Boala internaționalizării conflictelor

În urmă cu trei ani, guvernanții din SUA, Europa, din așa-zisul Occident colectiv, le cereau cetățenilor să lupte din fotoliu cu pandemia, să fie în ”linia întâi” purtând mască, privind știrile ce contabilizau victimele. Apoi, aceleași societăți s-au luptat din fotoliu cu noul rău suprem – agresiunea rusă. Curcubeul din pandemie a fost înlocuit pe rețelele sociale de stegulețele ucrainene, virusul și antivacciniștii au fost înlocuiți de invadatorii ruși.

Dincolo de aceste manifestări benigne, într-un interval extrem de scurt s-au dezvoltat câteva patologii ce trec încă neobservate. După o pace de trei generații fără precedent în istoria țărilor lor Sute de milioane de cetățeni ai celor mai dezvoltate state, au început să învețe cum să nu le fie frică și să iubească războiul, pentru a-l parafraza pe Stanley Kubrick. Asta pentru că ”narațiunea” oficială spune că nu există alternativă la război, iar apoi pentru că războiul este departe de fotoliile în care întregi ”armate” cu viziune Disney asupra lumii stau confortabil.

Într-o lume care se stropșește și se luptă cu dușmani virtuali la tot pasul, o lume post-democratică a consensului ONGist-tehnocratic, politica ca artă a posibilului pare să nu mai aibă loc. Este mai ușor acum decât la momentul Afganistan sau Irak 2003 ca lumea să fie convinsă că nu este alternativă. There is no alternative – TINA – asta este deviza.

Mai grav, sportul cu spectatori tolăniți în canapea care a devenit războiul din Ucraina a dezvoltat necesitatea morbidă de a urmări moartea semenilor pe front. Războiul din Ucraina este conflictul cu cele mai multe morți înregistrate de camerele de luat vederi. Același lucru pare să se întâmple și cu „războiul cel nou”, cel din Fâșia Gaza. În ambele războaie, imaginile și comentariile de pe rețelele sociale au fost folosite pentru a inventa dușmani, pentru a lupta cu ei și a-i ”ucide”.

Dincolo de aceste evoluții îngrijorătoare și de axarea războiului mai degrabă pe concentrarea sau distragerea atenției populației decât pe frontul de luptă propriu-zis, unul dintre colaboratorii site-ului UnHerd observă încă o patologie a noilor războaie – internaționalizarea conflictelor îndepărtate ca modalitate de a crea o identitate într-o lume a automatismelor, atomizării și disoluției comunităților tradiționale. Sute de milioane de oameni și liderii lor intră într-un proces comod și deseori ipocrit al purificării și legitimării prin identificarea cu victimele percepute ale războaielor de peste mari și țări, ignorând contextul istoric, miza economică, politică, militară.

”După ce Hamas a comis atacurile teroriste din Israel, războiul din Gaza s-a globalizat instantaneu, reverberând în mintea și sufletul oamenilor aflați peste mări și țări, oameni care nu erau nici din Israel, nici din Gaza. Milioane au folosit social media pentru a alege o tabăra, afișând stegulețe în semn de solidaritate și acuzându-și oponenții că sunt fie teroriști, fie opresori care comit un genocid. State și popoare străine s-au ridicat împotriva antisemitismului sau a colonialismului israelian, identificându-se ca ”victime” ale unei lupte maniheiste care nu ține cont de contextul istoric, de nuanțe și de dezbaterea liberă. Au devenit participanți virtuali la conflict, ca și cum viețile și viitorul lor ar depinde de această luptă, dezumanizându-și oponenții așa cum o fac cei mai extremiști membri ai Hamas sau cei mai extremiști evrei sioniști”, scrie cercetătorul Arta Moeini, pentru Unherd.

