada aceea, din punctul de vedere al afacerilor, sediul de pe Warning Street nr. 2 a devenit la fel de important ca şi Castelul de la Segrate.

„Nu, încă nu-i cazul ca Al Nouăzeci şi doilea să revină acasă!” Nefiind cazul să revină acasă, în Lombardia, a plecat şi mai departe de Segrate. Mult mai departe. Lungul episod de la Londra a luat sfârşit.

Despre coloniile de peste Ocean nu se spunea decât că acolo era răzmeriţă mare. Aşa se spunea în Anglia. America nu se mai considera colonie de peste mări. Şi din situaţia asta se putea învăţa! Din răzmeriţa unui teritoriu atât de mare, a spus Petru. Al Nouăzeci şi doilea şi Petru au plecat pe ape cu vasul „King Henry”. Dar n-au ajuns în America. Ci pe o insulă. Cum, la 4 iunie 1794, englezii au ocupat Port-au-Prince de la francezi¹, Ambrogio II s-a oprit pe insula Haiti, vechea ţară a plantaţiilor de sfeclă de zahăr. Despre zahărul de Haiti ştia toată lumea: „Ce fel de zahăr consumaţi?”, „Zahăr de Haiti, desigur!”, „A, da!”. Dar câţi oameni aveau habar unde se află insula? Şi câţi oameni au fost acolo? ”King Henry” a făcut o escală în Haiti şi Al Nouăzeci şi doilea şi Petru au rămas pe tărâmul ei. Pentru câteva luni. Aşa au hotărât. Au fost acelea patru luni fără să plece mai departe şi fără să se întoarcă. Aproape singurele patru luni când nici Ronaldo şi nici domnul Laufenberg n-au ştiut unde se află Ambrogio II şi Petru. Ei i-au căutat – prin mesageri – în America. Ambrogio şi Petru au rămas în Caraibe întrucât ecourile războiului din fostele colonii britanice nici vorbă să se fi stins. O familie de refugiaţi de pe continent le-a povestit cum, de mult – cam de pe vremea când a dispărut şi Al Nouăzeci şi doilea de acasă – şi-a pierdut frumoasa avere din cauza „luptelor turbate”. Bine că el şi cu întreaga sa familie au scăpat măcar cu viaţa. Cu întreaga sa familie! Mulţumită doar lui Dumnezeu! Păi, şi în Europa e revoluţie şi bântuie confruntările. Domnule, e uşor să vorbeşti aşa, când n-ai trăit acea primăvară târzie a anului 1780! 19 mai 1780 a fost New England’s Dark Day; iar, după numai alte zece zile, când încă totul mai fumega, forţele loialiste ale colonelului Banastre Tarleton au comis Masacrul Waxhaw, ucigând nenumăraţi soldaţi americani. Doar cine a fost în preajmă ştie ce a fost atunci, iar de judecat poate judeca doar Bunul Dumnezeu! Au trecut anii, au mai trecut şi alte grozăvii peste locul pe care l-au părăsit, dar acei oameni tot despre New England’s Dark Day şi despre Masacrul Waxhaw povesteau. Despre New England’s Dark Day şi despre Masacrul Waxhaw le-au povestit şi nepoţilor, iar aceştia tot despre New England’s Dark Day şi despre Masacrul Waxhaw le-au povestit, la rândul lor, nepoţilor lor. E uşor să vorbeşti, când n-ai trăit acea primăvară târzie a anului 1780, repetau ei.

Continentul american fumega. Şi Europa fumega. Ca de obicei. În Haiti, existau locuri pogorâte din rai. Au fost patru luni fără să plece mai departe şi fără să se întoarcă.

