Brâncuşi, gigantul umilit de pigmeii bolşevici

Scandalul declanşat în jurul „Cuminţeniei pământului” readuce în discuţie, indirect, şi modul umilitor în care s-au purtat, cândva, autorităţile române faţă de Constantin Brâncuşi.

În anul 1950, autorităţile comuniste de la Bucureşti şi-au pus problema înfiinţării unui Muzeu Naţional de Artă. Un gest cu adevărat remarcabil, în spatele căruia se ascundea, însă, un ţel strict propagandistic: noul muzeu ar fi demonstrat că „dictatura proletară” nu este exercitată de nişte brute analfabete. Dar, pe atunci, situaţia era cu mult mai complexă: Rusia sovietică din vremea lui Stalin înţelesese că arta şi cultura pot fi nişte arme propagandistice extrem de eficiente. A fost o „modă” politică preluată prin imitaţie servilă şi de regimul comunist de la Bucureşti. Dar bineînţeles că, în acea perioadă marcată de ,,lupta de clasă”, lucrările de artă care urmau să fie expuse în noul Muzeu Naţional trebuiau să fie alese cu foarte multă atenţie.

Desigur că, deja celebru în Occidentul capitalist, Constantin Brâncuşi nu putea fi ignorat cu totul. Din păcate, posibila introducere a sculpturilor lui în viitorul muzeu a constituit pretextul uneia dintre cele mai dezgustătoare lupte propagandistice. Adevărul stict istoric este că, la acel moment, Brâncuşi fusese deja contestat şi ,,condamnat” de către intelectualii „colaboraţionişti”. În această privinţă, specialiştii în istorie recentă menţionează data de 28 iunie 1949, când biologul şi botanistul Traian Săvulescu a prezentat, în Prezidiul Academiei RPR, expunerea „Pentru o justă orientare a activităţii ştiinţifice în Republica Populară Română”. Un discurs în care biologul nu a vorbit neapărat despre ştiinţele naturii, ci, culmea, despre artă. Și nu orice fel de artă, ci exact despre sculptură, domeniu în care Săvulescu a susţinut, nitam-nisam, că „Marea sculptoriţă sovietică Vera I. Muhina, după ce a cunoscut pe toţi artiştii noştri, pictori şi sculptori, cărora le recunoştea talentul, le-a pus o întrebare cu un subtil şi real tâlc şi anume: ,,Pentru ce vreţi neapărat să fiţi mici francezi şi nu aspiraţi să fiţi voi înşivă?”. După care, botanistul Traian Săvulescu a continuat, pe aceeaşi temă: ,,Ca şi Muhina, elev al lui Bourdelle a fost şi compatriotul nostru Brâncuşi, pe care ea îl cunoştea foarte bine, fiindcă au fost colegi. Dar câtă deosebire între unul şi celălalt! Pe când Muhina a dăruit poporului ţării sale şi artei mondiale lucrări de mare valoare, inspirate din realizările, năzuinţele şi luptele poporului sovietic, Brâncuşi a căzut în păcatul aşa-zisei arte pentru artă, pe care, fără îndoială, nici el nu o poate înţelege, al artei sublimate până la absurd şi paradox, al artei preţuite în dolari de miliardarii de peste ocean, care nu mai are nimic comun cu specificul ţării sale. De aceea arta Muhinei creşte, se înalţă şi se impune prin vitalitatea ei lumii întregi, iar arta lui Brâncuşi agonizează şi se destramă în distincţiunea câtorva snobi”. Cine este acum Muhina? Este nimeni! Oare de ce nu s-o fi mulţumit Săvulescu să discute doar despre pomi şi buruieni, la care chiar se pricepea? Nu o să ştim niciodată cu certitudine. Dar putem fi aproape sigur că a fost vorba despre oportunism. Acela a fost însă doar un prim şi penibil pas, făcut de câţiva dintre marii noştri intelectuali care, în acelaşi timp, s-au dovedit a fi doar nişte lingăi penibili, care fojgăiau printre ciubotele bolşevice. Iar de la Muhina încolo, mulţi dintre intelectualii români l-au tratat pe Brâncuşi, vreme de câţiva ani, ca pe un veritabil „duşman de clasă”. La un moment dat, un primar cretin de la Târgu Jiu a încercat să doboare „Coloana infinitului” şi să o trimită la topit.

În cartea „Dosarul Brâncuşi” dedicată titanului de la Hobiţa, fostul demnitar Pavel Țugui menţionează foiletonul „Amara retrospectivă 1948-1949”, în care Barbu Brezianu, celebrul exeget al operei brâncuşiene, menţionează că între autorităţile de la Bucureşti şi Constantin Brâncuşi ar fi existat o corespondenţă derulată între 1949 şi primele luni ale anului 1951, corespondenţă privitoare la includerea operelor artistului în viitorul Muzeu Naţional. De fapt, în spatele acestor discuţii s-ar fi aflat o ofertă fabuloasă: Brâncuşi a dorit să doneze statului român toate lucrările pe care le mai avea, încă, în posesiune, precum şi tot atelierul său, relicve de suflet care fac, acum, mândria Parisului. Era vorba despre 230 de sculpturi cu tot cu soclurile lor, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi clişee, plus uneltele şi mobilierul aflate în atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronssin nr. 11. Ei bine, în loc să accepte această ofertă generoasă, autorităţile de la Bucureşti au târât-o în mlaştina unor discuţii politice în care rolul de „vioara întâi” a fost interpretat zelos de câţiva dintre marii noştri cărturari. Iar asta nu s-a întâmplat undeva, pe stradă ori în vreo mahala, ci la Academia Română. Cercetătorul Petre Popescu Gogan a publicat, în 1995, procesul-verbal al ruşinoasei şedinţe care a avut loc, pe 28 februarie 1951, la Academia RPR, în cadrul Secţiunii de Știinţa limbii, Literatură şi Artă. Ședinţa respectivă a avut loc la scurt timp după ce regimul comunist de la Bucureşti a trimis la Paris câţiva activişti semianalfabeţi care au discutat cu Brâncuşi despre oferta lui. Supărat de modul în care a fost abordat, artistul i-a dat afară spunând doar că „Statul român ar trebui să trimită nişte oameni competenţi”. Reveniţi acasă, politrucii i-au raportat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit”. Dej i-a pus să scrie un referat. Un referat pe care s-a şi pus rezoluţia „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”.