”Se poate face o paralelă între episodul acesta și reacția la războiul din Ucraina, în care solidaritatea cu de Ucraina sau empatia față de Rusia ca victimă a hegemoniei Vestului au împărțit lumea. Unii ar putea vedea în acest fenomen un simbol al compasiunii – rezultatul unei mai mari conștientizări a suferinței umane, datorată puterii noilor tehnologii. Însă sunt multe exemple de conflicte brutale și de atrocități care nu atrag atenția publicului și a guvernelor străine, rămânând ignorate și strict localizate.

Judecând în termeni istorici, această internaționalizare a unor războaie de departe este foarte neobișnuită, o evoluție mai degrabă patologică. Se întâmplă atunci când elitele conducătoare și populația lumii încep să perceapă un conflict îndepărtat în termeni existențiali și încep să se vadă ca niște protagoniști mesianici. Întrebarea este: de ce?

Pe de o parte, războaiele din Ucraina și din Gaza sunt războaie moderne – datorită magnitudinii distrugerilor, dar și pentru că sunt conflicte naționaliste, o ideologie contemporană care leagă viitorul popoarelor de conceptul de stat. Pe de altă parte, contextul global în care au loc aceste războaie este unul al crizei profunde a sensului si legitimității, exacerbate de orientarea identitară a Stângii și Dreptei politice de după anii 1960, precum și datorită politizării totale a aspectelor vieții.

În lumea globalizată de azi, existența bazată pe identitate, care nu ține cont de granița dintre politică și spațiul intim, a devenit un surogat pentru sensul profund al vieții care provenea odinioară din tradiții și traiul în comunități închegate. Acum, toate identitățile moderne reflectă o tendință a resentimentului și sunt construite în jurul ideii de revoltă a unui simbolic ”noi” împotriva oprimării de către niște privilegiați ”ei”, văzuți invariabil ca fiind cei răi.

În această nota metafizică, a fi asuprit îți asigură superioritatea morală. Puterea este prin definiție rea. Iar oricine poate deveni bun identificându-se cu victimele. În cazul Israelului și al Ucrainei se poate observa cum aceasta lupta tragică pentru coerența identității moderne prin identificare cu cei asupriți se duce pe tărâmul geopoliticii.

Indiferent de contextul istoric al conflictelor globalizate și al animozităților dintre taberele implicate, motivația restului lumii (care nu resimte fizic războiul și violența) pentru a lua partea unuia sau altuia în aceste conflicte de suma nulă este lupta împotriva asupririi și încercarea de a decide care este victima ”virtuoasă” . Cu alte cuvinte, războaiele pentru teritoriu, resurse și supraviețuire sunt transformate în restul lumii în războaie care produc niște victime cu care trebuie să te identifici. Războaiele devin terapeutice și sunt folosite ca o modalitate de formare a identității într-o lume care nu mai are identitate socială.

Pentru populația altor țări, aceste conflicte sunt ocazii pentru purificare. Sunt ocazii de a evada din viața atomizată și automatismele modernității, de a avea sentimentul unității, al purității și comuniunii spirituale – forjate toate în flăcările unor războaie virtuale. Iar totul se face în siguranță și confort, prin intermediul dispozitivelor digitale. Așa cum spunea Ernst Junger, ”acțiunea propriu-zisă nu înseamnă nimic, convingerea este totul”.

Însă aceste războaie nu sunt internalizate în acest fel doar de mase, ele sunt instrumentalizate de elitele din alte țări pentru a-și justifica regimurile politice. Insecuritatea populației pleacă de la nevoia de sens și permanență. Pe de altă parte, clasele conducătoare au o senzație de nesiguranță în plus – nevoia de a-și legitima această putere (chiar și în propriii lor ochi) într-o lume în care autoritatea instituțională est tot mai mult pusă sub semnul întrebării.

Statele moderne se bazează pe regimuri politice, iar toate aceste regimuri, conștient sau nu, se legitimează prin ideologii care spun că sunt eliberatoare și drepte. Chiar dacă ideologii moderne cu pretenții universale precum liberalismul sau islamismul se acuză reciproc de tiranie și nedreptăți, ambele spun că vor o lume mai bună prin eliminarea asupririi.