Iar Al Nouăzeci şi doilea a folosit din plin acest răstimp. În primul rând, a avut vreme să trăiască într-un loc, fără să se mute înainte de a se obişnui cu el, înainte de a-şi crea acolo tabieturi. (La Londra, chiar şi pentru un misterios gentilom străin existau reguli. În Haiti a creat el regulile.) Primul lucru pe care l-a făcut Petru a fost să cumpere şi acolo o plantaţie pentru Cel de Al Nouăzeci şi doilea. Până atunci, în Haiti imperiul lui Ambrogio n-a ajuns. Încă. Pe plantaţia aceea, fostă reşedinţă a unui nobil francez care a părăsit insula încă înainte ca Parisul să decreteze abolirea sclaviei, exista un conac impunător în stil colonial spaniol. Deşi foarte vechi, de dinainte ca francezii să-i alunge pe iberici din insulă, clădirea mai era într-o stare locuibilă, iar după ce a fost reparată a devenit de-a dreptul foarte confortabilă. Petru a cumpărat plantaţia aproape pe nimic. Fostul proprietar plecase în Franţa şi nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el, probabil că a îngroşat rândurile victimelor terorii. Ruda săracă, rămasă în Haiti, a realizat că nu va avea cu cine să mai lucreze plantaţia, aşa că, decât să rămână tot săracă, a fost fericită că s-a găsit un cumpărător dispus să-i ofere chiar şi o sumă mică. O sumă mică, dar bani cheş. Şi franţuzul acela a plecat, iar povestea cu eliberarea sclavilor a ajuns cu greu până în Haiti. De fapt, nu s-a schimbat mare lucru, doar că, pentru o vreme, stăpânii nu mai erau francezi, ci englezi². Din conacul său, Ambrogio II pleca spre Port Republican cu o căruţă care arăta ca o adevărată caleaşcă. Nu se deplasa singur, ci însoţit de o gardă înarmată până în dinţi şi la vedere. Ceea ce i-a conferit un prestigiu aparte. Şi bastonul său nedespărţit, semn al unei demnităţi ce făcea parte din însuşi structura sa, îl făcea stimat. Mai stimat ca oricine de vârsta sa. Aşa că nici noile oficialităţi nu-l ocoleau pe tânărul gentleman. Îl invitau cu prilejurile evenimentelor mondene. Al Nouăzeci şi doilea venea după un drum de mai puţin de o oră. Un drum ce străbătea un peisaj parcă desprins din rai. Oamenii îşi scoteau pălăriile la trecerea impresionantei escorte. Iar Ambrogio II nu uita niciodată să le răspundă la salut. Serios, scurt şi demn. La fel ca şi bunicul bunicului său. Nu-şi ridica nici el pălăria, ci făcea un semn prietenos cu mâna în care-şi ţinea bastonul. Măciulia din aur a strălucit şi în soarele arzător din Caraibe.

Însă tânărul prefera să stea în conacul său. Acasă. Unde să-şi adune gândurile, unde să-şi pună în ordine amintirile, unde să-şi facă planuri de viitor. În Jurnal găsim, pe lângă însemnări ale descoperirilor şi mirărilor tânărului bărbat, schiţa modului cum considera că va trebui administrat în continuare imperiul moştenit. Idei de o remarcabilă maturitate.

Pe măsură ce trecea timpul, traiul în Haiti a început să-i placă tot mai mult. Petru îi procura chiar şi acolo tot de ce avea nevoie, iar el, asemenea bunicului bunicului său, putea să-şi ducă zilele doar aşa cum dorea şi niciodată altfel. Nederanjat de nimeni şi de nimic. Şi mai era ceva: în reşedinţa aceea, unde au trăit înaintea lui cine ştie ce negustori olandezi de blănuri, piraţi ori vremelnici stăpâni autocraţi, a descoperit o femeie asemănătoare cu cea din Londra, cea pe care n-o putea uita. Atât doar că fata din Haiti era mult mai tânără. Şi era metisă. Probabil că aşa arătau amerindienii Bohéchio (ori Taino?), înainte de a ajunge Columb în Caraibe, i s-a spus Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Însă acestuia i se părea că a regăsit-o pe femeia din stabilimentul din Londra.

– Teribil ce semănaţi! îi şoptea el din când în când. Şi o dezmierda.

Ea nu ştia cu cine seamănă, însă percepea efuziunea bărbatului ca pe un mare compliment şi îi mulţumea cu un zâmbet fericit.

Patru luni trec repede. Mult prea repede. Mult-mult prea repede! Dacă sunt fericite. Cele patru luni petrecute de Ambrogio II în Haiti au fost fericite. (O asemenea biografie pare venită din basme. Basmele sunt frumoase, dar nu sunt percepute mai mult decât drept nişte basme. Ce vină are Al Nouăzeci şi doilea că nu şi-a găsit un scrib mai credibil, mai bun?)

La 17 noiembrie 1794, la Port-au-Prince („Port Republican”, cum a fost din nou rebotezat), a sosit un mesaj urgent de la Segrate: „Slavă Domnului că v-am reperat! Acum da, acum este momentul ca moştenitorul legitim să revină acasă. Şi asta cât mai urgent, pentru că s-a răspândit zvonul că Ambrogio II ar fi fost omorât. Există şi un proces pe rol în care presupuşii asasini sunt judecaţi.”

Al Nouăzeci şi doilea să revină cât mai repede posibil la Castel!