Sus-numitul proces-verbal menţionează că la acea şedinţă a Academiei RPR, prezidată de poetul proletcultist Al. Toma, au participat George Oprescu, Victor Eftimiu, George Călinescu, Camil Petrescu, Krikor Zambaccian, Alexandru Graur, Geo Bogza, George Murnu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Gala Galaction, Ion Jalea, dintre care majoritatea sunt, şi acum, considerate unele dintre cele mai sonore nume ale culturii româneşti. Prim vorbitor, Al. Toma l-a descris pe Brâncuşi drept un „reacţionar şi duşman al regimului”. La rândul său, prof. G. Oprescu l-a acuzat de „lipsa de sinceritate”, motivată prin faptul că nu ar fi făcut nimic altceva decât să speculeze „prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze”. La rândul său, prof. Alexandru Graur s-a exprimat, şi el, împotriva acceptării operelor lui Brâncuşi în Muzeul de Artă al RPR deoarece în jurul sculptorului „se grupează antidemocraţii în artă”. Uitat acum, acel vorbitor era filologul despre care, ceva mai târziu, avea să se spună, cu un tâlc foarte adânc: „Ne învaţă Graur româneşte, când i-o creşte bucăţica ce-i lipseşte”. Dar poate că cel mai penibil dintre toţi a fost George Călinescu, care, bine „orientat” în raport cu cerinţele politice ale momentului, a afirmat că Brâncuşi „nu poate fi considerat un creator în sculptură pentru că el nu se exprimă cu mijloacele proprii acestei arte”. De fapt, în acei ani, Călinescu a fost oportunistul perfect. Tot cam pe atunci, el şi-a pus cenuşă în cap, jeluindu-se în faţa noilor stăpâni: „Aceşti ani am trăit sub adânca înrâurire a idealismului burghez şi, deşi suntem democraţi de bună-credinţă, nu avem încă toata acuitatea de a judeca prin unghiul de vedere al proletariatului. (…) I.V.Stalin, prin articolele sale asupra lingvisticei, ne-a dat o frumoasă lecţie, ajutând secţia noastră tocmai pe pragul de a face nişte erori şi a explica totul prin lupta de clasă”. Oare unde s-o fi ascuns atunci „Divinul critic”, autor al „Istoriei Literaturii Române”, care, cu un deceniu în urmă, afirma: „Criticul serios se fereşte să introducă în judecăţi criteriul idealului politic, fiindcă poate să ajungă în faţa unor producţii a căror tendinţă naţională îi este proprie, dar care nu au existenţă artistică”. Da, vârful ticăloşiei a fost atins, cu siguranţă, de suficienţa obeză a lui Mihail Sadoveanu, cel despre care se spune că, atunci când i s-a prezentat oferta lui Brâncuşi, şi-a pus în mişcare osânza din spatele căreia a exclamat plin de dispreţ: „Vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luaţi ruşinea aiasta din faţa mea şi aruncaţi-o la coş!“. Și la coş a şi rămas, vreme de câţiva ani. Sadoveanu şi Călinescu au mai trăit până în 1961 respectiv 1965, ani în care gloria lui Brâncuşi fusese acceptată chiar şi de comuniştii români. Probabil că, scârbit de atitudinea regimului de la Bucureşti, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a solicitat-o pe cea franceză, pe care a şi obţinut-o pe 15 iunie 1952. Ulterior a făcut un nou testament prin care şi-a lăsat toată averea lui statului francez, care a şi primit-o, cu tot respectul cuvenit. Brâncuşi a murit pe 16 martie 1957 şi a părăsit această lume ca francez. Este înhumat la cimitirul Montparnasse, alături de alţi mari români care au trăit şi murit în Franţa. Anual, mii de oameni din toată lumea, care ajung la Paris, vin la Montparnasse, special ca să îl omagieze pe titanul necontestat al sculpturii mondiale. Cu toate acestea, cu vreo câţiva ani în urmă, nişte politicieni au anunţat că doresc să-l scoată pe Brâncuşi din glorioasa necropolă pariziană şi să-l mute, probabil, în părăginitul cimitir din Hobiţa. Unde va zăcea, uitat de toată lumea, şi băgat în seamă doar de maidanezii care, indiferenţi la gloria lui mondială, îl vor ,,onora” udându-i, cu spor, piatra tombală.

Un proces verbal al unei ședințe din 1951 a Secțiunii de Stiința Limbii Literatură și Arte s-a transformat într-un un document de istorie întunecată. Ce a putut face politica din academicieni,din Academie și din arte vedem abia acum,cînd ”omul nou” s-a făcut praf iar ”viitorul luminos” din anii comunismului s-a întunecat demult.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.