Mai nou, în cadrul oferit de lupta progresiștilor pentru justiție socială, Ucraina, Israelul sau Palestina sunt deposedate de contextele lor teritoriale și istorice și transformate într-un soi de proiecte ca la școală sau interpuși ideologici de către diverși actori străini. Astfel, Ucraina devine existențială pentru SUA, deși soarta Ucrainei nu va avea niciodată un impact decisiv asupra interesului național american sau asupra interesului colectiv al americanilor. Cauza israeliană este identificată mereu cu ordinea liberală postbelică și cu triumful asupra nazismului: angajamentul nostru pentru această cauză trebuie să rămână sacrosanct și de neclintit. Pentru că sistemul nord-atlantic este o adevărată internațională liberala, Ucraina și Israelul au devenit locurile în care liderii occidentali pot să lupte împotriva dezintegrării ordinii liberale și să se boteze în apele purificatoare ale războaielor îndepărtate.

În același fel, pentru Republica Islamică Iran care susține Hezbollah (după cum Frații Musulmani susțin Hamas), Palestina a însemnat ani de zile ceea ce acum Ucraina înseamnă pentru elitele atlantiste din Vest: întruchiparea unei cauze care va transforma lumea și simbolul unei ideologii virtuoase, bazată pe eliminarea suferinței, imperialismului și exploatării. În ambele cazuri, interpușii ideologici au devenit scena unei Judecăți de Apoi bazată pe neprihănire și păcat, pe puritate și tară. Fiecare clasă politică își exprimă sprijinul și solidaritatea – pentru Ucraina, Israel, Ucraina sau Rusia – ca un test al purității morale.

Factorii civici și politici care motivează internaționalizarea unor războaie locale explică un fenomen straniu intuit de George Orwell – ”transferul de naționalism”. ”Naționalismul transferat, la fel ca și țapii ispășitori, este o modalitate de a obține mântuirea fără a-ți modifica comportamentul”. Îți permite să fii ”mai naționalist decât ai fi pentru țara ta de baștină” și sa câștigi capital moral și prestigiu social făcând asta.

Ucraina este exemplul perfect: să ne gândim la consensul dintre clasa politică, mediul universitar, presă și clasa managerială, care se identifică cu toții cu cei asupriți (nu sunt rușii) și la cum acest consens a galvanizat sprijinul Vestului pentru Ucraina. Însă acest exercițiu generează un naționalism care nu este întotdeauna perfect și care se poate transforma repede într-unul toxic și coroziv.

Spre exemplu, conflictul Israel-Gaza arat că regimul și baza sa de sprijin din mediul civic se pot trezi în tabere opuse. Sciziunea evidentă dintre susținerea demonstrată de administrația Biden pentru Israelul lovit de un atac terorist și o buna parte din electoratul democrat care condamna ”genocidul palestinienilor” arată limpede că nu există un acord asupra ”victimei neprihănite” în acest caz. Internaționalizarea războaielor străine poate deveni astfel o sursă de instabilitate politică și de turbulențe interne.

Mai mult, concentrarea excesivă a puterii politice și a publicului asupra acestor războaie poate duce la mai mult decât o implicare virtuală, ajungând la intervenții fizice în conflicte îndepărtate care pot duce la războaie regionale și chiar mondiale, fără a mai vorbi de pericolele pentru interesele naționale și prioritățile de securitate ale puterilor intervenționiste. Până la urmă, ideologia și fanatismul nu se împacă cu diplomația.

Într-unul dintre ultimele sale comentarii făcute înainte de a muri, în septembrie anul acesta, Christopher Coker, teoretician a relațiilor internaționale, spunea: ”dimensiunea existențială a războiului este la fel de importantă ca și cea politică, pentru că războiul implică creșterea puterii materiale și spirituale a celor care duc acel război”. Ar trebui să adăugăm că războiul mai presupune și dorința de putere a celor care nu sunt implicați efectiv în lupta, dar care trăiesc prin aceste războaie”.