Ce s-a întâmplat la Segrate în toată această vreme aflăm tot din arhivele prăfuite ale tribunalului. Dar, până atunci, să spunem că nepotul bunicului bunicului său a hotărât să-l trimită pe Petru în America. Cu mulţi bani. Astfel, Petru a fost primul administrator al filialelor „imperiului de la Segrate” în Lumea Nouă³. (Iniţial, Ronaldo a fost de-a dreptul oripilat când s-a pomenit cu Ambrogio II sosit singur acasă, numindu-l pe Petru „dezertor”. Pe urmă, când tânărul a dovedit că a devenit într-adevăr stăpânul de necontestat, Ronaldo a trebuit să se resemneze şi a mai rămas o vreme „administrator interimar”, întrucât procesele nici vorbă să se fi terminat.)

Al Nouăzeci şi doilea s-a despărţit cu multă strângere de inimă de palatul său în stil colonial spaniol. Unde a avut parte de viaţa trăită întotdeauna aşa cum şi-a dorit-o şi niciodată altfel. Unde a trăit mai intens decât se poate trăi. Poate fiindcă a simţit că o parte a vieţii sale se termina, înainte de a începe alta. Şi voia să trăiască în întregime acea parte. Unde a avut iubita cu pielea închisă, semănând atât de mult cu neuitata femeie din Londra. (Doar că metisa, mult mai tânără, nu l-a perfecţionat ea în arta iubirii, ci s-a lăsat cu încântare sedusă de ştiinţa lui.) Şi nici nu i-a reproşat nimic, atunci când s-au despărţit, ci i s-a oferit şi pentru ultima oară cu aceeaşi recunoştinţă şi fără a se gândi la ce va urma. Iar Ambrogio II a chemat un notar şi i-a conferit metisei dreptul de a trăi la conac oricât va dori. Şi nu oricum, ci ca un fel de stăpână, ca un fel de oaspete de onoare. Chiar beneficiind de drept de uzufruct viager.

Al Nouăzeci şi doilea a trăit pe drumurile iniţierii sale. A fost frumos. Apoi a trăit foarte mulţi ani la Londra. Acolo a fost cel mai confortabil. Şi a trăit doar patru luni în Haiti. Acolo a fost raiul. Raiul care nu cunoaşte trecerea timpului.

În Haiti a fost raiul.

Întoarcerea lui Ambrogio II la Segrate a stârnit o adevărată furtună. Cu aproape douăzeci şi doi ani în urmă a dispărut un băieţaş fugărit de „ulii”, „hiene” şi „şacali” şi s-a întors – când cine se mai aştepta? – un bărbat în toată firea, înalt, frumos şi răspândind în jur aerul pe care doar bătrânul Conte l-a iradiat pe vremuri⁴. Însă lucrul cel mai important era că Al Nouăzeci şi doilea nu mai avea nevoie de un tutore care să-i apere interesele, aşa cum a fost situaţia puştiului plecat atât de neaşteptat. La revenirea acasă, Ambrogio II a dovedit că ştie să se implice personal în luptă. A dovedit-o din plin!

Între timp, antipaticul Arturo Panzaritti, unchiul său dinspre mamă, murise, iar cauzele susţinute de el au fost preluate de Max Panzaritti, fiul mai mare din partea ramurii mamei Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Max n-avea nici pe departe cerbicia tatălui său şi toată interminabila poveste juridică îl plictisea până la enervare. În primul rând, spunea, pe bună dreptate, că i se pare cu totul nefiresc să trebuiască familia să lupte pentru averea lăsată de unul de-al ei împotriva a tot felul de străini cu pretenţii fantasmagorice. Că asemenea pretenţii sunt luate în considerare de instanţe! Lui Max Panzaritti toate astea i se păreau revoltătoare şi a depus o notificare prin care cerea despăgubiri consistente pentru fiecare zi în care rudele de sânge erau împiedicate să-şi intre în drepturi. Şi, protestând – mai mult la cafenea – cu acea notificare, a considerat că şi-a îndeplinit datoria.

– Ce pot să fac mai mult? Să mor şi eu de inimă rea, asemenea bunului meu părinte, fiindcă Dumnezeu îi permite unei justiţii nebune să încurce cu fiecare zi mai mult lucrurile? O să plătească toţi! Cu vârf şi îndesat o să plătească! Pentru fiecare minut de întârziere! Şi flutura deasupra capului notificarea, de care nu se despărţea niciodată.

Dar Max Panzaritti a dat şi o explicaţie pentru „eroarea colosală a tatălui său de a nu-l lua în palatul de la Milano, din prima clipă, pe Ambrogio II. Din prima clipă!”.